Anul 4523 î.e.n... Moş Gerilă înaintează gîrbovit prin nămeţi, pe o potecă ce duce spre Paleolitic. Deşi vîntul îi bate în faţă, îşi continuă drumul, împins parcă de o forţă nevăzută. Potrivit estimărilor, forţa este egală cu masa ori acceleraţia. Una din două. Moşul o alege pe prima: din lemn de nuc, cu 12 scaune, de Ilf şi Petrov... Afară s-a făcut frig; prima glaciaţiune e pe undeva pe aproape, bate la uşă. Nu-i deschide nimeni, nici măcar Gerilă, direct interesat, care în răstimpuri îşi îndeasă blana de bizon pe urechi. Sacul din piele de dinozaur, procurat direct de la „Arpimex", trage greu. În cine? în jos. E plin cu pietre şlefuite, articole de „Fond plastic" (s-a descoperit că plasticul înlocuieşte cu succes lemnul şi metalul), mărgele din silex, cîte un costum de baie din blană de pitecantrop, alte asemenea mărunţişuri... Dacă n-ar fi şi pietrele la rinichi — boala epocii — nu i-ar fi atît de greu. Dar îl chinuie şi astea cumplit, şi abia aşteaptă moşu’ să se inventeze antibioticele, să-l scape de belea...
...Drumul devine sinuos. Parcurgerea lui — sinuzită. La capătul lui, Gerilă are de făcut o operaţie: repartizarea darurilor. Nici nu mai e atît de mult pînă la capăt. În zare se profilează deja cîteva peşteri amenajate corespunzător. Din lăuntrul lor răzbat sunete articulate, ce exprimă stări sufleteşti specifice oamenilor. Este chiar o comună: Comuna primitivă...
...La vederea personajului inedit orice murmur, chiar şi cel nearticulat (sechelele de cînd omul trăia încă în pom) dispare. Apare în locul lui un exemplar feminin (care mai tîrziu, după căderea surplusului de păr, se va numi — sexul frumos) în costumul Evei retuşat: locul frunzei este luat de o bucată de blană de ren. În spatele său — un spate robust, terminat în doi umeri viguroşi, pe care se sprijină întreaga gospodărie primitivă — se grămădesc ceilalţi sapienşi. Moşul deduce — fin psiholog! — că are de a face cu leaderul lor (patriarhatul încă nu se inventase).
...Urmează un schimb bilateral, reciproc avantajos, de priviri. Deodată i se pare că în zare se aud acordurile Simfoniei a IX-a de Beethoven. Ce prostie! Beethoven încă nu s-a inventat! E un simplu rapsod popular, care interpretează, la solzii unui peşte uriaş, o melodie de prin părţile locului, devenită şlagăr.
Moşul depune desaga jos. Tăcerea devine şi mai apăsătoare. Dacă ar fi şi o masă, aproape c-ar fi întrunite premisele operei lui Brâncuşi. Moşului însă nu-i place opera. Doar opereta. Dar să (ne) revenim: este, aşadar, o tăcere apăsătoare. O tulbură numai bîzîitul de aeroplan al unei muşte uriaşe, pe care temperaturile scăzute nu au reuşit s-o răpună...
Femeia — s-o numim aşa — face cîţiva paşi. Abia acum îi observă bătrînul încălţările: nişte saboţi din piatră şlefuită, pe care cineva, probabil autorul, a gravat cu dalta: LEONARDO. Pesemne — numele bărbatului său, o matahală care momentan, cuprinsă de patima creaţiei, dă naştere unor picturi rupestre celebre. Privindu-le cu un aer erudit, moşul dă să scoată un sunet. Scotoceşte printre vocale şi consoane şi scoate la-ntîmplare un „S" peltic. Odată scos, sunetul se recirculă în natură...
Liniştea redevine apăsătoare. Forţa de apăsare este egală, de această dată, cu reacţiunea, însă asta face parte din altă epocă. Moşul stă prost cu istoria. Ca şi cu rinichii de altfel. Mai pune odată sacul jos. Ca la un semnal, asistenţa ia loc. Îşi pregătesc carneţelele. Altă prostie! Nici carneţelele nu s-au inventat încă. Aşadar, îşi pregătesc urechile. Urechile s-au inventat de mult. Epictet — unul de-al lor — spunea: „Natura ţi-a dat două urechi şi o limbă ca să asculţi de două ori şi să vorbeşti numai o dată". Şi ei s-au pregătit să asculte de două ori, însă deocamdată n-au ce. Moşul tace mîlc. Nu se cunoaşte etimologia cuvîntului „mîlc", însă dă bine, drept care îl folosim... Încep să-i dea semne de nelinişte. Un-ins mai bine hrănit îi dă unul mai substanţial: o cicatrice. Altfel spus, un semn de recunoştere. Moşul’ însă îşi vede de treabă: îşi adună cuvintele: unul ici, altul colea, al treilea de după bolovanul ăla... Dă să deschidă gura. Simte însă că i s-au încleştat maxilarele...
...reflectoarele s-au stins.
S-a aprins lumina. Rumoare în studiou. „Aduceţi repede o pîrghie — se aude vocea operatorului principal... Pe platoul de filmare toată lumea caută o pîrghie. Ţinîndu-se de fălci, Moş Gerilă îşi stăpîneşte cu greu lacrimile... Alături de el, femeia-primitivă îşi mai trage, pe gene, o undă de rimei „Lancome"...
(Perpetuum comic ’89, pag. 123)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu