Se afișează postările cu eticheta Alexandru Moraru. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Alexandru Moraru. Afișați toate postările
, ,

Nedumerirea lui Ilarie

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        Ilarie pătrunse în casa scărilor şi rămase mirat de mulţimea oamenilor în salopetă ce forfoteau, urcînd sau coborînd întruna etajele. „E doar ora nouă...", îşi zise şi-şi mută picioarele dintr-o băltoacă pe suprafaţa căreia pluteau fire de cîlţi şi pete lunguieţe de minium de plumb. Strănută o dată, apoi, parcurgînd primele patru trepte, simţi palierul vibrînd şi abia avu timp să se ferească din calea a doi tipi ce-l ţintuiră c-o uitătură seacă, virilă. Le remarcă mustăţile stufoase, lăsate în colţuri, centurile capsate, late de-o palmă, şi pălăriile colorate, cu borurile răsfrînte, împinse pe ceafă. Unul legăna în mînă o rangă lungă, hexagonală, iar celălalt purta pe umăr un instrument nedefinit, asemănător cu un cleşte uriaş.
        Timorat, ajunse la primul etaj, unde se-mpiedică de-un cablu şi se propti cu bărbia în peretele mirosind a var proaspăt. Se redresă pe dată, nu înainte de a-şi masa falca ce suferise o mică deviere de la normal, şi atacă hotărît treptele celui de-al doilea etaj. „Foarte ciudat! gîndi iritat. Extrem de multă animaţie. În..." Un bubuit asurzitor îi curmă reflecţiile şi-i dublă ritmul cardiac, împietrindu-l la mijlocul scărilor. Imediat, un sîsîit violent, ca de şarpe în agonie, îi izbi timpanele suprasolicitate, încît, pradă unor presimţiri sumbre, găsi anevoie puteri să urce restul treptelor. Cu infinite precauţiuni se apropie de uşa deschisă a unui apartament şi aruncă o privire înăuntru. Văzu doi bărbaţi bocănind cu ciocane în calorifere, iar al treilea, cocoţat pe-un scaun, îndoia ţevi groase cît degetul mare. Se retrase pe vîrfuri şi, vrînd să-şi continue drumul, înlemni. În faţa lui stăteau proţăpiţi cei doi haidamaci întîlniţi la intrare, fixîndu-l intens. Abia acum le aprecie cum se cuvine statura, fiind la acelaşi nivel, şi tot acum băgă de seamă cicatricea vînătă a unuia, camuflată pe jumătate de perii sîrmoşi ai bărbii. Cel cu cicatricea se scărpină în cot şi scuipă un muc de ţigară lîngă pantofii lui Ilarie, care scoase un sunet nearticulat, apoi amuţi ca peştele, lipindu-se de zid, şi închise ochii, lac de sudoare. Cînd, într-un tîrziu, îi deschise, necunoscuţii dispărură, însă lărmuiala şi bufniturile nu, dimpotrivă, răzbeau mai amplu, propagîndu-se fără oprelişti în spaţiul vast al construcţiei.
        Cu un efort de voinţă supraomenească, Ilarie se dezlipi de perete şi porni epuizat spre cel de-al treilea etaj. „Nu înţeleg ce se petrece! îşi spuse revoltat. O brambureală nemaipomenită, inexplicabilă!" Deodată, se opri şi, după felul în care se holbă la cei doi zidari ce refăceau o porţiune de tencuială căzută, aceştia crezură că are nevoie de ajutor şi înaintară către el, astfel că Ilarie, slobozind un muget, se repezi cu fruntea înainte, pe scări în sus. Refugiindu-se în apartamentul său se prăbuşi pe-o ladă c-un capac grosolan, zgîlţîit de tremurături în serie. O ţigară fumată rapid îl calmă cît de cît, dar starea de linişte relativă nu dură mult, căci trei lovituri consecutive, una mai energică decît cealaltă, zguduiră uşa de la intrare. Tresări îndată şi se tîrî în dreptul vizorului, invadat de-o paloare ca de mort. Îngrozit, făcu involuntar un pas îndărăt, ezită îndelung, se apropie iarăşi şi-şi presă ochiul de orificiul minuscul. N-avea nici o îndoială, o clipă avusese impresia că se înşelase şi se convinse că nu. Figurile celor doi mustăcioşi rînjeau diabolic, alungite caraghios de lentilele vizorului. „Nu deschid!... Nu deschid!..." — răcni în gînd, pe fondul, altor avalanşe de izbituri. Gura i se uscase complet, iar transpiraţia ce i se spurgea în dîre săpate îi ustura pielea, provocîndu-i un disconfort fizic mizerabil. Auzi un schimb răstit de cuvinte, urmate de un tropăit greu, înfundat, şi din nou tăcere, doar la parter sau la etajul unu se menţinea acelaşi sîsîit sinistru, insuportabil. „Ce tot îi dădeau cu «garnituri», cu «mopsuri», cu «acetilenă»?" îşi reaminti dialogul lor. Ca să vezi ce jargoane au! Păşi în centrul camerei, încet, privind buimac pereţii goi, stors de orice dorinţă, şi înţepeni brusc, încordînd-şi atenţia. Era sigur că înregistrase un clipocit firav, dar nu-l putea localiza. Luînd încăperile la rînd, depista în ultima sursa zgomotului abia perceptibil. Din conducta ce alimenta caloriferul ţîşnea un jet de apă subţire, constant, înfiltrîndu-se printre îmbucăturife parchetului. Contemplă minute în şir preligerea implacabilă a lichidului şi, cînd, în cele din urmă, se urni, constată că trecuse deja de ora zece. Încuie apartamentul şi coborî scările, cu simţurile ascuţite la maximum. Ajuns la parter, petecul de hîrtie lipit pe uşa de la intrare îi atrase încă o dată atenţia: „Azi, 23 noiembrie, va avea loc recepţia finală a blocului H 84. Rugăm toţi locatarii să fie prezenţi".

(Perpetuum comic ’91, pag. 74)

, ,

Consultaţii

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

        Doctorului Bizău, abia sosit în satul Japca, i se şi dusese faima de om tare priceput, care numai dintr-o ochire îţi şi spunea ce şi unde te doare.
        Vine Pătruţ, a lui Nicodim.
        — Domnu’ doctor, să trăiţi, am slăbiciune...
        — Pune termometrul! Ia şi-o aspirină! Aşa... Altu’!...
        Intră nana Leica.
        — Na mătuşă, ia termometrul şi înghite o aspirină!
        — Da’ n-am răceală, ţucă-te maica, mă dor măruntaiele!
        — Păi sigur că te dor. Eşti coaptă de răcită! Altu’!...
        Sasu, tractoristul, se lăsă greu pe scaun. Se ţinea cu mîinile de burtă.
        Doctorul Bizău tocmai scotea un termometru. I-l oferi imediat, apoi îi dădu două aspirine şi-l conduse afară.
        La rînd era Caterina, cea mai trupeşă jepcană. Cînd intră în cabinet, doctorul Bizău împinse la o parte aspirinele şi termometrele. O îndemnă să inspire profund şi se tot plimba, nemulţumit, în jurul ei. Apoi, îi explică necesitatea unui control mai sever şi o rugă să-şi descheie nasturii de la bluză. Caterina se conformă, iar doctorul începu s-o cerceteze. O studie aşa îndelung, cînd din faţă, cînd din spate, dar mai mult din faţă, nelăsînd să-i scape nici un centimetru de piele. Isprăvind, îi împlîntă un termometru, adăugă un pumn de aspirine, şi-i reaminti să vină peste trei zile, să vadă cum evoluează boala.
        Ajunse şi moş Ducă la consultaţie. Era vînăt la chip şi horcăia ca vîntul prin burlane.
        — Dom’ doctor, cînd trag aer mă apasă...
        — Păi... dacă tragi prea mult, cum să nu te apese?!... Las-o mai uşor!...
        Văzîndu-l apropiindu-se cu aspirina şi cu termometrul, moş Ducă se albăstri şi mai intens.
        — Şi data trecută tăt din astea mi-aţi dat... şi nu m-o uşurat...!
        — D-apăi cunoşti dumneata efectul patogen al virusurilor? Ăştia pun sub semnul întrebării eficacitatea de contracarare a sistemului imunitar. Cunoşti dumneata asta?...
        — Nu cunosc, dom’ doctor...
        — Păi vezi!
        Terminînd cu toate, moş Ducă ieşi din dispensar şi se opri la birt. Goli trei deţuri, după care se simţi mult mai bine. Apoi, vorbi pînă la ora închiderii despre „defectul de contralobare a istmului nasogen".

(Perpetuum comic ’88, pag. 55)

,

Opera

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu


        Spiridon privea abătut muşcata din fereastră. O oboseală perfida îi reteză şi ultimul elan de-a mai continua lucrul. Resemnat, înşurubă stiloul, apoi căzu într-un fel de letargie prelungită.
        Zgomotele străzii ajungeau pînă la el estompate, parcă venite dintr-o altă lume. Din cînd în cînd, huruitul tramvaiului îi provoca un spasm dureros, răsunînd ca un ecou întîrziat în încăperea cufundată pe jumătate în întuneric.
        Cu un efort de voinţă, se smulse din toropeală, aprinse lampa de birou şi-şi aruncă din nou ochii pe caietul deschis. După cîteva clipe de ezitare, inspirînd adînc, începu iar să scrie: „...aşa că trădarea femeilor este un fapt dovedit. Toate zguduirile istoriei sînt legate de femei: Agrippina, soţia împăratului Claudius! Ca să nu mai amintesc de Dalila! Şi cîte altele! La noi, cel puţin o divizie de haiduci au pierit din pricina lor. I-a vîndut poterelor, fără remuşcări.
        Sursa atîtor discordii nu şi-a schimbat năravurile. Tendinţa lor de dominare a bărbatului s-a amplificat în ultimul secol. O dovedesc sondajele de opinie. În unele ţări s-au asociat în grupări exclusiviste. Discriminare făţişă! Emanciparea le-a deschis larg porţile insolenţei. Această situaţie poate scăpa de sub control. Ar rezulta o calamitate. S-ar impune măsuri de îngrădire a ofensivei declanşată pe toate planurile. Eventual, printr-o nouă legislaţie. Dură! Intransigentă! Fără compromisuri!"
        Spiridon zîmbi sarcastic. Era în „mînă", şi-un sentiment de prospeţime i se răspîndi în mădulare. Îşi regăsise tonul tranşant, fără poticneli. De-acum, lucrarea s-a fundamentală „Femeia — între mit şi realitate", putea progresa nestînjenit. Transfigurat, întoarse o altă filă.


        Din pragul uşii, Varvara, nevastă-sa, îl urmărea chiorîş. În mîna-i vînjoasă, linguroiul de mestecat părea o baionetă recălită.
        — Mai ai gărgăuni, Spiridoane? ridică ea vocea. Ce tot mîzgăleşti acolo?
        Spiridon rămase cu stiloul suspendat în aer. O paloare cadaverică i se aşternu pe chip şi-i potopi un set de frisoane. Bîlbîi ceva, însă Varvara nu-l luă în seamă.
        — Ia du tu gunoiu’! se răsti ea. Stai ca vodă-n lobodă, şi eu mă lupt cu grijile!...
        Spiridon închise cu părere de rău caietul şi, subţiindu-şi pîntecul, se strecură pe lîngă Varvara care strîmta, cu statura-i impozantă, ieşirea în vestibul.

(Perpetuum comic ’87, pag. 138)

Persoane interesate