Rimbaldianul

De la Rimbaud, Scofală aflase cu mirare 
Că fiece vocală evocă o culoare:
A - negru, O - albastru, E - alb, I - roş, U - verde.
Critic şi geniu plastic, el începu a-şi pierde 
Şi somnul şi tutunul în meditări profunde... 
U-i verde-n ale bălţii mult prea stătute unde, 
I-i roş în asfinţituri, E-i alb în telemea, 
Şi-n miozot, - ca-n floare - albastru-i O, sadea.
Dar ce te faci cu oaia, ori lae, ori bălaie, 
Că - plină de vocale - o face chiar de oaie?!
Albastră-i ca azurul, căci nici n-ai încotro 
Odată ce stimata începe cert cu O.
E neagră cum e smoala - vocala A - şi e 
Mai albă ca zăpada odată ce-i şi-un E 
(Adică fără-albastru - e lae: fumurie);

 
Iar I cel roş îi scoate peri albi prin pălărie...

Flămînd de mari concluzii, o puse la frigare 
Şi-o întîrti ca discul lui Newton - tot mai tare. 
Ieşind cu totul albă şi fragedă-n untură 
El îşi sfîrşi calvarul c-o straşnică friptură.

(Perpetuum comic ’88, pag. 14)

Vezi toată postarea

Romanticul

Iubita lui Scofală cu ochii ca de mură 
Avea un plop cu frunza de-argint în bătătură. 
Cînd apărea Scofală cu scripca şi mai des cu 
Vibranta-i voce plină cu vers din Eminescu, 
Se năpusteau vecinii mai iute să-l cunoască 
Pe-acest tîrziu romantic şi dulce gură-cască. 
Dar ioc lîngă fereastră iubita lui să vină 
Să-i vadă pieptu-n flăcări ascuns sub pelerină! 
Ahà! gîndi Scofală, cum dracu’ să m-apropii 
Şi ea să-mi cadă-n braţe
                          cînd fără soţ sunt plopii?!

A doua zi Scofală luă o bardă-n mînă 
Şi doborînd cu sete copacul în ţărînă, 
Se repezi la scripcă... Ci draga-i, prin fereastră 
Îi repezi o floare în cap - cu tot cu glastră!

(Perpetuum comic ’87, pag. 173)

Vezi toată postarea

Condeierul

Scofală, condeierul şi regionalistul,
Făcea pe-originalul şi - criticat - pe tristul.
Dăduse neaoş buzna în cuhnea literară
C-un polonic de proză şi-un strop de glumă chioară,
Împestriţîndu-şi totul cu dulci moldovenisme:
Sătisme, cătunisme, cîmpisme, păşunisme...
Dorind s-ajungă faur de limbă cu talangă,
El se-nfrupta - ca ursul - din fagurii lui Creangă.
Oprind mustitul limbii, ca să rămîie dulce,
Se şi visa urmaşul străbunului Neculce.
În tidva-i creatoare ideea cam lipsindu-i,
Cocea-n cuptorul artei plăcinte dulci, să-l jindui.
Neologismul tînăr şi proaspăt ca o pîne
Era gonit din scrisu-i, ca luna-n cer - de-un cîne.
El forţa nucleară şi-o boteza acasă,
Adică, manuscrise, drept vlagă sămînţoasă...

Cum focu-i mistuise averea conjugală,
Luă un pumn de galbeni şi-ajunse-n capitală
Pe uliţa ferată, hăis-cea, cu grăbitorul,
Trăgînd la hanu-n care săltă cu urcătorul.
Umblă cu limba scoasă şi gîndul la consoartă,
Dar nu-i găsi tăgîrţă (poşetă, Doamne iartă!),
Şi nici colţuni de nylon şi nici căpreşti botine,
Zavisnică cum este pe coconetul bine.
De-atîta mers porniră borhăile să-i fiarbă,
Dar leac la farmacie pentru borhăi, nici voarbă!
Durîndu-l bodolanul (era şi reumatic),
De botniţă zadarnic tot întrebă zănatic.
Ceru, luat cu friguri, oghial mai gros la hanul
Cu nouă caturi: geaba, oghialuri nu-s, sărmanul!
Strigînd că vrea să beie şi moare de curechi,
Îi fu adus în grabă un medic de urechi...


Înşurubat în junghiuri şi cu desaga goală,
Se-ntoarse trist acasă domnia-sa Scofală.
Din tindă, Scofăloaia, blînd fluturînd vătraiul,
Îi azvîrli o vorbă subţire cum e naiul.
Sub grindina de palme şi de vătraiuri grele
Scofală, ca prin farmec, uită de hăis şi-obiele,
Vorbind ca toată lumea de-accelerat, de blocuri,
De ascensor, poşetă, ciorapi şi de brelocuri,
Şi neavînd, pesemne, sub palme, încotro.
Vorbi şi de pantofii cu piele pur şevro...

Pentru-a scăpa de moarte şi-atîtea palme unse,
Zvîrlind oghialu-n lături, sub plapumă s-ascunse!

(Perpetuum comic ’85, pag. 25)

Vezi toată postarea

Dansatorul

Strămoşii lui Scofală, pitecantropi de treabă,
Săriseră, pesemne, prin peşteri într-o labă
Cînd primele cadenţe din sferele astrale
Pătrunseră-n urechea maimuţei muzicale.
Prin spaţiul neolitic, în sunet de tam-tam-uri,
Din hopa-hop pe stîncă în hopa-hop pe ramuri,
Maimuţa îşi boltise şi-şi zigzagase mersul,
Adulmecîndu-şi lira şi presimţindu-i versul.

Strămoşii lui Scofală, coborîtori din grotă,
Dansaseră prin evuri, plutiseră-n gavotă,
Şi-apoi pe unda dulce de menuet, alene,
În tactul trei-a-patra a veselei Viene.
Mai mare deci mirarea că-l apucase scîrba,
Sub tălpi cînd i se puse - ca o urzică - sîrba,
Ca ghimpele-nvîrtita, ca un piston bătuta,
Ca o şopîrlă brîul, ori iute cum e ciuta,
Ciuleandra cînd îl prinse cu foc, ca o bulboană
Autohton adîncă şi oltenesc vicleană.
Cum doamna Scofăloaie fusese-o suplă Mimi,
Perechea scofălească dansa doar fox şi şimi,
Bostonul negru - rumba, ori - zgîlţîind veranda
Şi ţuica din stacane - o congă din Ruanda...


De-atîta frenezie, maimuţa din Scofală
Plesnea de tensiune înalt arterială.
Cînd îl lovi damblaua în capu-i greu ca chiupul,
Care-ncotro porniră picioarele-i şi trupul:
Piciorul drept spre stînga, piciorul stîng spre dreapta,
Se cobora o labă cînd alta suia treapta;
Pe oasele-i în tremur, elasticele cărnuri
Vibrau ca gelatina şi se-nspumau la ţărmuri.

Nerupte, neplesnite, rămaseră-n Scofală
Doar eul coregrafic şi axa vertebrală.
Cum fără dans, Scofală ar fi-nceput să moară,
Răspunderea căzuse pe scumpa-i soţioară...
Ca un bolid sosiră la strigătul consoartei
Un medic psihiatru şi un maestru-al artei.
Aceştia, cînd Scofală striga nevestei: chioambo!,
S-au şi decis: bolnavul e apt să joace mambo.

(Perpetuum comic ’85, pag. 24)

Vezi toată postarea

Recenzentul pripit

Scofală, recenzentul grăbit şi în restanţă,
Avea-n sectoru-i liric şi epic o balanţă
Pe talgerele cărei punea contemporanii
Şi greutăţi diverse: defuncţii şi titanii.
Întîi zvîrlea pasajul, tăiat felii, pe-un talger.
Apoi cu mînă iute şi simţu-i critic ager
Pe discul dimpotrivă izbea cu nume grele,
Că victima întreagă sărea-n plafon cu jele.

Pe raftul lui Scofală, stăteau - ştiindu-şi rolul
„Şecspirul", „eminescul", „tolstoiul" şi „gogolul",
„Pindarul" şi „horaţiul" - etcetera, şi toate
Cu greutatea-n tone şi cu Etern marcate.
Nu rezistau nici marii, nu rezistau nici micii
Acestei „obiective" balanţe cu suplicii.
Doar pentru-amici Scofală avea o greutate
De mucava spoită cu aur şi carate.
Sărmanii - subsuoară cu versul sau romanul –
Ca basoreliefuri îi înfloreau tavanul.


Trudind pentru balanţă, el adormi-n crepuscul
Pe-un talger, ca pe-un nufăr un mormoloc minuscul.
De pe tavan, un picur din eul unui liric
Căzu pe celalt talger. Din raiul său oniric
Scofală, ca un glonte, ţîşni, spărgînd plafonul
Şi dispărînd în cosmos, ca un bolid, ca sonul...
De legea gravităţii chemat urgent să vie,
El răsări din cioburi stropit cu apă vie;
Dar, recăzînd pe-un talger, plesni de jale-ndată,
Că dumneaei, balanţa, rămase nemişcată!

(Perpetuum comic ’85, pag. 23)

Vezi toată postarea

Criticul

Scofală, vechi prieten, mă-ntîmpină-n vestibul
C-un ghiont uşor ca gluma şi-un zîmbet creţ ca hribul.
Apoi cu glas de stentor şi gest urban, mă-mbie
Să-i vizitez salonul cu mîndra-i panoplie.
Pe un covor albastru întins pe-un vast perete,
Navaje, iatagane, cuţite, baionete...
— De unde-aceste arme şi-atît de variate?
Mărinimos pe umăr prietenul mă bate.
— Tot ce cuprinzi cu ochii, zîmbeşte el „politic",
Sunt arme ce fac parte din armamentu-mi critic.
Cînd intru în şedinţă, în tolba din spinare
Am armă potrivită mai pentru fiecare.
De pildă, vezi această măciucă ghintuită?
E pentru subalternul ce nu vrea să mă-nghită.
Îţi place iataganul? Cînd cineva m-atacă
Sub beregată-l gîdil cu vîrful - ca din joacă.
Dar cînd pricep că vorba domnia-sa mi-o-ntoarce,
Şi - bumerang - s-avîntă cercînd să mă debarce,
Cu flăcări în artere mă-ncing ca într-o rolă
Şi dau asalt cu-această navajă spaniolă...
— Dar ce săgeată-i asta, în vîrf cu dop de plută?
— Mi-ajut, şi eu amicii cînd tot cu dop m-ajută.
Deodată, printre săbii şi aprige pistoale
Văd un şirag de boabe, le iau în palmă: goale.
O fi vreo armă nouă, necunoascută mie?
Rămîn perplex alături de mîndra panoplie.
Străvechiul meu prieten, zîmbindu-mi iar „politic",
Îşi joacă-n palme boaba din armamentu-i critic.
Cu glasul lui de stentor şi spiritul său rector
Îmi spune tainic: — Pentru tovarăşul director...
Aceste iuţi alice cu care-mi spulber focul.
Cînd critic pe director uşoare-s cum e socul.
Tovarăşe director... încep eu în şedinţă,
Şi pac! vreo două boabe în cap, cu-ngăduinţă.
Directoru-mi zîmbeşte: Dă-i înainte, frate!
Eu: pac! cu alte boabe tot critice –  în spate.
Ba mi-amintesc odată, cum el căscase gura –
O boabă îi intrase pe limbă-n gît, de-a dura...
Şi strănutînd cu sete hapciu! o scoase-ntreagă,
Zvîrlindu-mi-o tot critic în larga mea desagă.
— Dar asta ce-i? şi-un deget întind către perete.
— E urma unei arme teribile, secrete:
— Pistol autocritic... — Şi unde e? - Mînerul
A putrezit, iar cariii l-au ros de mult... — Dar fierul?
— Mi l-a mîncat rugina... C-un zîmbet creţ ca hribul
Prietenul mă-ndeamnă, grăbit, către vestibul.
Şi de acolo, mîndru de vasta-i panoplie,
Mă scoate iute-n stradă şi la taifas mă-mbie.
La glumele-i nătînge eu rîd cu-nverşunare:
Aşa-i cînd el mi-i şeful, iar eu mă vreau mai mare.
Şi ca străvechi prieten, mă hotărăsc în grabă
La proxima şedinţă să-l critic dur... c-o boabă.

(Perpetuum comic ’85, pag. 22)

Vezi toată postarea