Se afișează postările cu eticheta Georgeta Vişan. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Georgeta Vişan. Afișați toate postările
, , , ,

Destoinica Nuţi

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

        La orice te puteai aştepta de la Nuţi Capragiu, dar să treacă strada în stilul oiştii gata să dea în gard, la asta nu.
        Se grăbea să ajungă la servici cît mai repede, să transmită sarcina recent primită în şedinţă.
        Dădu să urce în tramvai, lucru ce-i reuşi din plin, graţie unui brînci delicat. Sub şocul puhoiului ce-i proiectă trupul într-un dans de lebădă, dinamiză pe lateral un ins de-o bezmeticie superbă-n privire.
        — Komăn, tuta, o apostrofă ironic.
        Vatmanul frînă brusc. Seismul declanşat produse o tandreţe colectivă, c-aşa e bine, să ne mai cunoaştem şi noi între noi.
        Tot forţa colectivului, cu simţul lui de răspundere, o făcu să ia contact cu trotuarul. Abia în sectorul productiv se dezmetici, lucru ce nu avea să dureze datorită lui Guţă, şeful cu privire ceacîră.


        — Puteai să vii mai repede. La ora 11 trebuie să mergi la căminul de nefamilişti, are loc o expunere pe teme medicale, iar peste o oră te întorci la sala de şedinţe să împărtăşeşti tinerelor din experienţa proprie de muncă.
        — Nu poate să meargă altcineva? E o zăpuşeală afară...
        — Nee,... tu eşti fruntaşă, Nuţa! Şi-apoi, în loc să te bucuri de aprecierea pozitivă a capabilităţii tale, faci angoase în cauză de vreme? Păi, cine a mai plecat ca tine de la baza piramidei, de pe ultimul loc, în vîrf, cu tot cu echipa pe care o conduci? Că eşti as în munca vie cu oamenii şi toate sarcinile ţi le îndeplineşti, de exemplară ce eşti! Cine mai are o zestre nativă de conştiinţă absolută ca tine, Nuţica?
        Nuţa ridică din umeri. La capitolul ăsta era sub aşteptări. De unde să ştie ea, cine? Sau poate c-ar trebui să ştie, o mustră conştiinţa.
        — La şedinţă ni s-a spus că trebuie să introducem gimnastica în producţie.
        — Şi ce, e greu? O introduci în echipa ta, că e fruntaşă, şi-o urmăreşti pas cu pas. Auzi? Balerine la normă să-mi scoţi, timp în care te gîndeşti şi la îmbunătăţirea transportului intern, şi vezi cum am putea noi face să atragem la dansuri populare cît mai multe fete din echipa ta. Aoleu, era să uit, ai grijă de practicanţii de la şcoala profesională, i-am repartizat la utilajele din stînga, tot în echipa ta, deh, fruntaşă, n-am ce zice. Hai, grăbeşte-te, ori ai uitat de şedinţa de producţie de la ora două, şi să vii repede că s-au ivit probleme în producţie. Nuţo, Nuţo, ce mă făceam eu fără tine, fruntaşă destoinică ce eşti!


        Nuţa se hotărî. Doldora de sarcini atacă strada cu cetăţenii ei grăbiţi. Întîlni aceeaşi forţă colectivă în tramvai, care te urcă şi coboară în funcţie de intenţiile ei, nu ale tale, făcu acelaşi dans de lebădă, de data asta pe trei cărări, pentru că mergea într-unul silenţios.
        Expunerea de la căminul de nefamilişti începuse deja. Nuţi Capragiu se aşeză în ultimul rînd, subţie privirea de parcă auzul acolo s-ar fi pitulat.
        Plictisit, medicul arunca informaţii, încet, ca pentru sine. Frînturi de expuneri atacau auzul Nuţei, învălmăşindu-se cu obsesiile ei de fruntaşă destoinică şi solicitată.
        — Folosirea medicamentelor de către... practicanţii de la şcoala profesională... poate fi nocivă deoarece... fetelor, dansul popular vă face mai suple... ducînd uneori la intoxicaţii... vă spun eu din experienţa mea de fruntaşă din care vă voi împărtăşi cum lucram eu... la controlul oftalmologie unde s-au depistat... liziere, cărucioare pentru transportul intern al... microbilor. La şedinţa de producţie s-au constatat... tulburări de auz, vertijuri, chiar absenteism total, iar pentru profilaxie... le arătăm noi lor. Că tu eşti fruntaşă deplină, demnă de sarcinile trasate, şi, hai, vino mai repede, destoinica, măreaţa şi sublima noastră Nuţi, că s-au ivit probleme în producţie ce nu pot fi... tratate ambulator ci cu specialişti în asino-megalie...

(Perpetuum comic ’88, pag. 159)


, , ,

Simţul răspunderii

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

        Clocotea Zmeu. Îi fierbeau creierii de-atîtea gînduri şi-i zvîcneau tîmplele. Simţul răspunderii îi apăsa umerii: trebuia să ia o hotărîre. Odată luată, şi-o schimba cu repeziciune, de teama subalternilor. Aveau ei un fler anume în a o ghici. Se citea pe feţele lor. Cînd radiau de fericire, cînd se întristau.
        — „Să mă duc... să nu mă duc..." repeta obsedat. Stomacul îi era numai crampe; o durere cumplită forţă hotărîrea.
        — Mă duc. Dar disciplina??! Ei bine, nu mă duc. Aici stau. Boala mea — subţie privirea spre subalterni — îi bucură; îi simt. Ce bine le-ar prinde absenţa mea... Nu mă duc mîine la spital. Am simţ de răspundere, am subalterni cu probleme... Ce, să şi le rezolve mîine, pe timpul serviciului? De-aia nici nu mi-am luat concediul de odihnă în ultimii ani. Cine să-i urmărească? Cine să-i controleze? Cine să-i...
        Răsfoi carnetul de pe birou. În el nota zilnic problemele curente ale subalternilor pe ore, minute, secunde... În el zăcea simţul răspunderii lui de şef.
        Cîteva file zburară spre biroul Lolei. Glonţ, ţîşni după ele, şi-n poziţie de patruped vînă filele. Pipăi podeaua înfrigurat, şi-un tremur de bucurie-i făcu să tremure barba şi buzele de gelatină.
        Vru să se ridice, se dezechilibră şi-ajunse în braţele Lolei. Zmeu se smuci furios. Nu se aştepta la aşa tupeu.
        — Ce faci, tovarăşă, mă priveşti saşiu în timpul serviciului?
        — Ai dreptate, şefu’, ce mi-o fi venit? se miră spăsită.
        Ah, un pumnal îi tăie respiraţia şi, palid, se rezemă de biroul Lolei, bolborosind:
        — Plez... plezn... pleznesc!
        — Nu plezni, şefu’! se sperie Lola.
        — Las’ că nu plezneşte! interveni Miţoi.
        Miţoi, al doilea şi ultimul subaltern, mesteca, plescăia, îşi sugea dinţii din faţă, îşi observa psihologic şeful şi iar se avînta spre tartine c-o poftă nebună.
        — Nu plezni!, continuă Lola alertată.
        — Află că pleznesc de sănătate, să ştii! Ai ceva împotrivă? Nu prea mă vezi cum trebuie.
        — Depinde, sînt puncte de...
        — Pune-le şi tu în lucrare. Eu nu pot. Nu vezi că sînt... Treaba mea cum sînt. Dar nu asta vroiam să-ţi spun. Ziceai anul trecut — consultă carnetul — să-ţi dau învoire pentru a-ţi schimbă lentilele. Că ce e acolo o oră, două, din timpul serviciului? Merită, ca să mă vezi mai bine, nu?
        — Le-am schimbat, şefu’, nu se vede?
        Îl măsură saşiu pe sub sprîncene, lucru ce-l scoase din sărite şi-i smulse Lolei ochelarii de pe nas. Îi probă de cîteva ori. Nu, nu vedea cu ei şi el doar avea vederea bună. Deci, nu-i schimbase, îl minţea. Se prefăcu a-i da crezare şi-i îndesă cu plăcere pe ciotul ei de nas.
        — ...Mda, dar acum se poartă fumuriu, şi cum eşti tu la modă şi-n privire... poate ţi-i schimbi mîine, cînd mă... Treaba mea ce fac mîine, că nu-mi dictează mie subalternii...
        Zadarnic nega Lola. Dispreţul şefului o-nvăluia de peste tot. Nici măcar n-avea simţul răspunderii să-i spună: „— Şefule, vezi ce faci cu mine, că mîine lipsesc 5 ore. De un an de zile aştept ziua de mîine."
        — Ei bine, nu mă duc la nici un spital! îşi spuse doar pentru sine Zmeu.
        Încăperea se roti lent, apoi morişca-l prinse-n roata ei nebună. Miţoi îl opri din cădere. Grijuliu îl depuse pe un scaun în faţa tartinelor, după care continuă să mestece, să plescăie şi să-l observe... „psihologic".
        Zmeu saliva, îi urmărea dumicaţii, înghiţea în sec, făcea ochii cît cepele.
        — Eşti cam bulimic, dragule, pe cînd eu... adică pe undeva, ...roti palma în jurul stomacului.
        — Eşti bolnav, îl compătimi cu fălcile umflate.
        — Din contră, mă simt excelent, excelent, tinere, sfarm pietre, dărîm munţi. Da’ ia spune-mi tu mie, cînd ai întîrziat ultima oară?
        Miţoi se-necă şi Lola-i trase un pumn după ceafă.
        — Ce faceţi?!!! Vă bateţi pe timpul serviciului?! urlă scos din fire Zmeu.
        Deschise carnetul şi notă în el o sancţiune să-i usture.
        Un dumicat sări din malaxorul dinţilor. Miţoi îl recuperă stîngaci, şi-l strecură hoţeşte-n buzunar. Zmeu nu-l scăpă din ochi.
        — Cînd ai întîrziat ultima oară? Stai, nu-mi spune, în mai şi-n octombrie; două minute, frunzări carnetul.
        — Exact, şefu’, ştii, penalizarea aia...
        — Bioritmu’, dragule, bioritmu’... „Precis întîrzie mîine. Mîine începe luna mai. Nu mă duc la spital. Cine să-l ardă la bioritm?” Şi... ce-ai de gînd să faci mîine?
        — Mă-nsor a treia oară, mestecă imperturbabil.
        — Pe timpul serviciului???
        Nu mai rezista. Ameţeala-l cuprinse din nou, sudoarea-i şiroia pe frunte, şi cu bruma de puteri strînse carnetul la piept. Leşină.
        Se trezi sub şocul unei tartine, plimbată de Miţoi pe sub nasul lui.
        — Gata, nu mai merge aşa, te ducem la spital, hotărî Miţoi.
        Zmeu îl îndepărtă fără vlagă urmărind tartina.
        — Vreţi să scăpaţi de mine? V-ar place. Nu mă duc nicăieri. Cînd pisica nu-i... şoarr...
        — Şoarrr...
        Lola încercă să-l imite. Zîmbetul diavolesc pe obrazul lui Zmeu îi tăie avîntul.
        — Şi tu eşti bolnavă, nici nu mă vezi cum te văd şi cum mă vezi, i se învălmăşi mintea. Şi tu eşti slab la bioritm, îl fixă pe Miţoi. La spital cu voi. Nu mă internez fără voi. Cum o să vă las singuri.
        Înhăţă tartina şi-o mestecă fulgerător.
        — Nu, şefu’, noi te ducem numai, protestă Miţoi.
        — Gura!!... Vă internaţi cu mine!
        Mitoi şi Lola schimbară priviri complice. Îşi strînseră dosarele de pe birouri, fără chef. Trînteau sertarele-n duşmănie şi tot ce se putea trînti. Zmeu îi urmărea contrariat.
        — Nu acuuum!!! Nu acum pe timpul serviciului! MÎINE!!
        Subalternii jubilară. Mai aveau o şansă, n-aduce ceasul ce-aduce... mîine...
        — „Şi dacă m-adoarme cînd mă operează de viu? Cine-o să stea mîine cu ochii pe ei?" îi săgetă gîndul şi începu să tremure...

(Perpetuum comic ’87, pag. 159)


, , ,

Capsa, sufletul comerţului

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        Niciodată nu se fîţîise Lola mai mult în faţa oglinzii, nu se privise cu de-amănuntul din faţă, spate, oblic şi perpendicular. Cel puţin aşa gîndea Laie, convins că nu linia paltonului probat o interesa, ci modul cum se asorta la fardul de pe obraz şi coafură. Mîndră, vîrî mîinile în buzunare, făcu o piruetă şi brusc înlemni. Nuanţe verzi-gălbui năpustiră chipul violent.
        — Are o capsă lipsă! Uite-o, era în buzunar! întinse palma spre Laie, cu ochii burghie la obiectul minion.
        — Lasă, mamă, căutăm altu’, o consolă liniştit.
        — Hii!... şi tighelu’... e desfăcut!...
        — Lasă, mamă, căutăm altul.
        — Eu p-ăsta-l vreau, Laie! Dacă nu-mi cumpăr azi înlocuitor de palton, m-arunc în buget cu cheltuieli inutile, şi fă ceva! îl direcţionă spre vînzătoare, cu privirea vraişte de furii.
        Îngrijorat de buget, Laie, monument de stimă şi respect, o abordă timid.
        — Fiţi amabilă, nu vă supăraţi, ştiţi, soţia vrea să-şi cumpere un înlocuitor de palton, din acela care se-nchide cu capse. E... acolo, cea cu unchiile scurte şi peltică, îşi muşcă vîrful limbii, şi n-are o capsă iar tighelu’ e puţintel desfăcut. Aveţi un atelier de mici remedieri în cadrul magazinului poate..., o şi are, să ştiţi, Lola!...


        — Pardon, nu punem capse la nimeni, îl strivi tot atît de amabil.
        — Ştiţi, se pune aşa... şi paac! îl tragi cu ceva în cap, îi explică metoda cu palma ghem, izbită de cealaltă.
        — Nu se pun capse la cumpărători.
        — Da?!
        În faţa deznădejdii, sufletul vînzătoarei se frînse.
        — Întoarceţi-l pe dos şi vedeţi cine l-a făcut, e pe undeva pe la Sibiu, duceţi-vă la ei, e marfa lor.
        — Draga mea, i-auzi, întoarce-l pe dos şi hai la Sibiu.
        — Laie, nu-mi pune răbdările la încercare, tu eşti bărbat, sau ce?! Dacă nu-mi pui capsă şi tighel, nu ca ăştia din joi în paşti...
        — Ştiu, mamă..., mă duc la responsabil. Să vină responsabilul!! strigă autoritar.
        Un ins pirpiriu se şi-nfiinţă la datorie-n poziţie de drepţi, cu ochii mărgele, feriţi în stînga şi dreapta.
        — Cu ce vă pot fi de folos? se ridică uşor pe vîrful picioarelor.
        Laie explică, pirpiriul se-ncruntă, şi ochii mărgele tuşti, pe subalternă.
        — Se poate, să fii lipsită de cel mai uman simţ de servire?! Că doar capsa e sufletul comerţului şi vînzătorii să puie capsa clientului cu tighel desfăcut. Apropo, şi dumneata ce ne tot baţi la cap cu mizilicu’ ăsta?! Să vă puie un nastur la remedieri, de mască, de tablă că cu modernismu’ nu vă ţine de cald, da’ cu nastur e mai variat aspectu’. Şi-apoi femeie în toată firea te legi de un tighel? Că moda e şi ea după etate, ca să zic aşa nu mai cadrează cu...
        — Laie, ia măsuri! explodă Lola, şi potop de lacrimi mărşăluiră obrajii.
        — Domnule!...
        — Nu-i nevoie, avem şi centimetru, scoase o bandă pînzată din buzunar, şi-o suprapuse peste palton din trei mişcări. Vă vine perfect. Du-l la remedieri, să-i puie un nastur, roşu, şi fă-le bon de cumpărare, ordonă vînzătoarei, că de-aia se cheamă înlocuitor, să poată omu’ improviza pe gustu’ lui.


        — Nu, vă rog, nu-l luăm, protestă Laie.
        — Las’ că-l ia altul.
        — În nici un caz.
        — Etete, cine face previziuni la marfă, îl ironiză. Cîte pretenţii... bodogăni şi le-ntoarse spatele grăbit.
        — Aşa eşti tu, un... un mototol..., un tupeist..., fără valoare în faţa responsabililor, un... fraier..., asta e, de ordin primordial!...
        Potop de reproşuri căzură pe capul lui Laie, pînă i se puse şi lui capsa. Tot era ceva.

(Perpetuum comic ’84, pag. 66)

 




Persoane interesate