Interviul minor

        (Un copil de şase ani de care se apropie un reporter cu microfonul. Copilul se joacă. Reporterul face introducerea reportajului.)

        REPORTER: Stimaţi ascultători ai postului nostru local de radio mă aflu cu microfonul în mijlocul copiilor grădiniţei cu program redus al fabricii de produse refractare din oraşul în care trăim cu toţii. Sîntem intr-o minunată zi de iulie 1989. Într-o atmosferă specifică vîrstei copiii îşi petrec aici, lipsiţi de orice griji, minunata lor copilărie, înconjuraţi de nenumăratele lor jucării... Iată, chiar lîngă mine, un băieţel superb — ah, ce minunaţi sînt copiii noştri! — un băieţel care priveşte cu minunaţii lui ochi spre microfonul meu. Am venit să fac un reportaj în direct. Mă adresez mai întîi acestui copil care, numai peste cîteva luni va fi elev şi va descifra tainele alfabetului. În apropierea noastră se află tovarăşa Luminiţa Pădurescu, minunata educatoare a acestor minunaţi copii. Dînsa face educaţia acestor copii de la vîrsta de trei ani... Aşadar, o discuţie spontană cu micuţul... Cum te numeşti tu, drăguţă? Ce vîrstă ai?
        TRAIAN: Mă numesc Traian Vasilescu şi la toamnă voi avea şase ani.
        REPORTER: Bravo, Trăienele...
        TRAIAN: Traian.
        REPORTER: Ce minunaţi sînt copiii noştri, nu mai suportă diminutivele care au fermecat copilăria noastră. Aşadar, Traiane, ce faci tu aici?
        TRAIAN: Mă joc.
        REPORTER: Cu ce te joci şi de ce te joci?
        TRAIAN: După cum se ştie jocul este un minunat mijloc de educaţie în spiritul muncii. Noi ne jucăm pregătindu-ne să ajungem viitori muncitori, ingineri, oameni ai muncii constructori de nădejde ai societăţii socialiste multilateral dezvoltate... Jocul mai este un mijloc de dezvoltare a inteligenţei şi îndemînării, ca şi a spiritului de observaţie...
        REPORTER: Minunat răspuns!
        TRAIAN: Mai am de răspuns. Jocul îi educă pe copii în spiritul muncii în comun, dezvoltîndu-le sentimentele colectiviste, în opoziţie cu sentimentele egoiste pe care le dezvoltă jocurile în capitalism.
        REPORTER: Minunat! Minunat! Dragi ascultători nu mă sfiesc să repet acest adjectiv care oglindeşte exact starea mea sufletească. Ce ai tu în faţă?
        TRAIAN: În faţă am un tractor pe care îl repar pentru arăturile de primăvară. Toate tractoarele grădiniţei noastre vor fi reparate pînă la începutul lunii martie, cînd vom declanşa campania agricolă.
        REPORTER: Tovarăşa educatoare nu mă miră satisfacţia pe care o citesc pe faţa dumneavoastră. În acest răspuns simt un pedagog ce îşi duce la îndeplinire sarcinile încredinţate... Ce ne mai poţi spune, Trăienele?
        TRAIAN (aspru): Traian!
        REPORTER: Scuză-mă! Sînt mai în vîrstă, am beneficiat de o educaţie în care diminutivul şi dulcegaria se împleteau. Spune-mi, Traiane, cum decurge minunatul vostru joc?
        TRAIAN: Pentru a fi gata cu reparaţiile la timp mai întîi am făcut o riguroasă selecţie a pieselor vechi pe care le putem refolosi. Aceasta a micşorat mult preţul de cost şi ne-a permis terminarea reparaţiilor la timp, deoarece nu am mai depins de piesele de schimb deficitare!
        REPORTER: Cu adevărat minunat! Stimaţi ascultători, părinţi ai micilor copii din această grădiniţă, aţi ascultat în direct un interviu care poate să vă fie exemplu de atitudine cetăţenească înaintată. Aceste răspunsuri cred că v-au dat de gîndit, poate v-au răscolit conştiinţele şi aţi recunoscut în sufletele dumneavoastră că nu sînteţi la aceeaşi înălţime în munca dumneavoastră de fiecare zi. Dar vă puteţi îndrepta. Învăţăm toată viaţa, chiar şi de la copiii noştri... Să revenim la micuţul care ne-a dat aceste minunate răspunsuri. Dragă Trăie... Scuză-mă! Dragă Traiane, ce preocupări mai aveţi voi aici în grădiniţă?
        TRAIAN: De exemplu jucăm teatru...
        REPORTER: Minunat! Dragi ascultători, o adevărată surpriză. Copiii grădiniţei cu program redus a fabricii de produse refractare joacă în timpul liber teatru. Ce înseamnă teatrul pentru voi, dragă Traiane?
        TRAIAN: Teatrul este o artă sincretică. El dă tuturor copiilor posibilitatea de a se dezvolta în direcţia preferată: unii sînt actori, alţii pictează decorul, alţii cîntă... În procesul realizării spectacolului copiii sînt educaţi în spiritul muncii în comun iar pe scenă evoluează personaje exemplu de comportament pentru noi toţi.
        REPORTER: Minunat! Ce păcat că nu se află lîngă noi şi un tovarăş dramaturg să afle ce fel de eroi preferă aceşti copii minunaţi. Ce păcat, dragi ascultători, că nu-l puteţi vedea pe micuţul Traian dînd aceste răspunsuri pline de responsabilitate. Dragă Traiane, ce ai de transmis celorlalţi copii din cartierul nostru? Ei vor auzi, la difuzoarele din cartier, cuvintele tale. Poftim microfonul.
        TRAIAN (spontan): Milică, Victore, Sandule veniţi la cinci la fotbal pe maidanul de lîngă blocurile noi...
        REPORTER (astupă microfonul, îl ia): Stimaţi ascultători, nu ştiu ce s-a întîmplat, cred că s-a auzit un copil de afară, sau s-a produs o suprapunere. Vă asigur că Traian m-a şi părăsit, este mult prea preocupat de repararea la timp a tractoarelor, nu-mi rămîne decît să mă îndepărtez în vîrful picioarelor, să nu-i deranjez pe minunaţii noştri copii...

(Perpetuum comic ’91, pag. 33)

Vezi toată postarea

Pata de cerneală

(Un parc, o stradă sau oricare alt loc în care se pot întîlni doi bărbaţi).

LEONTE (bucuros că îşi întîlneşte prietenul): Luca!
LUCA: Leonte!
LEONTE: De două zile te caut şi nu dau de tine.
LUCA: Mai mult pe teren. Ce vrei să-mi spui?
LEONTE: Fii atent că este vorba despre ceva foarte serios, pentru tine. Poate chiar grav.
LUCA: Chiar aşa?
LEONTE: Chiar aşa! Problemă serioasă, cu cine ştie ce consecinţe. Am fost eu la tine, la birou, acum trei zile. Cînd stăteam noi de vorbă, a intrat, la un moment dat, o tovarăşă cu fusta roşie şi pantofi negri... Una care ţi-a adus un dosar cu acte... Cu bluză înflorată sub care se zărea...
LUCA: Cu părul negru?
LEONTE: Cu păru’ ca aluna... Cu cercei de chihlimbar şi colier tot de chihlimbar... Care a zis: „Poftim dosarul" şi mirosea a Cristian Dior, ca şi ochelarii.
LUCA: Miroseau şi ochelarii?!
LEONTE: Ochelarii erau tot Cristian Dior... Tu eşti chior, nu te uiţi cine-ţi aduce dosarele...
LUCA: Cîte dosare primesc într-o zi.
LEONTE: Avea o curea lată, din piele împletită drept cataramă o pafta frumoasă... Un metru şaizeci şi cinci înălţime şi cincizeci de chile. La pantof treizeci şi şase şi-n talie şaptezeci...
LUCA: Cînd ai văzut toate astea?
LEONTE: Păi, ce, sînt chior?...
LUCA: Cît timp a stat la mine?
LEONTE: Ţi-a pus dosarul pe birou, şi-a spus: „Poftiţi dosarul", şi a plecat imediat, cu părul coc, sub care se vedea gîtul fin, de adolescent, deşi are douăzeci şi şapte de ani.
LUCA: Eşti sigur că ai văzut-o la mine?
LEONTE: Absolut sigur. Parcă îi văd glezna subţire, de căprioară, muşchiul lung, călcătura elegantă.
LUCA: Nu era, dom’le la mine.
LEONTE: Graţia cu care ţi-a aşezat dosarul pe birou. Glasul de neuitat, cald suplu, cînd ţi-a spus: „Poftiţi dosarul". Inelul reprezentînd un şarpe de două ori încolăcit pe deget, cu două briliante care sclipeau la fiecare mişcare. (Din ce în ce mai pasionat). Ochii arcuiţi în sus, de o formă cu totul aparte. Culoarea lor de o limpezime incredibilă, de vitraliu puternic luminat din interior... Nasul drept, amintindu-l pe-al Afroditei! Pielea de marmură. Dantura fără cusur, pe care şi-ar dori-o pentru reclamă orice fabricant de pastă de dinţi. Genele ca nişte streşini, ca sub umbra lor să strălucească mai viu albastrul ochilor. Cînd s-a ridicat după ce a aşezat pe birou dosarul, am observat pe fustă, imediat sub cordon, o mică pată de cerneală.
LUCA (sare luminat): Pata de pe fustă?
LEONTE: Cît un năsturaş de cămaşă!
LUCA (furios): Pata aia îngrozitoare? Ştii cît ne-am certat din cauza ei! Am dat o groază de bani pe fustă şi ea, cu o neglijenţă de necrezut, şi-a pătat-o cu cerneală! Dacă ai văzut-o, de ce-ai mai bătut cîmpii atîta timp? Mi-ai înşirat o mie de prostii, în loc să-mi spui că ai observat cît este de neglijentă. O să-i spun că mi-ai atras atenţia că umblă cu fusta pătată! Asta înseamnă, dragă, să ai o nevastă neglijentă! Te invidiez că ai reuşit să-ţi păstrezi libertatea! Eşti un burlac fericit... Da! acum, cînd, în sfîrşit, ştiu despre cine este vorba, ce voiai să-mi spui?
LEONTE (desumflat, încurcat): Păi... voiam să te rog... să-i transmiţi omagiile mele! N-am putut să vin la nunta voastră, şi...
LUCA: Bine, îi transmit. Şi pentru asta, atîta vorbă? Da’, să ştii, îi spun că ai observat şi pata de pe fustă! Să se înveţe minte! La revedere!...
(Luca pleacă grăbit, Leonte priveşte lung, după el.)
LEONTE: Ce m-aş fi făcut, dacă nu observam pata de cerneală?

(Perpetuum comic ’88, pag. 90)

Vezi toată postarea

Istoria unui gest urît

        (Bancheta din faţă a unui automobil. Un volan. Eventual cele trei pedale. Un bărbat face cîteva mişcări de gimnastică: se desmorţeşte după un drum lung. Se apropie o femeie tînără, drăguţă, cu o geantă sport pe umăr.) 

MARCELA: Bună ziua!
DANIEL: Bună ziua!
MARCELA: Stimate domn, vă rog să mă ascultaţi. Sînt victima unui bărbat iipsit de scrupule. (Vorbeşte repede, fără întrerupere). Vreau să ajung la mătuşa mea, la Constanţa. Am făcut semn unui şofer aparent serios, care m-a invitat lîngă el... şi după douăzeci de kilometri, s-a oprit să se odihnească. Am coborît şi eu, să fumez o ţigară... Cum m-a văzut jos, a sărit la volan şi a fugit de sub ochii mei, lăsîndu-mă în plin cîmp. Vă imaginaţi în ce situaţie sînt. Merg pe jos de o jumătate de oră... Un gest greu de calificat. Dumneavoastră mergeţi spre Constanţa?
DANIEL: Chiar în oraş.
MARCELA: Sînteţi atît de amabil? Aş vrea să ajung la mătuşa mea.
DANIEL: Poftiţi, duduie.
MARCELA: Domnişoară.
DANIEL: Poftiţi, domnişoară.
MARCELA: Marcela.
DANIEL: Poftiţi domnişoară Marcela. (Se aşază amîndoi pe bancheta din faţă, se aude motorul, el conduce.)
MARCELA (cu o mare poftă de vorbă): Maşina e nouă?
DANIEL: Am terminat de curînd rodajul.
MARCELA: Şi un prieten de-al meu, tot aşa, încă nu terminase rodajul cînd i-a ieşit în faţă un camion, la o depăşire, şi l-a făcut armonică. Motorul era pe-aici, pe banchetă, el a trecut cu capul prin parbriz şi a ajuns drept în camion. Lat a rămas, pentru totdeauna! Bărbat tînăr, pînă-n patruzeci de ani. Cel puţin nu s-a chinuit. E un noroc să mori repede. Şi mie mi-ar place să mor aşa repede. Dumitale nu?
DANIEL (nu prea încîntat de povestea ei): Eu aş vrea să mor acasă, de moarte naturală.
MARCELA: N-aveţi dreptate! Moartea instantanee e cea mai uşoară! Eu îl socotesc norocos.
DANIEL: Nu-l invidiez pentru norocul ăsta.
MARCELA: Greşiţi. Un văr de-al meu avea o maşină de aceeaşi culoare ca asta. Într-o noapte, un autobuz l-a orbit, el şi-a pierdut cumpătul, a alunecat în şanţ, s-a dat peste cap de trei ori, s-a oprit într-un stîlp de înaltă tensiune. Mort pe loc! Bărbat în plină putere! Au rămas doi copii... (Daniel e din ce în ce mai neplăcut impresionat de poveştile ei catastrofale.) Ca şi ai vecinului meu de apartament. Tot aşa, începător, ca dumneata. Şoseaua era alunecoasă, plouase ca acum, era mîzgă, a pus o frînă bruscă, s-a rotit de două ori, a lovit un motociclist. Pe el l-a aruncat într-un copac a rămas spînzurat de o creangă. Au venit pompierii să-l dea jos. (Dă un mic ţipăt de spaimă.) Ce faceţi? Vă tremură mîna? (Daniel va da, din ce în ce mai tare, semne de nerăbdare, va creşte nesiguranţa lui în conducere). O prietenă de-a mea, tot aşa, îşi luase carnetul de două luni, tremura de emoţie, cînd se aşeza la volan. Ei bine, ce crezi că i s-a întîmplat? În loc să apese pedala de frînă, a apăsat pe accelerator, şi s-a repezit, de pe pod, drept în mijlocul apei! S-a înecat pe loc! O frumuseţe de fată! Fiţi atent! De cît timp aveţi carnetul?
DANIEL: O lună.
MARCELA: Se vede! Nu sînteţi prea sigur pe volan. Priviţi prea fix. Sînteţi prea încordat! Un prieten de-al verişoarei mele conducea tot aşa concentrat, obosea nervos, a adormit la volan, a ieşit din şosea, s-a izbit, cu toată viteza de zidul unei case, a intrat pînă-n sufragerie, proprietarii erau la masă. Cînd l-au văzut plin de sînge, s-au repezit să-i de-a o mînă de ajutor, dar era prea tîrziu, murise pe loc. Avea ochi frumoşi, ca ai dumitale. Extraordinar ce bine semănaţi! Şi la gură... Nu, la gură semănaţi cu fratele tatei. Venea de la băi, stătuse toată ziua pe plajă, în soare, a făcut o insolaţie, i s-a făcut rău la volan, maşina s-a înfipt într-o magaoaie mare, de bătătorit drumul. În viaţa mea n-am văzut o maşină mai turtită. Era ceaţă, pur şi simplu. Îţi închipui că nu putea să scape. Era ferfeniţă, şi el! (Daniel dă semne de exasperare, roteşte volanul, fără voie, într-o parte şi alta.) Vai! Mergeţi drept! Maşina fuge dintr-o parte în alta a drumului!. Nu vă simţiţi bine? Sau aţi luat un barbituric, ceva. Soţul prietenei mele suferea de insomnie. A luat noaptea un somnifer... S-a trezit bine da’, probabil că mai era sub influenţa lui, că reacţiiile erau foarte lente. I-a sărit în faţă un cîine, a vrut să-l ocolească, n-a mai putut reveni imediat, s-a rostogolit într-o prăpastie... o sută de metri! Abia a doua zi l-au găsit, bineînţeles mort şi cu mîinile prinse de volan. Cu greu le-au descleştat. Vai! Fiţi atent! Nu cumva aveţi dificultăţi cu vederea? Acum, pe înserat, sînt oameni care aproape că nu văd. Un vecin de-al meu venea de la munte, pe înserat, n-a observat că şoseaua cotea brusc, a mers drept, s-a izbit puternic de-o piatră de kilometraj, poate că n-ar fi murit, dar i-a intrat volanul în piept (arată pe pieptul lui unde i-a intrat volanul), şi i-a ieşit prin spate. (Daniel se fereşte, cînd ea îi arată pe unde i-a ieşit volanul.) Vai! Era gata să cădem în şanţ! Sînteţi un temperament nervos. La volan trebuie să fii calm. Un coleg de birou venea de la soacră-sa şi, pe drum, a început să se certe cu nevasta. Ştiţi cum sînt soacrele, bagă zîzanii, s-au luat la ceartă, el s-a înfuriat, a început să-i tremure volanul (Lui Daniel îi tremură foarte tare volanul în mînă.), cum vă tremură dumneavoastră acum, de furie n-a observat că treceau peste linia ferată, cu crucea sfîntului Andrei, s-a ciocnit cu o garnitură de tren care i-a tîrît o jumătate de kilometru, pînă cînd a reuşit să oprească. Erau praf-praf amîndoi! Vai! Atenţie!
(Se aude scrîşnetul unei frîne bruşte, un claxon puternic, Marcela e aruncată spre parbriz, Daniel se propteşte în volan.... nu se petrece nimic, dar el nu mai suportă, sare din maşină.)
DANIEL: Destul! Nu mai sînt în strare să conduc! Treci dumneata la volan! Lăsaţi-mi maşina în faţa casei! Telefonaţi-mi de unde s-o iau! Numărul meu de telefon e scris pe bord. Eu găsesc o ocazie şi vă ajung din urmă!
        (Iese furios. Marcela priveşte lung după el.)
MARCELA: Are dreptate, E atît de nervos, că n-ar ma! fi putut conduce în siguranţă. Nu înţeleg de ce i se dă carnet de conducere unui om cu asemenea temperament! Bine, cel puţin, că e conştient! Dacă-l ajung din urmă, şi-mi face semn, îl iau pînă la Constanţa.
        (Trece la volan şi conduce mai departe. Lumina se stinge încet pe Marcela care conduce foarte prudent.)

(Perpetuum comic ’87, pag. 72)

Vezi toată postarea

Arta dialogului - Cadourile

(pastilă dramatică)

(Acasă la Tanţa şi Costel, cunoscutele personaje ale cunoscutului comediograf Ion Băieşu. O masă pe care sînt resturile unei petreceri. Dintr-un casetofon se aude melodia „Magdalena". Afară latră cîinele, cîntă cocoşul etc. Tanţa se piaptănă în faţa oglinzii. Intră Costel, ascultă şi el melodia).

COSTEL (referindu-se la melodie): Am dat trei poli ca s-o imprim. Pe sub mînă! Alelalte costau doi poli. De-asta s-a luat unu’ de la Urzica. Cică ar fi de prost gust, că aşa, că pe dincolo... Azi s-a luat de ea, mîine i-a crescut preţu’ la imprimări.
TANŢA: S-o cumperi şi pe-aia cu badea plecat la combinat.
COSTEL: Care, că n-o ştiu?
TANŢA: E, n-o ştii! Am citit noi cuvintele undeva, nu-mi amintesc unde...
COSTEL: Cînt-o puţin, să mi-o aduc aminte!
TANŢA: (fredonează pe melodia „Trandafir de la Moldova"):

        Unde-i badea, lumea-ntreabă,
        E la combinat la treabă.
        Da’ vine la noi în sat,
        Că şi noi ne-am instalat,
        Becuri noi de luminat,
        Becuri noi de luminat.
        Cum pe şaltăr mîna laşi,
        Se-aprinde ca la oraş!
        Cum pe şaltăr mîna laşi,
        Se-aprinde ca la oraş!


COSTEL (încîntat): Mare lucru şi talentu’ ăsta, mă Tanţo! (Fredonează admirativ). Cum pe şaltăr mîna laşi/ Se-aprinde ca la oraş! O mie de ani nu-mi trecea aşa ceva prin cap!
TANŢA: Păi, ce Costele, tu eşti poet? Tu eşti om serios, tată de familie! Cum să-ţi treacă ţie aşa ceva prin cap? Ca să-ţi treacă aşa ceva prin cap trebuie să fii burlac, afemeiat şi beţiv: adică să ai talent!
COSTEL: Arta cere sacrificii! Că beţia, dacă-i făcută pentru artă, e sacrificiu, pozitivă şi de lăudat. Dacă-i făcută, aşa, de plăcerea şpriţului, e viciu, negativă, şi trebuie eradicată!
TANŢA: Tu cum băuşi acum?
COSTEL: (satisfăcut): Eu am băut la botezu’ băiatului meu! (Oftează fericit). A fost frumos, da’ cadouri cam puţine.
TANŢA: Ce ţi-am spus eu cînd am făcut lista cu invitaţi? Costele, dacă vrei cadouri, lasă funcţionarii. Trag şi ei de-o leafă! Un botez reuşit se face cu ăi de la alimentara şi de la aprozar! Uite şi tu ce cadouri am primit. Pahare! Ne-am umplut de pahare! De trei lei bucata! Avem pahare şi pentru parastas!
COSTEL: Lasă că nea Vintilă ne-a adus maşină de tocat carne!
TANŢA: Nea Vintilă, cu glumele lui! La botezu’ ălălalt ne-a adus rîşniţă de măcinat cafea.
COSTEL: Decît pahare! (Îşi aminteşte). Hai, mă, Tanţo, mă! Să ştii că plec singur! Ne-aşteaptă ăi bătrîni!
TANŢA: Mă măscuiesc puţin şi-s gata. (Se fardează). A lu’ Geantă ce-a adus?
COSTEL: Chiar, mă! Ia să văd ce ne-a adus nea Geantă. (Desface pachetul, constată dezamăgit.) Pahare! E, să fie copilu’ sănătos şi să aibă ce bea din ele!
TANŢA: Ai dreptate! Să-nveţe el carte că...
COSTEL (i-o reteză scurt): Ce carte, ce carte?! Ia vezi?! Ai luat-o iar razna? Ştiu că ai idei trăznite, da’ să nu sufere copilu’ că... Cioban în comună necolectivizată, dacă-l vrei cu Mercedes la scară!
TANŢA: Mai tare mi-ar place Ford Mustang!
COSTEL: Ford, Mercedes, ce-o vrea! Îşi permite! Un cioban nu-i de Dacia 1300! Un cioban e un cioban! (Nervos.) Şi hai odată! Ţi-am cumpărat ruj Artur Rubinştain, de două sute, şi văd că fardatu’ durează la fel de mult!
TANŢA: (cu dispreţ): Artur Rubinştain! Artur e cu pianu’. Elena Rubinştain!
COSTEL: Aha, nevastă-sa! Trebuie să trăiască din ceva. Doar nu trăieşte el din muzică de-aia de-adormit spectatorii în sală! Aia e aşa, ca să nu zică lumea că nu-i în cîmpu’ muncii! Ce, crezi că la ei nu te ia la ochi, dacă nu eşti în cîmpu’ muncii? Oho! Odată se trezeşte cu miliţianu’ la uşă. „Ascultă, dom-le, de unde aia, de unde aia?" Şi pe ei îi ia la întrebări... Hai, mă Tanţo, mă! Te mai măscuieşti mult? Eu am plecat! Vino cu taxiul!
(Iese furios)
TANŢA: Stai, Costele! Stai! Uite că-s gata (Încîntată.) Ah! Cu temperamentu-ăsta m-a dat gata!
(Aleargă după el. Scena rămîne goală)

(Perpetuum comic ’85, pag. 28)

 

Vezi toată postarea

Arta dialogului - Varvara şi medicul

(pastilă dramatică)

(Cabinet medical. Medicul stă la măsuţa de metal şi scrie ceva. Intră Varvara, o femeie de la ţară, către 70 de ani, pe cap cu o basma neagră şi pe braţ cu o paporniţă.)

VARVARA (înfiptă): Bună ziua domn’doctor!
MEDICUL (ridică privirea): Bună ziua!
VARVARA (vorbeşte repede, făcînd gesturi largi): Domn’ doctor, sînt bolnavă greu! Nimic nu mai am sănătos în mine! Mă doare şi la lingurea, şi la gîlci, şi la ficaţi, şi la junghetură, şi la fiere, de inimă rea, şi la butu piciorului, de reumatism, tot mă doare! Am suferit şi de brîncă, şi de lingoare, şi de zăduf, şi de trînci, ca ăştia de la oraş! Venii la Sultana, nepoată-mea, mă plînsei la ea: Sultano, mor! Cum să mori? Du-te şi dumneata la un doctor, nu te mai doftorici singură, că lumea a evoluat, şi ştiinţa bolilor odată cu ea. Ştii că ai dreptate? zic, şi hai să vin. Că mă dor toate, parcă sînt putredă pe dinăuntru! Mă doare mai ales aici, sub coastă, o fi de la fiere, zic. (Îl priveşte interogativ pe medic.) O fi niscai pietre?
MEDICUL: Se poate.
VARVARA: Asta e! Zic să iau trei săptămîni cîte o ridiche neagră, s-o rad bine, s-o storc cu sare, să beau în fiecare dfmineaţă cîte o ceşcuţă, pe stomahul gol. Nici în trei săptămîni, pietrele se macină ca trecute prin pietrele morii! Aşa?
MEDICUL: Se poate!
VARVARA: Vezi degetele astea, domn’ doctor? Ia uite! Ia uite! S-au strîmbat de tot! O fi gută?
MEDICUL: Se poate!
VARVARA: Asta e! Îmi fac trei luni, cîte un ceai de măselarniţă, în care pun şi puţină coada şoricelului, şi-l beau dimineaţa, pînă la răsăritu’ soarelui! Dacă s-a auzit primu’ piuit de pasăre, gata, amîni pe-a doua zi! Dacă beau toată vara, pînă-n toamnă, umflăturile astea zic să se retragă. Aşa?
MEDICUL: Se poate!
VARVARA: Asta e! De reumatism, că mă dor toate încheieturile, nu mă mai vait, ştiu cum să scap de el. Pun zece lame în oţet de mere, le las la soare zece zile, adaug zeama de la o lămîie, mai las zece zile, lamele se topesc, adaug zece linguri de gaz, las zece zile şi pe urmă, zece seri la rînd, mă ung în locu’ dureros. Ştii cum trece? Parcă îţi ia cu mîna! Adio durere toată viaţa!
MEDICUL: Se poate!
VARVARA: Of, şi la lingurea mă doare! Dimineaţa, cînd e burta goală, simt ca o arsură chiar aici, în coşu pieptului, de zici că am mîncat jeratic nu alta! O fi ulcer?
MEDICUL: Se poate!
VARVARA: Asta e! Păi dacă iau o sticlă de ţuică de prună, da’ ţuică, de vreo şaizeci de grade, şi topesc în ea flori de tei şi anghinare, şi sorb înainte de fiecare masă cîte o gură, ca să spele buba de pe stomah, şi s-o acopere, ca un bandaj, pînă-n şase luni eu cred că nu mai am nimic.
MEDICUL: Se poate!
VARVARA: Domn’ doctor, vai de maţele mele! O gură de lapte dacă beau, pardon de expresie, fug la privată! O gură doar! Un ou dacă mănînc, uite-aşa mă frămîntă şi mă bolboroseşte. Cald beau, nu-mi prieşte. Rece beau, nu-mi prieşte! O fi vreo infecţie la maţe, nu?
MEDICUL: Se poate!
VARVARA: Asta e! Ard vreo doi-trei coceni de porumb, iau cenuşa o pun într-o oală, fierb bine cenuşa, pînă se face apa moale la pipăit, ca apa de la ploaie. Iau cositor, îl topesc într-o lingură, îl arunc în apă. Dacă beau apă deaia, cîte o ceaşcă dimineaţa şi una seara, eu cred că scap de necaz şi pot să mă bucur şi eu de-o cană de lapte, că am vacă bună, dă douăzeci de litri pe zi.
MEDICUL: Se poate!
VARVARA: Asta e! Că o gură de grăsime dacă mănînc, gata mi se-apleacă, de la ficat. Aşa, ca boabele de porumb se strîng „aplecatele" pe mîna mea! Şi-mi cade greu, şi mă ia cu leşin, şi-mi tremură picioarele! Rău de tot! Da’ dacă mă ung cu puţin undelemn, şi mă frecţionez bine, pînă sparg toate aplecatele, eu cred că scap, îmi ia greaţa cu mîna, pot să mănînc şi eu cu toţi ăilalţi la masă, nu?
MEDICUL: Se poate!
VARVARA (satisfăcută): Asta e! Mulţumesc domn’ doctor! A avut dreptate nepoata mea: stăm ca proştii, la ţară, în vîrfu’ muntelui, şi nu ne ducem şi noi să ne tratăm! Orăşenii, una-două, la dispensar! De-asta trăiesc mai mult ca noi! Eu vă mulţumesc! (Aşază paporniţa lîngă măsuţa de metal.) Las asta aici, că noi, de la ţară, nu avem cum să ne-arătăm altfel recunoştinţa. Cîteva ouă, un ghem de unt, da’ unt, nu aşa. Unt de la vaca mea, că v-am spus că am vacă frumoasă! O sticlă de Otonel, că băiatu’ meu e într-o comună de deal, are cîteva fire de viţă în bătătură! Nu, vă rog, nu mă refuzaţi. Odată am venit şi eu la doctor! Consultată ca acu’, n-am fost în viaţa mea! A avut dreptate Sultana, nepoata mea! Plec la mine acasă, la ţară, fac tot ce mi-aţi spus şi, dacă nu mi-o trece una, alta, mai vin o dată la dumneata, să-mi schimbi tratamentu’! Aşa?
MEDICUL: Se poate!
VARVARA: Asta e! Mulţumesc şi sănătate! Mă grăbesc să-i spun Sultanei ce-am făcut! M-aşteaptă cu sufletu’ la gură. Bună ziua!

(Bătrîna iese grăbită, cu o mare satisfacţie întipărită pe chipul ei. Medicul se uită lung după ea.)

(Perpetuum comic ’85, pag. 27)

Vezi toată postarea