Se afișează postările cu eticheta Pavel Botezatu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Pavel Botezatu. Afișați toate postările
, ,

Romanţa unui om dintr-o bucată

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

Eu sînt un om dintr-o bucată, 
Dintr-o bucată 
De săpun. 
Alunec,
Mă strecor prin viaţă,
Zîmbesc slugarnic, mă supun,
Ascultător şi maleabil,
Bonom,
Făţarnic,
Jovial
Considerat prin excelenţă drept funcţionarul ideal. 
Nu ies nicicînd în evidenţă, iubesc anonimatul, care 
Sub masca mediocrităţii îţi lasă spaţii de mişcare. 
Dar linguşesc, căci linguşeala 
Făcîndu-şi zi de zi prezenţa
Se mai impune, cîteodată, înlocuind chiar competenţa.
Eu n-am coloană vertebrală, 
Opinie
Sau caracter.
Decît păreri contradictorii, părerea şefilor prefer... 
Ea poate fi influenţată 
C-o anonimă oarecare
Ce seamănă suspiciunea, chiar cînd nu i se dă crezare.
Instinctul meu de parvenire, dublat de trainice ambiţii
M-ajută să răzbesc în viaţă prin fel şi fel de exchibiţii...
Eu mă preling ca untdelemnul
În cea mai fină crăpătură
Încet, tăcut,
Abil, tenace,
Insidios peste măsură!
Şi totuşi, cu întreaga gamă de prea făţarnice tertipuri 
Şi-n ciuda iscusinţei mele de a-mi compune multe chipuri,
Ceva a început deodată să scîrţîie în balamale:
Nu mi se mai acordă credit
Ori piedici mi se pun în cale.
Rostogolit în apa demnă, a vieţii, nu mă mai opun...
Mă voi topi curînd,
Adio!
Vă spune omul 
De săpun.

(Perpetuum comic ’88, pag. 121)


, , , , , ,

Altceva decît fotbal

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        Sfîrşitul săptămînii m-a găsit pe malul lacului, cu undiţa în mînă, verde din cap pînă în picioare, să creadă peştii că-s vegetaţie, mai ales că fizicul meu te duce cu gîndul la o trestie care a făcut cură de slăbire. Deci, cizme verzi, pălărie verde, şi eu tot frunză verde, că de trei ore mă uitam ca un... ăla la poarta nouă cum pluta stă nemişcată şi doarme.
        Pe o distanţă de un kilometru nu-i nimeni, doar două libelule întoarse din ţările calde (dacă astea pleacă, cum pleacă păsările...) care executau picaje şi zumzăiau cu motoarele în plin. Liniştea mi-a fost tulburată de sosirea altui pescar care s-a aşezat la vreo 10 metri de mine. Nu ne-am privit, nu ne-am salutat, pescarii serioşi nu fac aşa ceva; chiar dacă nu se duşmănesc, ei sînt prieteni de moarte...

        Bucuria mea s-a amplificat cînd l-am văzut că e la fel de meşter, ca şi mine, în prinsul vietăţilor acelea pe care cei care le-au văzut, le numesc peşti. Şi meşterul ăsta anonim tot verde, din cap pînă la geanta în care credea că o să îndese scîrbele alea cu solzi. Spre deosebire de mine care păcăneam din pipă... el trăgea vîrtos din ţigară.
        Crapul ăla de 10 kile, cu care plecasem în cap — vorba vine! — de acasă, însoţit de urările soţiei care plîngea (rîdea) în şorţ, s-a transformat, cu timpul, într-o vietate microscopică din clasa amoeba proteus; mi-am zis că nu-i nimic, chiar dacă mă duc acasă cu purici de baltă, numai să duc ceva.
        Întîi am crezut că am halucinaţii auditive, dar mi-am dat seama că nu e cazul să mă îngrijorez de starea sănătăţii mele, deşi auzeam o muzică funebră. Pe drumeagul lateral, de pe marginea dealului, înainta agale un convoi mortuar. Vecinul meu pescar s-a ridicat încet, şi-a pus sculele jos, s-a dus pe marginea drumului şi, cu pălăria în mînă, a aşteptat pînă a trecut tot convoiul. S-a întors, şi-a pus pălăria pe cap şi, liniştit, a luat iar băţul în mînă.
        Pe mine gestul lui m-a impresionat: iată, mi-am zis, un om sensibil, un adevărat om care, fără cuvinte, a făcut un gest frumos, simplu şi adînc. I-am comunicat impresia mea, cu scuzele de rigoare, l-am lăudat pentru această înţelegere în faţa ireversibilităţii. El m-a privit fără să clipească, apoi a rostit scurt:
        — D-apoi cum? Treizeci de ani mi-a fost nevastă!
        După care a mai pus un gogoloi de mămăligă în undiţă...

(Perpetuum comic ’87, pag. 151)



, , , , , , ,

Fericire pînă la semn...

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

        Bucuria amestecată cu grijă, nelinişte, îndoială, scepticism, a celor cîţiva colegi prezenţi la clipa în care Ioana anunţa cotitura vieţii ei, avusese loc într-o luni, zi liberă şi de salariu la teatru, coincidenţă rară şi prilej fericit pentr-un pahar vorbit pe-ndelete, neînghesuit de timpul veşnic duşman al celor care trebuie să creeze la ore fixe...
        Nici n-apucase să se-ncălzească bine scaunul pe care se aşezase fiecare, unii nici măcar n-apucaseră să soarbă din deliciosul „vin de regiune, nouăşpe cinzeci la alimentara, treişdoi la local", servit numai la cunoscuţii de încredere... că Ioana, înţepenită într-o hotărîre care i se citea în fiecare fibră a corpului încă tînăr, pietros, cu toate că schimbase de doi ani prefixul cu patru, la numărul primăverilor, dar, din cochetărie, îl mai întrebuinţa, anunţă de parcă ar fi achitat, sec, riscînd ultima sumă pe cartea pe care o avea în mînă: „Tuţulicilor, mă căsătoresc!"
        Mai ameninţase ea cu căsătoria, de nu se mai ştie cîte ori, de la ultimul divorţ, dar de data asta părea atît de hotărîtă s-o şi facă, încît toţi cei din jurul mesei au rămas o clipă de-a dreptul ţepeni, ca într-un desen de gen... de Costache Piliuţă.
        Înţepeneala, perplexitatea, grijile, neliniştile, îndoielile, scepticismul şi toate care-or mai fi fost... erau cu vîrf şi-ndesat justificate... pe de-o parte, prietenii nu voiau s-o piardă din cercul lor pe „mama răniţilor", cum i se spunea, (Ioana fiind un fel de leac de bună dispoziţie, cataplasmă de răni din iubiri repetate, tălmăcitoare de semne, suflet caritabil, milos, filotim etc.) pe de alta, mica şi cocheta ei garsonieră, la un pas de teatru, era refugiu pentru necăjiţi şi mai cu seamă, necăjite, strană de spovedanie, loc de punere la cale, adîncul de vremi bejenite, divan de mici şi nevinovate bîrfe, sarea, piperul şi gerovitalul actorilor, ale doctorilor şi restului civililor... or, pătrunderea unui bărbat, cu acte, în garsonieră, ar fi însemnat pentru prietenii din teatru, mai bine zis pentru tot colectivul de „ţuţulici şi piţifelnici", cum le zicea ea colegilor — minus băiatul ăla de chelner, cu picioarele şi mîinile prinse de corp, în elastice, care mimează ataşament, la orice... fără talent, concubinul unei babe; a lui Lulu, care cunoaşte doar o singură poezie, „La şalul cel negru" şi-i categoria întîia, şi-a altor piţifelnici care năduşesc, fără pauze, să-şi sape colegii — ar fi însemnat, cum s-a mai spus, sonerie surdă, uşă izbită-n nas, ori zăvorîtă pe veci!


        Şi parcă a nu lăsa vreun dubiu că cele spuse sînt vorbe scăpate aiurea, în orele cît durase libaţia, Ioana fusese, ca niciodată, cucernic de tăcută, zîmbea doar enigmatic şi visa (pentru cine putea înţelege) fluturi de fericire, cerbi cu sori în frunte, scări de mătase urcînd la stele, filomele cu poveşti albastre, la care cei de faţă nu se puteau înălţa cu gîndurile lor practice, mărunte, ameţite de şpriţ...
        Eu, ca unul din cei mai apropiaţi Ioanei, confident intim, tălmăcitor cu imaginaţie al zaţului cafelei şi-al viselor, amăgind-o cu exact ce gîndea şi dorea ea să i se-ntîmple, m-am bucurat sincer de pasul, întru temeinicie, pe care era hotărîtă să-l facă, decis fiind să n-o inoportunez nici măcar cu vreun telefon, darmite cu vreo vizită, care i-ar fi putut tulbura fericirea, mai ales că (uitasem să spun) Ioana atrăsese atenţia, celor ce se aflau atunci, acolo, precum că: „de-aici înainte, să nu-mi mai calce nimeni, nici măcar pragul blocului, neanunţat! Nu rînji, că mă adresez şi ţie, profesor de ţară, mutat disciplinar pentru beţie! Dacă pretindeţi că-mi sînteţi prieteni, scutiţi-mă de vizite fără telefon prealabil, că de-aceea a apărut invenţia asta, s-o folosiţi şi voi, tîmpiţilor! Nu, una-două, hai la Ioana!... Bagă unul o vodcă în buzunar, hai la Ioana! Plouă, n-are unul umbrelă — că şi-a băut-o, nu ştiu de cîte ori, înainte de-a o cumpăra — hai la Ioana! Se-mpiedică una într-o dragoste morfolită... hai s-o consoleze Ioana! Îi mănîncă alteia, un derbedeu, rezervele din cămară, scurge toată vişinata dintr-o damigeană, îi înghite şi ultima vişină cu tot cu sîmbure, după care-o părăseşte... hai la Ioana, cu răcnete şi plîns! „Mă omor, mă operez estetic, mă mut în provincie"!... Gata! De-aici înainte, civilizat! Telefon, şi nu la orice oră, numai la cele de bun simţ, dacă-l mai aveţi!?...”


        „Pentru că, ţuţulică, ţărănele, (mi s-a confesat Ioana, dezmierdîndu-mă, în timp ce-o conduceam către casă) viitorul... mă rog, să nu zic hop, pîn’ n-oi sări... e un om extraordinar, formidabil, drăguţ, serios, calin, concupiscent! E brunet. Şi-i doctor. Doctor de... de ăsta, cum îi zice... care taie morţi pentru nişte experienţe de-ale lor... Mi-a povestit nişte cazuri, c-am rămas pur şi simplu fără respiraţie... Parc-aş fi văzut nişte filme de-alea cu suspansuri la fiecare minut. Acum, ţuţulică, sigur că mimam şi eu că mai cunosc cîte ceva, cu toate că eram tămîie, dar nu voiam să creadă doctorul că are de-a face c-o ignorantă... Ei, şi dacă tot m-am lansat în cunoscătoare, nu ştiu cine dracu m-a pus să-i spun să-mi aducă şi mie o broşurică, o cărticică, ceva... să aprofundez problema... Aşa că într-o seară m-am pomenit c-un cărţoi de cîteva kilograme, că te-nspăimîntă numai cînd îl vezi, nu să-l mai şi citeşti, a unuia, Minovici... Asta nu-i ăla... cu vila cu clopoţei de la şosea?... Am bănuit eu, dar îţi dai seama, ţărane, că m-am prefăcut că-l ştiu... Şi din cauza lui Minovici ăsta, n-am dormit două săptămîni, că mi-am pus mintea cu el, bine-nţeles, pe sărite, să pot intra, cît de cît într-o conversaţie mai documentată cu doctorul meu. Dar să ştii că-i o carte drăguţă; atîta numai că-i cam pesimistă... Tot individul, pentru el, e caz. Cutare o isterică; cutare e bolnav de persecuţie; unu-i bolnav de boala ajungerii; aia are complexul lui Oedip... asta chiar că nu mai ştiu cum vine... Lasă că-mi spui tu altădată, că mă grăbesc... Cutare-i criminal din naştere, altul devine pe drum... Aşa că numai de ăştia visez; într-o noapte am visat că eu aş fi de toate la un loc, un fel de ghiveci de defecte şi complexe... Dar cartea, cel puţin după părerea mea, e simpatică, te cultivă; o să ţi-o dau şi ţie s-o citeşti... Oricum, eu l-am dat gata pe doctor, la prima conversaţie, după ce mi-a adus-o, că el credea că mă sperie grosimea... Vai, ţuţulică, ţărănele, de cînd îmi intră doctorul în casă, parcă s-a schimbat şi atmosfera interiorului, totu-i vesel, totu-i elevat, totul respiră parcă mai manierat, că uneori nu-mi vine-a crede, ce colegi bădărani şi neciopliţi am... ca să-ţi spun numai cum ne pierdem în nişte discuţii şoptite, şi-n nişte tăceri lungi, adînci, că parc-am început să-nvăţ din nou alfabetul dragostei... Dacă eu, care stau lîngă Cişmigiu şi n-am intrat de ani de zile în grădină, am început acum să-i bat aleile, să-i ştiu băncile umbrite, statuile, să mă plimb cu barca?!... Pînă şi apa aia răsuflată, clocită, din lac, mi se pare limpede, visătoare, plus gogoşile, că mîncăm mereu cîte-o gogoaşă şi-o stingem cu apă minerală de la chioşcul ăla pentru fanfară, fără fanfară. Şi pe urmă, cînd ne-ntoarcem acasă... Ei, şi-aici, ţărănele, te dau gata! Lasă semiobscurul şi altele, dar înainte de toate bem un păhărel de Whisky!... Ce te holbezi aşa ţărane?! Whisky! Adică unde n-ajungeţi voi cu rafinamentul decît la un vin de regiune, cum auziţi de-o băutură mai fină şi mai greu de procurat, gata, holbaţi ochii! Păi, sigur, e normal, că după cadou, cunoşti omul... Ca să nu-ţi mai spun cum l-a adus?!... mă rog, după ce-am bătătorit noi Cişmigiul, în cîteva întîlniri poetice, cu barca, cu gogoşi, cu... l-aud într-o seară: „V-aş face, dacă se poate, dacă nu deranjez, dacă nu vă par prea îndrăzneţ, dacă nu oportunez etc... v-aş face o vizită acasă"... Eu mă fac că nu accept, el insistă, eu îi aduc argumentul ăla... că ce-o să creadă despre mine?, el, „că-i normal ca o doamnă serioasă să-şi pună probleme, cînd primeşte pe cineva în casă", dar că-n ce-l priveşte e „bărbat serios" şi iar insistă... Pînă la urmă convenim să ne-ntîlnim într-o seară cînd n-am spectacol. Îmi iau toate măsurile de precauţie, să nu mă trezesc c-un nechemat dintre voi, ori cu una proaspăt trădată; închid telefonul, soneria, şi aştept cu ochii-n vizorul uşii...
        În sfîrşit, după ce intră, începe să despacheteze cu grijă, timid, cu eleganţă, dintr-o hîrtie foarte fină, legată c-o fundă, o sticlă paralelipipedică... Am tresărit, dar m-am stăpînit... Şi-odată l-am văzut pe doctor, pe-un soclu, iar voi, colegii, să nu rîzi de mine, ţărane, voi, la pămînt, cu gurile căscate, de parcă atunci i s-ar fi dezvelit statuia!... Whisky! O sticlă întreagă, cu doi căţei pe ea şi-o bubă ieşită din sticlă; căţeii unul alb şi altul negru... Aduc repede două păhărele şi-aştept să toarne. Doctorul însă întîrzie plăcerea, cam o oră. Descrie calitatea Whisky-ului cu căţei şi bubă, că cică ăsta ar fi cel mai grozav! Cum se fabrică el, cum se distilează el, cum voiajează nu ştiu cum, pe mare, în butoaie, pe urmă se trage la sticle de astea... Dragă, te şi umileşte, cîte ştie, ce cultură are!... Te-aş invita şi pe tine să-ţi moi gura-ntr-un păhărel, numai ca să-ţi dai seama de neciopliţii noştri de colegi, care-ţi vin c-un vin de nouăşpe cinzeci, ori c-o vodcă puturoasă de treişopt... Pe cînd doctorul... Whisky! Dac-am luat eu hotărîrea să nu mai primesc pe nimeni, dar absolut pe nimeni, nici măcar vreo colegă, care ştii cum sînt colegele... odată-i cere una o consultaţie şi... îţi dai seama, ţărănele, cît ţiu la el!
        Şi cum tocmai ajunsese în pragul blocului, o văd deodată pe Ioana cum tresare ca muşcată de viperă, se-ngălbeneşte şi-mi şopteşte printre dinţi, să mă evaporez, „că uite-l pe doctor, ăla cu pardesiul maron-roşcat...".


        Colega dispare ca aspirată de uşa deschisă a blocului. Mă „evaporez" şi eu fără măcar să-mi iau rămas bun. Pe lîngă mine trece un ins banal, către cincizeci de ani, mă priveşte ca pe-un asasin, semn c-am fost reperat stînd de vorbă cu Ioana. Ca să nu aibă vreun dubiu că antipatiile ne sînt reciproce, îmi bolovănesc şi eu ochii în el, după care mă întorc şi tropăi de cîteva ori, ca-n jocul ăla de-a prinselea, ceea ce-l face pe doctor să tamponeze la intrare o gospodină care tocmai se-ntocea de la piaţă cu două sacoşe pline de bunătăţi, care i-au şi zburat din mîini. Pentru că tot sînt cu motorul paşilor pornit, mă apropii cinic de uşa blocului, sigur fiind că mirele urcă în trap spre fericire, acompaniat, (nici nu se putea altfel) de înjurăturile înflorate ale gospodinei care adună de pe jos verzile şi spanacul mustind de calorii şi vitamine.
        Vestea măritişului Ioanei pătrunde în teatru — creuzetul în care se fierb concentrate toate patimile lumii: nădejdi, desnădejdi, iubiri, trădări, înălţări, căderi, orgolii, vanităţi, speranţe spuse, dureri surde, adevăruri acoperite, minciuni poleite, trecute toate prin zbuciumul şi credinţa lacrimei.
        „Ioana se mărită!"... „Se mărită Ioana?!" „Aiurea, doar nu-i tîmpită"... „Ce i-o fi trebuind măritat, dragă?!" „Te pomeneşti că pînă la urmă, zăpăcita de Ioana"... „Cine n-aiba o fi piţifelnicul care-a smuls-o dintre noi?" „Să ştii că Ioana se mărită, a luat un împrumut de cinşpe mii, la ceare"...
        În pofidă comentariilor contradictorii, fuga Ioanei de colegi, toate împrăştierile ei polarizate către presupusul mire, durata idilei, aproape trei luni, (timp astronomic, avînd în vedere că Ioana, odată intrată în posesia a ceva, rar trecea o săptămînă, hai două, să nu transforme ceva-ul ăla... să-l schimbe cu altul mai prost, să-l vîndă c-un sfert de preţ, ori pur şi simplu să-l dea de pomană) nu mai lăsa nici-un dubiu că hotărîrea ei e definitivă!
        Chiar şi eu, ca unul care-o cunoşteam mai temeinic, am început să cred că se căsătoreşte, bucurîndu-mă sincer că-şi adună singurătatea lîngă cineva, pentru că în ciuda primei impresii, cel puţin după spusele Ioanei, doctorul părea să fie om de suflet, om de ispravă. Oricum, am fost unul din cei care-au respectat consemnul de-a n-o inoportuna în nici un fel, poate şi pentru faptul că mă „hîrjonisem" atunci, cu doctorul... şi-l făcusem să dea peste gospodina cu plasele pline...
        Fiindcă nu repetam şi nici nu jucam în vreo piesă împreună, în timpul ăsta am întîlnit-o de patru, cinci ori, totdeauna grăbită, gonind către undeva... învăluită într-o tulburare fericită. Ultima oară ne-am văzut în faţa ghişeului casieriei, încasa un teanc mărişor de sute, împrumut C.A.R.
        Pe la sfîrşitul lui octombrie (trecuse aproape trei luni de la „marea declaraţie") primesc un telefon de la prietena mea. Îmi toarnă în ureche o avalanşă de reproşuri, muşcă din mine, îmi dă cu flit, mă ridică, mă coboară, mă tăvăleşte, zvîrle cu invective şi încheie: „Chiar mort pe masă dacă ai, lasă-l şi vino urgent încoace!" După care, trînteşte telefonul, semn că porunca nu se mai discută... Mă conformez anevoie, stăpînit de gîndul că, exact c-un an în urmă, tot pe-o vreme cu ploaie putredă, mă ţinuse în balconul ei descoperit, trei reprize a cîte-o oră; din pricina unor colege, care veniseră pe rînd să-şi plîngă iubirile mutilate. Şi-acum ce s-o fi mai întîmplat? gîndesc, în timp ce urc cu liftul către garsoniera prietenei... Te pomenşti că vrea să mă prindă de naş, aşa cum m-a ameninţat cîndva, că dacă se mărită „încă odată", că vorba ei, „odată se mărită cineva a patra oară", mă ia de naş, convinsă că numai eu i-aduc noroc...


        Prietena îmi deschide, înainte să apăs pe butonul soneriei, semn ca era la pîndă, mă bagă iute în casă, şi după ce încuie uşa, asigurînd-o şi cu lanţ, dispare în baie. În garsonieră e cald, lucrurile sînt în ordine, iar pe masa rotundă, de stejar, hodineşte o sticlă de vodcă ne-ncepută şi două pahare nepereche. Din baie se aude foşnetul apei, nişte plescăituri, un „aşa!" ca o concluzie definitivă, şi-n cele din urmă apare şi Ioana şi s-aşază pe marginea patului. Pare-o felină liniştită, dar se simte că la prima mişcare a prăzii va sări cu ultima fibră încordată. Chiar şi ochii puţin înroşiţi, umeziţi de lacrimi bine stăpînite, atestă spusele de mai sus. Tăcerea se-ntinde. Ioana pare chiar să mă ignore... Aştept un cuvînt de început, un gest către sticla făcătoare de dialog... Nimic! În sfîrşit, Ioana atacă prin învăluire... „Tu... ţărane... în ultimul timp ce-ai mai făcut?" „Aceiaşi placă: repetiţii, spectacole; grăbeşte-te să nu-ntîrzii la teatru, ai grijă să-ţi laşi toate viciile şi speranţele la intrare... că altfel Pudibondul atîta aşteaptă; mai un rînd pus pe hîrtie, mai un pahar de vorbe, mai"... „Şi pe la mine, ţărane, de ce n-ai mai trecut?"... „Păi, consemnul, hotărîrea ta"... „Lasă! Şi chiar dac-ar fi fost aşa... ce, mă măritam cu unul, cu miliţian la poartă... c-un Othello, ori cu vreun tîmpit?! Bravo! Şi pe urmă, care-i piţifelnicul ăla să mă ţină pe mine-n pinteni?! Da’ unde trăim, ţărane? Adică, dacă te măriţi, gata, lacăte peste tot? Auzi la el ce crede despre mine!" „Am zis eu, că?". „Dacă n-ai zis, ai gîndit!... C-aţi ajuns, toţi, una să spuneţi, şi alta să gîndiţi, afară de mine, care ce mi-e-n guşă, şi-n căpuşă! Cînd am zis, ce-am zis, am zis că prea dădeau buluc la mine toţi nechemaţii şi mai ales nechematele, dar asta nu însemna că mă zidesc în casă... Alţii de ce-au înţeles cum trebuie, ce-am zis eu?... fir-ar ei ai dracului de pomanagii!... Ca să nu-l iau decît pe Lipitoare, ori Lord Avasiloaie, ori colega noastră, din piaţa aia, cu statuia aia, care după ce că mătură trotuarul cu fundul, a mai dat şi de şaişpe ori examen de cocoană... şi-a căzut... şi tocmai tu mai tîmpit! Iartă-mă, ţărănele, dar pe-aici s-au petrecut fapte mari!... Stai să-nchid dracului geamul de la balcon, ca vecina asta din dreapta, alta n-are de făcut, decît să spioneze, cine intră, cine iese, ce zic, ce fac?... Şi-a naibii, ascultă uneori cu urechea în fundul oalei de supă lipită de peretele meu... Pe urmă mă enervează şi Cişmigiul ăsta murdar, în care mişună noaptea tot felul de întîrziaţi care-ţi lărgesc urechile cu porcăriile lor!
        Dar după ce Ioana închide uşa de la balcon şi trage şi jaluzeaua, discuţia lîncezeşte. E deajuns însă să-i observi agitaţia mîinilor, tremurul colţurilor gurii care parcă muşcă zăbala, a piciorului drept, aşezat peste stîngul, părînd s-o ia la trap, să-ţi dai seama că vulcanul e gata s-arunce lavă... Reiau eu timid discuţia... „Înseamnă că"... „Ce să-nsemne?"... „Că m-am înşelat... Credeam că mă inviţi pentru marele eveniment"... „Ce-nţelegi tu prin marele eveniment?!"... „Ziceam că m-ai chemat să te cunun cu doctorul tău"... „Ha-ha!" face Ioana şi sare de parc-ar fi catapultat-o patul. „Marele eveniment s-a şi petrecut, ţărane!" Sînt total nedumerit!... „Da, da, s-a petrecut, continuă ea... Să fi văzut numai cum se-nghesuia doctorul să nimerească uşa asta, ca să nu mai spun de uşa liftului, şi cum zburau deasupra lui, cînd a ajuns jos, pe trotuar, foi şi fascicole din cartea lu’ ăla, cu „vila cu clopoţei!" ...Noroc c-am răsfoit-o şi eu, c-altfel nu m-alegeam cu nimic din lunile astea păgubite!"... „Dacă-nţeleg"... „Păi, caută să-nţelegi, că de aia-ţi dă statul salariu de intelectual, ţărane! Ţi-aduci aminte ce ţi-am spus eu acum trei luni?... Păi, cum să ţii minte, cînd tu nici numărul tău de telefon nu-l ştii bine? Cînd ţi-am spus ca doctorul mi-a adus cadou o sticlă de Whisky, cu doi căţei şi-o bubă?"... „Erai foarte... ziceai că-i fin, că-i"... „Pe dracu’ fin! ...Un piţifelnic, un prefăcut, un zgîrcit, că să nu-mi spui mie c-a dat bani pe sticlă, ca doctor, dac-o fi doctor? ...A primit-o plocon, ca alţii... şi ce şi-o fi zis? Hai să epatez, s-o dau gata cu sticla, adică pe mine... De la care sticlă mi s-au tras numai nenorociri în astea trei luni... Aşa că, ia mai dă-te dracului, domnule doctor, cu fineţurile şi prefăcătoriile tale, cu tot, urîtu’ naibii!... Mă rog, că-n orice rău e şi-un bine, se-nţelege, că uite-aşa am putut să-mi privesc şi eu colegii de la distanţă, să-mi dau seama că tot cu ei viaţa-i mai lipsită de meschinării... Că n-am mai ajuns să-ţi spun atunci cînd mă conduceai acasă, după întîlnirea aia, din lunea aia liberă, cînd ne-a văzut în faţa blocului, doctorul, cum a fost după ce-a desfăcut rahatu’ ăla de Whisky... Mă rog, l-a desfăcut şi după ce-a turnat în alea două păhărele, nici o picătură mai mult în unul, ca-n altul, că după pofta pe care mi-o făcuse cu descrierea Whisky-ului, ca să pară interesant, aş fi aruncat pe gît lacrima de conţinut, ca pe altceva, îl văd pe doctor că doar îşi moaie buza-n pahar şi-l pune pe masă... Eu, să nu dau cu piciorul în doniţa plină, fac exact ca el, după care-mi compun o mină înspirată şi-ncep să laud Whisky-ul şi alte băuturi rafinate, de care habar n-aveam... Şi seara se încheie cu terminarea fundului ăluia de pahar, cu două săruturi timide şi cu politicoasa atragere de atenţie a piţifelnicului, să am grijă cum şi unde pun sticla cu Whisky, „ca la întîlnirea viitoare să ne putem delecta iar c-un păhărel".


        Abia aştept s-aud închizîndu-se uşa de la bloc, să fiu sigură că doctorul nu se mai întoarce, că mă şi reped, iau sticla, îmi torn un pahar, şi din două sorbituri, adio! Mă trezesc însă pe la miezul nopţii, muşcată de-un gînd: „dacă, cumva, doctorul o fi luat semn, pînă unde-am băut amîndoi din sticlă"? Intru în panică. Nu mai dorm pînă dimineaţa. Seara primesc un telefon de la el, că nu poate veni, şi-un alt telefon, de la Lord Avasiloaie, c-ar trece pe la mine... Apreciez anunţul prealabil, al Lordului... Schimbăm o vorbă, încă una, Lordul plescăie din limbă, mă uit la el, el la mine, şi-amîndoi la frigider... Însfăc sticla, torn, „noroc şi sărut mînuşiţele, duducuţă"... „sănătate Lordule", „Noroc, duducuţă, golănaşu’ lui tata" ...şi-o terminăm. Iar intru în panică. Îi explic lordului cauza... „Se poate, duducuţa, golănaşu’ lu’ tăticu?... Scoţi matale patru cente, şi-ţi aduce băiatul, în jumătate de oră, una la fel". Aduce. Şi cum tot eram puşi pe treabă, desfac sticla, apreciez pe unde-a fost semnul, torn, bem, Lordul pleacă plescăind din limbă; adică mulţumit; bag sticla-n frigider şi-aştept liniştită întîlnirea cu doctorul... Vine, tot drăguţ... — aşa mi se părea mie atunci — aduce şi-o floare (auzi, zgîrcitul dracului, o floare...) nu înaintăm în altele, dar mai înaintăm, pînă la un anumit semn, în sticla cu Whisky... A doua zi, doctorul nu poate veni, dar vine Lipitoarea, e drept că, anunţat, iar dăm iama-n sticlă, Lipitoarea îmi face rost de alta la fel, dar cu cinzeci de lei mai scumpă; bineînţeles c-ajungem şi cu asta la semn... A treia zi vine doctorul şi-n trei ore abia urnim semnul ăla, după care mă anunţă că trebuie să plece o săptămînă în deplasare, timp în care îi dau găzduire, două zile, blondei ăleia saşii, cu picioare lungi, care-i într-o veşnică deplasare, cu tot cu garderobă, din bărbat în bărbat; mă mai vizitează şi colega noastră care-a rămas repetentă la toate examenele de cucoană; mai vine şi alţii... Cînd Lordul, cînd Lipitoarea, îmi fac rost de noi sticle, pe care le consum cu cine se nimereşte, bineînţeles, pînă la semn... Şi-uite aşa, am ajuns, c-am cheltuit, în trei luni, în afară de salariu, cinşpe mii, împrumut ceare!... şi asta şi din cauza ta, ţărane, că dacă veneai şi-mi spuneai frumos, „ho, fă nebuno, opreşte-te!" alta era... Aşa că în ziua cînd m-am dezmetecit, am tras linia şi-am făcut socoteală, mi-a veriit să mă trîntesc şi eu sub linie, să-mi pun unghia-n gît şi să mor! Şi, cînd, în aceeaşi seară, l-am mai văzut şi pe doctor intrînd în casă, scoţînd singur sticla din frigider, şi, înainte de-a turna, cercetînd semnul... odată mi s-a ridicat sîngele la cap, că m-am speriat şi eu ce-i cu mine, ca să nu mai vorbesc de doctor, care cred c-a făcut pe el... „Ia ascultă, mă piţifelnicule, i-am zis, mă prefăcutule, mască şi durere, tu ştii cît mă costă pe mine, semnele alea ale tale, meschine, de pe sticla aia cu javre şi bube, ştii?" ...Şi el, pierit... „Nu"! „Mai bine... Ieşi" „Iar restul îl ştii".
        Şi ca încheiere, Ioana apucă sticla de vodcă, umple două pahare şi-nchină: „Noroc, ţărănele!"
        — Vodcă?... Mă strîmb eu... Credeam că scoţi sticla aia cu semnul...
        — Vodcă, da! Primo: asta înseamnă c-am intrat în normal, iar secundo: hai sictir!

(Perpetuum comic ’87, pag. 21)


, , , ,

Oh, les beaux jours

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        ...Cum îţi poţi închipui, dragă Nelule, că pot uita vreodată acele vremuri ale tinereţii noastre, vremuri de romantism înflăcărat şi de cutezătoare aspiraţii spre culmile Păduchiosului, cînd cot la cot prin zloată şi vînturi, fără ajutorul celor de la turism şi ocolul silvic, şi împotriva lor, am construit împreună cabana de la 1120, am defrişat pădurea de pe coasta de vest a Berbecului şi am desăvîrşit magnifica lucrare a funicularului şi a drumului de acces ce, ridicîndu-se în azur, a cucerit neînvinsele metereze ale muntelui şi a deschis pentru pasut omului lunga şi larga împărăţie a vulturilor, înălţînd civilizaţia la înălţimi negîndite pînă atunci de mintea omenească? Asemenea fapte eroice nu se uită, Nelule, ba dimpotrivă se împrospătează necontenit, se evocă fără încetare... N-a trecut o singură sîmbătă a iernii trecute să nu povestesc copiilor mei (spre a povesti şi ei, vorba cîntecului, copiilor copiilor lor), la cină, după închiderea programului, despre neuitatele noastre fapte de bravură din creierul munţilor, dîndu-le un exemplu concret privitor la felul cum înţelegeam noi să înfruntăm natura, să combatem inerţia şi comoditatea, să năzuim spre culmi, cu preţul vieţii şi cu ochii mereu aţintiţi spre viitorul ce se profila printre brazi pînă departe, spre Padina, la Babele, la Mălăeşti, pe aripi de vis, de la om la om, măreţ.
        E minunat, Nelule, să-ţi petreci zilele tihnite ale pensiei cu astfel de amintiri, să-i dai tineretului de prin casă şi din ziua de azi, cam preocupat de teorii şi matematici şi cam blazat, aripi noi şi încredere... Ehei, ce ştie el?
        Aminteşte-ţi cum am început... Absolut, mă apucă ameţeala... Ne-am întîlnit la o bere în gara Sinaia, din vorbă-n vorbă am înţeles că în vinele noastre zace nefolosită o uriaşă energie, energia tinereţii nestăvilite de care tocmai avea nevoie muntele ca să înainteze şi el pe calea progresului. Mi-ai mărturisit că nu-ţi mai vine să te mai întorci la baza de transpoarte, la manipulări de zarzavaturi, că te simţi purtînd în servietă bastonul de mareşal sau de campion local; ţi-am mărturisit că nici eu nu mă mai gîndesc să mă mai întorc la întreţinerea de calorifere, în subsol, fără orizont şi perspective, că şi la mine, dacă ar fi să cauţi bine printre chei şi patent, lîngă şaibe şi glaspapir, în geantă, ai găsi bastonul de mareşal: ce nu găseşti în trusa unui mecanic!...
         Atunci am auzit sunînd eroic, de-afară, trompeta munţilor şi ne-am uitat neîntîrziat prin geamul bufetului să recepţionăm, printre ramurile copacilor şi silueta unor persoane venite la odihnă şi cură, chemarea de sirenă a Caraimanului. Sosise ceasul să părăsim localul şi-am mers la unchiul tău de la primărie. Cînd ne-a văzut intrînd pe poartă cu-atîta hotărîre, ţinîndu-ne pe după gît şi enunţînd un cîntec cu chiuituri, unchi-tu Gore a înţeles imediat că avem nevoie de sfat şi de ajutor.

        Din cauza prea puternicului vuiet al tinereţii noastre nu prea am auzit ce ne sfătuia, dar a devenit, destul de limpede la punctul diverse, concluzionînd că ce-ar mai merge şi el în munte, are însă de luptat cu armata vărului tău Stan, urmăreşte să-l reformeze, nu se-ndoieşte de voinţa noastră de-a sparge stînci şi-a întoarce apele în vad, de aceea într-o zi, două, se face luntre şi punte şi te numeşte şef de echipă şi pe mine adjunct, iar în alte două zile ne trimite oameni să n-avem ce face cu ei, deştepţi, destui, destoinici.
        Nu m-am îndoit nici o clipă de prestigiul lui: zis şi făcut, a doua zi urcam, cu cîntecul pe buze, în fruntea unei liste de tineri entuziaşti ca şi noi, cu unelte de toate soiurile, înarmaţi pe deasupra şi cu o hîrtie cu două semnături grele, ce avea să ne deschidă porţile ferecate ale muntelui, ferestrele largi ale viselor întraripate, ecluzele pîraielor de munte, barierele Păduchiosului. Ne-am instalat (nu fără scandal) în barăcile unui şantier şi ne-am ataşat bufetului forestier, luînd pe încredere şi pe credit, conform hîrtiei lui nea Gore, tot ce aveam nevoie. N-am avut împotriviri decît din partea unui nefericit de birocrat, ţi-l aminteşti, desigur, este vorba de Victor Echeru, responsabil al plaiului, care folosea greşit critica spunînd că n-avem plan, n-avem deviz, nu ne pricepem, n-avem mai nimic etcetera... L-am tratat cu dispreţ, la înghesuială, i-am preparat migălos o viaţă pe măsură, pînă şi-a luat cîmpii. La plecarea lui, băieţii noştri au cîntat coruri, adu-ţi aminte cum ne-am mai bucurat că am cucerit bastionul, că am rămas pe plai singurii stăpîni... Am trecut la conţinut.
        În două săptămîni am construit cabana (şase camere, sufragerie, izvor la scară, grădiniţă, cuptor de pîine, balcon, teren de popice, loc de parcare — pe-atunci nu se obişnuia garajul). După ce unchiul Gore ne-a trimis şi un ausvais pentru a lua pe alese de la stîne şi cabanele învecinate, în noi gîlgîia ca niciodată dorul de fapte memorabile, aşa că am atacat drumul de acces, răscolind o poiană, desfiinţînd cîteva circulare acţionale de apă, tăind pădurea şi multe altele. Am întins pe noul drum tot entuziasmul nostru şi cantităţi apreciabile de piatră sfărîmată. Nu ne-am dat înapoi, asta nu se uită pînă la moarte, de-a sărbători fiecare etapă, fiecare biruinţă, dimineaţa, la prînz şi seara, cu ce s-a găsit şi, slavă Domnului, nea Gore s-a îngrijit să se găsească tot ce era necesar importantului nostru şantier.
        Spre miezul verii, încălziţi de izbînzile noastre, mereu cu tine alături, dragă Nelule, însă niciodată îmbătaţi de succese, am trecut la plantarea stîlpilor funicularului, la instalaţii. A mers cam greu, că a trebuit să desfiinţăm un funicular forestier care încă mai funcţiona, să-l reprofilăm pentru noile cerinţe, ne-am certat (şi bătut) cu toată valea Prahovei pentru cauza noastră. Dar am învins. Aminteşte-ţi ce chef am mai tras cînd a-nceput să se-nvîrtească maşinăria, ce i-am mai învăţat minte pe deştepţii ce veniseră să ne spună că n-o să meargă mult. Şi ce serbare am organizat atunci, cu oaspeţi din Cîmpina şi Giurgiu, din Orăştie şi Caracal, atît rude ale unchiului tău, cît şi alţi clienţi... Răsunau văile, văioagele şi coclaurile de recitările noastre (ale tale şi ale mele, că băieţii nu-şi permiteau decît coruri). Cum să se şteargă din memorie asemenea jubileu? Pedant, nea Gore a cercetat totul după lista pe care o întocmise de mult, s-a arătat mulţumit de ce înfăptuisem, sosise pe cablu şi mobila, vesela aterizase fără stricăciuni, pianul şi covoarele, masa de biliard şi motocicleta se aflau acum la înălţime, funicularul le revărsase în vilă ca din cornul abundenţei...
        Sosise ora să plecăm spre alte orizonturi, spre alte culmi, nenea Gore şi tanti Vetuţa trebuiau să rămînă singuri, în confort şi meditaţie, să-şi trăiască ani mulţi şi fericiţi din pensie, din darurile finilor (pe cablu), din plimbări agreabile cu motocicleta (pe şoseaua amenajată de noi). Sosise momentul să ne îndreptam spre alte locuri însetate de entuziasmul nostru, de pofta noastră de viaţă. Ne-am dus să căutăm un pustiu, o sahară locală, s-o mobilăm şi pe aceea cu o cabană, cu un funicular...
        Aminteşte-ţi, Nelule, că un asemenea loc al împlinirii l-am găsit în anul următor, în păpurişurile de la Roşiori... Cu ce entuziasm am declanşat lucrările, ce formidabil începusem, mai ales că descoperisem în apropiere un depozit de cherestea, o fabrică de cărămidă, un funicular dezafectat şi două şcoli de surdo-muţi, nerăbdătoare să ne dea o mînă de ajutor. Şi ce minuni am fi făcut şi-acolo dacă nenea Gore n-ar fi dispărut, cu tanti Veta alături, în timpul unei vijelii, cînd cabana noastră a fost luată de vînturi, cînd stîlpii funicularului s-au prăbuşit pînă la unul ca la o reuşită partidă de popice, şi-a trebuit să mergem cu toţii să-i conducem pe drumeagul de veci şi de criblură, întristaţi şi mereu dornici de alte fapte memorabile.
        Ţi-am derutat acest însufleţitor film al tinereţii noastre, ca să te gîndeşti, dragă Nelule, nu numai la ce am însemnat noi doi pentru zona montană Păduchiosul, dar să pui şi tu pe hîrtie amintirile de trebuinţă, că, uite, mă tot bate la cap fiul lui nenşa Gore, vărul tău, acum regizor la Constanţa, să turnăm împreună un film (s-ar putea numi Iscusinţa sau Energia sau Zorba), şi-n felul acesta frumuseţea faptei cutezătoare să nu rămînă închisă doar în inimile noastre mari... Aştept ideile şi luminile tale. Al tău vechi camarad de înalte bătălii, Mitu.

(Perpetuum comic ’86, pag. 81)



, ,

Despre duhuri

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
Pablo Xeres y Gonzague c’est un
nom de vampire.

                          PH. SOUPAULT

Pablo Xeres y Gonzague
vampir din arhipelag
şi-a pictat pe sub plastron
brunul sînge catalon
y Gonzague, 
y Gonzague
cu fireturi pe nădrag
mult e tînăr şi ţi-e drag,
Cu răsuflul tău urît
aromeşte-l cît de cît
pentru vîna de la gît
poate şi-o uita diseară
miezul inimii afară
ca pe-o mîţă ca pe-un steag

y Gonzague, y Gonzague
Luna albă n-o să-i prindă
faţa puhavă-n oglindă
cum nu pot eu să-mi însemn
ochiul creştinesc pe lemn
fiindcă tu alunecuş
ca funicular de pluş
te ascunzi după lumină
liliac de creolină
drept în lună peste prag
 
y Gonzague, y Gonzague

Şi nu e nici un descîntec
să te taie pe la pîntec
ori să-ţi vatăme puţin
curiosul tău canin
plin de ace şi venin.
Nu ştim noi, nu ştim noi
vreun trifoi cu patru foi
foarte bun pentru strigoi
face să le cadă-n prag
buza palidă de fag
lunga unghie de mag
 
y Gonzague, y Gonzague


- Inedit -

M-am trezit în zori
Ca-ntr-o grădină cu flori.

El are o grădină de cuvinte
Pe care-o creşte cu elan fierbinte.
Neologismele rebarbative
Sînt rod al grijii sale excesive
De-a le-npămînteni şi a le da viaţă
Ca să le-arunce mai apoi pe piaţă
Spre uzul celor ce găsesc cu cale
Să cumpere aceste trufandale
Ce fac frumos şi sugerează-un stil
Profund şi doct. (Cu sensul inutil.)

(Perpetuum comic ’86, pag. 10)





, ,

La început a fost cuvîntul

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        Arhip scrisese: „Iar din punct de vedere educativ romanul este nul". Nimic mai simplu. Chiar simplist, ar fi putut considera un critic de formaţie estetică. Dactilografa, cu gîndul la cină, la musafiri şi la faptul că nu găsise caşcaval, bătuse la maşină: „Iar din punct de vedere evricativ, romanul este nul". Cuvîntul evricativ ieşise din maşina de scris ca Dumnezeu în tragediile antice: Deus ex machina. Întîmplarea n-ar fi avut nici o consecinţă teoretică sau practică, dacă Arhip, autorul cronicii — căci de o cronică, aţi înţeles bine, era vorba — n-ar fi fost cooptat de urgenţă într-un grup de scriitori care urma să aibă o întîlnire cu un număr de cititori la clubul unui grup de şantiere. Astfel, nu şi-a mai putut citi manuscrisul dactilografiat, iar cronica şi-a urmat cursul firesc spre tipar. E adevărat că un corector tînăr şi sîrguincios a pus un apăsat semn de întrebare în dreptul cuvîntului necunoscut, dar din redacţie i s-a răspuns că dacă un critic important ca Arhip doreşte să introducă în cronica sa un cuvînt mai puţin folosit, nu-l poate opri nimeni şi că nu e, în definitiv, prima oară cînd apar în textele critice cuvinte cu un pronunţat caracter tehnic. Redacţia avea perfectă dreptate, cel puţin din punct de vedere teoretic: criticul e liber să introducă în articolele de specialitate cuvinte mai puţin folosite, procedeul fiind, dealtminteri, frecvent şi normal.
        Şi lucrurile s-ar fi oprit aici. Dar cuvîntul necunoscut avu un efect fascinant asupra cîtorva autori care puneau mare preţ pe primenirea limbajului critic. S-a presupus că evricativ ar fi o derivaţie de la evrica, exclamaţia celebră a lui Arhimede cînd a găsit, făcînd baie, principiul scufundării corpurilor. Aşadar, ce ar putea să însemne „din punct de vedere evricativ"? Bineînţeles, „din punct de vedere al găsirii", adică al înnoirii. Cuvîntul a proliferat cu o repeziciune mai mare decît fortuit, proliferat (ca să vezi!), benefic. Au apărut expresii de tipul: „Spiritul evricativ al poetului", „modalităţi evricative multiple", „nici un sens evricativ în această zonă a cărţii". Ba, mai mult, cuvîntul a făcut pui, adică derivate: „încercarea de evricativizare a limbajului poetic", „gamă evricaţională redusă", „evricaţiunea lasă de dorit", „sîntem categoric pentru evricacitate în artă!". Ba se descoperi şi verbul de la care a pornit totul: a evrica.


        Un poet scrisese despre un confrate că este „cel mai evricos din generaţia sa", temeritate riscantă, întrucît s-a produs aici, vorba lui Caragiale, o groaznică greşeală de tipar, poetul în cauză devenind „cel mai nevricos din generaţia sa" şi, în consecinţă, şi cel mai mare duşman al autorului acestei biete şi nevinovate caracterizări.
        În ciuda micilor accidente şi exageraţiuni, cuvîntul se răspîndi ca focul în pădure pe timp de secetă. Fu adoptat rapid de studenţi şi elevi, de profesori şi oratori, de ziarişti şi activişti culturali, aşa că, la un moment dat, cineva care se ocupa cu măsurarea frecvenţei unor cuvinte în limbă, îl situă din acest punct de vedere pe acelaşi plan cu verbul a reda.
        Pînă cînd, într-o bună zi, exasperaţi de insolenţa cu care se insinuase în limbă noul termen, intrară în acţiune lingviştii. Ia să vedem noi, şi-au spus ei, ce-i cu acest cuvînt obraznic!
        Cîţiva îi căutară etimologie prin tot felul de dicţionare. Fără succes. Alţii scriseră articole vehemente împotriva introducerii forţate în limbă a acestui cuvînt de origine dubioasă. Literaţii nu se lăsară mai prejos, acuzîndu-i pe lingvişti de conservatorism şi citîndu-l pe Arhip ca pe o autoritate de necontestat. Se iscă o polemică aprigă, care dură ani de zile, întrucît controversele se desfăşurau mai ales în publicaţii cu apariţie anuală. Se spune că doi membri corespondenţi ai Academiei şi-au aruncat reciproc cuvinte grele în plină şedinţă de secţie a înaltului for ştiinţific.
        S-a organizat un simpozion avînd ca temă originea şi sensurile cuvîntului evricativ. Concluziile simpozionului au rămas necunoscute. Apoi, datorită unor traduceri bine redactate, cuvîntul pătrunsese şi în cîteva limbi străine de mare circulaţie. Astfel, în franceză el fu tradus evricatif, în engleză evrikative, în rusă evrikativnii, în germană evrikativisches... Ce e drept, vorbitorii limbilor respective nu adoptară cuvîntul, din cauza unui exagerat spirit de conservare lingvistică. Controversa căpăta o amploare internaţională.
        Ce făcea în acest timp Arhip? În acest timp, Arhip îşi revedea cronicile în vederea publicării lor în volum. Cînd dădu de cuvîntul evricativ, rămase perplex. Ce-oi fi vrut eu să scriu aici? După un minut de chinuitoare întrebări, tăie cuvîntul evricativ şi-l înlocui, la întîmplare, cu educativ.
        Dar controversa internaţională abia se înteţea...

(Perpetuum comic ’84, pag. 115)


, , ,

Parabola broaştelor ţestoase şi a nepotului mult iubit

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
Trei broaşte ţestoase,
morocănoase,
aveau un nepot la capătul văii.
Prin urmare, porniră să-l vadă pe rînd,
judecînd
să-i ocolească pe răii
care le-ar primejdui viaţa
şi carapacea.
Fără nepot ele nu-şi mai găseau pacea.

Prima porni dimineaţa,
dar se împotmoli într-un pogon cu varză
şi nu mai plecă,
pentru că
varza era de calitate.


Broasca a doua porni, fără ca vremea s-o piarză, 

pe-nserate,
dar intră la o miuţă
cu premii în morcovi fierţi.
Să mă ierţi,
nepoate — ar fi zis ea,
în gîndul ei de broscuţă,
dar asta e situaţia!

Porni şi-a treia, ocolind toate capcanele.
Întîlni însă
— aşa e cînd te pasc ghinioanele —
în drum, o grămadă de bolovani.
Aşteaptă cu răbdare două sute de ani,
ca ploile să roadă piedica pietroasă
şi trecu bucuroasă.
Dar n-avu noroc:
nepotul se mutase între timp la bloc,
şi nu-l mai găsi,
aşa că ea mai trăi
o sută de ani şi muri...

ÎNVĂŢĂTURA mi-a adus-o în plisc cumătra barza:
Mătuşi,
vizitaţi-vă nepoţii înainte de a se coace varza!

(Perpetuum comic ’84, pag. 29)



,

Surîsul înţelepciunii (pc83)

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989.
Culese de I. M. Ştefan

        — Întîmplări, anecdote, dictoane ştiinţifice şi filosofice din antichitate —

UN EŞEC ŞTIINŢIFIC ŞI DOUĂ CAPETE RETEZATE. China a fost, fără îndoială, un adevărat leagăn al astronomiei. Cu mii de ani înaintea erei noastre, în împărăţie exista o Academie de Astronomie, o întinsă reţea de observatoare, fusese identificată „Marea Cale Galbenă" (Calea Lactee), principalii aştri erau observaţi în mişcările lor, iar fazele Lunii, rotirea bolţii, novele (astre explozive), petele solare constituiau fenomene cunoscute. Una dintre cele mai importante cuceriri ale astronomiei chineze antice a fost descoperirea periodicităţii producerii eclipselor, pe baza cărora se putea prevedea ivirea lor, ceea ce prezenta o mare însemnătate pentru avertizarea populaţiei şi evitarea panicii.
        Iată însă că cei doi astronomi de la curtea împărătească — cronicile ne-au păstrat numele lor, Hi şi Ho —, dedîndu-se băuturii, au neglijat îndatoririle ce le reveneau şi au uitat de calculele necesare, astfel că nu au anunţat ivirea eclipsei din anul 2137 î.e.n. Apărută pe neaşteptate, întunecarea soarelui a produs o mare agitaţie şi tulburări în toată ţara. Împăratul nu i-a iertat şi astronomii au fost pedepsiţi prin decapitare.

PRIMA TENTATIVĂ DE ZBOR COSMIC. Tot atît de veche ca şi astronomia era în China şi meşteşugul construirii rachetelor, utilizate atît la focurile de artificii, cît şi ca arme de luptă. O legendă, datînd de acum patru milenii, relatează că învăţatul mandarin Wan-Hu, făurind un plan cutezător, s-a aşezat pe un jilţ de care erau ataşate 47 de rachete puternice... pentru a porni spre Lună. Cînd discipolii săi au aprins cu torţele lor rachetele propulsoare, „vehiculul" s-a produs, înconjurat de un nor de fum întunecat, odată cu o bubuitură înspăimîntătoare. Cînd fumul s-a risipit — nici urmă de mandarin, nu se mai vedea.
        De atunci, nu s-a mai ştiut nimic despre năstruşnicul experimentator, dar un discipol al său a spus: „De vreme ce nu mai este pe Pămînt, desigur că Wan-Hu a ajuns în Lună".
        Oricum, legenda arată că, la două milenii înaintea erei noastre, chinezii se gîndeau la zboruri cosmice bazate pe propulsia reactivă şi că folosirea rachetelor era curentă în China Antică.

DE LA HORUS LA TACITA. Guralivii nu erau pe placul celor vechi, care detestau vorbăreţii, pe oamenii care nu aveau mare lucru de spus dar obişnuiau să trăncănească. Destul de puţin cunoscut este însă faptul că anticii mergeau pînă la a diviniza tăcerea, la egipteni fiind spre pildă cunoscut mitul lui Horus, copilul care tace, grecii reprezentîndu-l în aceeaşi ipostază pe Harpocrates (de asemenea un zeu copil), cu degetul pe buze, în timp ce romanii o venerau pe Tacita. Să nu ne mirăm deci că s-a născut şi dictonul pe care cu toţii îl cunoaştem: „Tăcerea e de aur"

DESCOPERIRI TĂINUITE. După cum se ştie, la vechii egipteni astronomia, ca şi alte ştiinţe, era apanajul preoţilor, care nu-şi dezvăluiau însă „tainele" observaţiilor lor. Între alte descoperiri, ei remarcaseră că revărsările Nilului, cruciale pentru fertilizarea solului şi efectuarea lucrărilor agricole, se produceau întotdeauna la scurtă vreme după ce steaua Sirius reapărea pe boltă, cu puţin timp înainte de răsăritul Soarelui (după ce cîteva luni nu mai fusese vizibilă pe cer, aflîndu-se sub orizont). Şi astfel, ei puteau vesti pe agricultori să se pregătească pentru arat şi semănat că „harul divin" le-ar fi îngăduit să-i anunţe pe oameni. Acest lucru ne aminteşte şi de faptul că aceiaşi preoţi, foarte pricepuţi în ale mecanicii, mînuiau dispozitive secrete, care făceau ca statuile din temple să ridice braţele sau ca porţile să se deschidă, susţinînd că toate acestea se întîmplă prin voinţa zeilor.

SPECIALIZAREA MEDICILOR. În Egiptul Antic, specializarea medicilor era foarte strictă. Istoricul Herodot relatează că acolo „fiecare tămăduitor se ocupă de o singură categorie de boală şi nu de mai multe. Unii vindecă ochii, alţii capul, alţii pîntecele..."

O ECLIPSĂ DE MARE FOLOS. În anul 585 î.e.n., s-a întîmplat ca o eclipsă de Soare să fie de mare utilitate. Cronicile povestesc că tocmai atunci perşii şi grecii se înfruntau într-o cumplită bătălie. Cînd însă Soarele s-a întunecat fără veste, cele două armate s-au speriat atît de rău de ceea ce socoteau a fi un „semn ceresc", încît au părăsit cîmpul de luptă, luînd-o la goană. A fost astfel cruţată viaţa a mii de oameni.

MAREA BICIUITĂ. Care a fost cea mai absurdă dintre pedepsele cunoscute de istorie? Foarte probabil aceea pe care regele persan Xerxes a aplicat-o mării. Într-o expediţie războinică împotriva Greciei din anul 480 î.e.n., el a pus să se construiască un pod de vase peste Helespont (strîmtoarea Dardanelelor). Întrucît o furtună puternică a distrus podul, regele s-a mîniat şi a poruncit ca marea să primească 300 de lovituri de bici, asemenea sclavilor răzvrătiţi... Podul a trebuit însă să fie refăcut.

MAMA CEA ADEVĂRATĂ. Două femei s-au înfăţişat cu un prunc în faţa înţeleptului rege Solomon, fiecare pretinzînd că este al ei. Neizbutind să afle adevărul din explicaţiile şi tînguirile lor, regele a hotărît să le pună la încercare, dînd o sentinţă neobişnuită: copilul să fie tăiat în două, fiecare mamă primind cîte o jumătate. Mama mincinoasă s-a învoit de îndată, dar cea adevărată s-a aruncat înaintea monarhului, i-a cerut să revină asupra crudei sale hotărîri şi să dea copilul celeilalte femei. Şi astfel, „judecata lui Solomon" a desluşit pricina.

O SINGURĂ CALE. Se spune că Alexandru Macedon i-a cerut unui matematician ilustru să-l înveţe geometria, dar într-o formă concisă, simplu şi repede. Acesta i-a răspuns însă: „O, rege, în împărăţia ta există drumuri regale şi drumuri pentru oamenii de rînd, dar în ştiinţă nu există decît o singură cale pentru toţi." După alţii, un răspuns similar l-a dat marele geometru al Antichităţii Euclid unui rege al Egiptului, grăbit şi el să înveţe geometria fără pierdere de vreme: „Din păcate, în geometrie nu există o cale deosebită, rezervată numai regilor".

TĂIEREA NODULUI GORDIAN. A „tăia nodul gordian" are înţelesul dezlegării spectaculoase a unei probleme, printr-o soluţie rapidă şi energică. Faima zicalei a creat-o tot Alexandru Macedon. Într-adevăr, într-un templu din Frigia se afla carul lui Gordius — un plugar care devenise ulterior rege al ţării. Un oracol prevestise că acela care va dezlega nodul, foarte încîlcit, care lega jugul de oişte, va ajunge să cucerească Asia. Venit în Frigia în fruntea oştilor sale, Alexandru cel Mare a încercat mai întîi zadarnic să dea de capetele nodului ca să-l desfacă, dar nereuşind, l-a tăiat cu paloşul său.

AURUL ŞI URECHILE REGELUI MIDAS. Cea dintîi „transmutaţie" a elementelor, e drept legendară, se datoreşte... zeului Dionysos. Spre a-l răsplăti pe Midas, regele Frigiei, care-l găzduise, zeul i-a promis că îi va împlini orice dorinţă. Voind să-şi sporească averea, acesta şi-a dorit ca orice obiect ce va atinge să se prefacă în aur. Zeul l-a ascultat, şi în puţine ceasuri Midas a devenit cel mai bogat om din lume, prefăcînd pînă şi pietrele în preţuitul metal galben. Numai că atunci cînd s-a atins de mîncare şi aceasta a devenit de aur, aşa încît lacomul rege s-a văzut în mare primejdie de a muri de foame. Pînă la urmă însă, zeul l-a iertat, răpindu-i darul atît de rîvnit.
        O altă legendă spune că tot Midas a fost pus arbitru într-o întrecere muzicală dintre zeii Apolo şi Pan. Desemnîndu-l cîştigător pe cel de al doilea, Apolo l-a pedepsit, făcînd să-i crească urechi de măgar, pe care regele nu mai ştia cum să le ascundă...

ELOGIUL NUMERELOR IMPARE. Ideile preconcepute nu erau deloc străine de concepţiile celor vechi. Astfel, însuşi Pitagora, cel dintîi învăţat care recunoscuse forma sferică a Pămîntului şi se dovedise un matematician de geniu, declara că numerele impare sînt „nemuritoare şi plăcute zeilor", deoarece nu se pot împărţi în părţi egale alcătuite din unităţi. Şi astfel, 3, 5, 7, 9, 11, 13 au fost ridicate pe un piedestal cu totul arbitrar, fiind chiar venerate. De aceea ar fi hotărît zeii ca Parcele să fie în număr de 3, Graţiile tot 3, minunile lumii antice neapărat 7 etc. Pitagora socotea 7 „numărul medical". Chiar lucidul Hipocrat, părintele medicinei, considera că nu întîmplător sarcina normală a femeii durează tocmai 9 luni. Virgiliu a exprimat mai tîrziu într-un vers această prejudecată stranie: „Zeilor le plac numerele neperechi".

LUNA ŞI BINEFACEREA. Pitagora spunea despre binefacere că e ca Luna: cînd e plină, atunci e frumoasă. Tot el observa, ca un adevărat filosof al isoriei, că e la fel de periculos să-i dai unui nebun o spadă cum e să-i dai unui ticălos puterea. O altă maximă ce-i este atribuită: După cum un bun cîrmaci de corabie trebuie să ştie să se adapteze schimbării vîntului, tot astfel un înţelept trebuie să ştie să-şi armonizeze existenţa cu schimbările destinului.

ÎNTRE A MUNCI ŞI A TRĂI. Un dicton veşnic actual al înţelepţilor: „Trebuie să mănînci ca să trăieşti, nu să trăieşti ca să mănînci". Se pare că primul care l-a enunţat a fost Socrate, pentru ca apoi să fie reluat de Cicero, Plutarh şi Quintilian. Pînă la urmă, şi-a dobîndit celebritatea deplină prin faptul că a fost rostit de un erou din piesa „Avarul" de Molière, sub forma „Il faut manger pour vivre et non pas vivre pour manger".

O TEOREMĂ ŞI... PLATA EI. La marele geometru Euclid a venit într-o zi un tînăr nerăbdător să-şi însuşească cît mai repede şi cu folos geometria. Chiar după expunerea primei teoreme, l-a întrebat însă pe maestru, mai ales că nu înţelesese mare lucru:
        — Şi ce vom cîştiga învăţînd această teoremă?
        Euclid chemă un discipol şi îi spuse:
        — Dă-i acestui om trei denari pentru teoremă, căci vrea să cîştige de pe urma ei... în loc să o înveţe.

FIRUL ARIADNEI. Se spune că Ariadna, fiica regelui Cretei, Minos, autorul unei vestite legislaţii antice, i-a dat eroului Teseu un fir, cu ajutorul căruia acesta a reuşit să găsească ieşirea din labirintul în care se luptase cu Minotaurul. „Firul Ariadnei" se foloseşte adesea ca simbol al unei idei conducătoare, salvatoare, ce asigură ieşirea dintr-o situaţie ce pare de nerezolvat sau găsirea soluţiei unei probleme foarte complicate.

UN SALT DE 40 DE PAŞI. Numai experienţa rezolvă cu adevărat controversele, aşa cum rezultă din istorisirea vestitului fabulist Esop. El povesteşte că un bărbat se lăuda că i-a reuşit pe insula Rhodos un salt uriaş, de 40 de paşi, aducînd şi martori oculari în sprijinul afirmaţiei sale. Numai că, neîncrezători, oamenii i-au cerut să nu se fălească, ci să... facă saltul: „Consideră că eşti la Rhodos şi sari" i-au spus ei. Expresia s-a păstrat mai ales sub o formă latină tîrzie: „Hic Rhodos, hic saltal".

ŞI BINE ŞI RĂU. Tot Esop, fabulistul sclav din Grecia Antică, este trimis într-o zi de stăpînul său Xantos la piaţă ca să-i cumpere „ce va găsi mai bun de mîncare". El se întoarce numai cu limbi, pe care le găteşte gustos, în mai multe feluri. Întrebat de ce a procedat astfel, îi explică lui Xantos că nimic nu e mai bun decît limba, organ al raţiunii, adevărului, ştiinţei, recunoştinţei etc. Uimit de răspuns, stăpînul îi cere a doua zi să-i cumpere „ce este mai rău în piaţă", dar Esop îi aduce din nou numai limbi. El îi explică apoi că limba este organul minciunii, înşelăciunii, calomniei şi blestemului, deci nici de astă dată nu a greşit cu nimic în alegerea sa. „Limbile lui Esop" exprimă astfel izbitor ambivalenţa unor lucruri.

LAMPA ŞI BUTOIUL. Filosofului cinic grec Diogene din Sinope (412—323 î.e.n.) i se atribuie mai multe comportări neobişnuite, cele mai cunoscute privind „lampa" şi „butoiul" său. Se spune că el umbla în plină zi prin Atena cu lampa aprinsă, spunînd „Caut un om" (în înţelesul de „om adevărat") şi că locuia într-un butoi. Nu era însă vorba nicidecum de extravaganţă, ci de un protest împotriva decadenţei şi huzurului care domneau în acea vreme în Grecia, gînditorul pledînd pentru demnitatea umană şi simplitatea moravurilor.
        Tot despre Diogene din Sinope se spune că s-a dus într-o bună zi la o baie publică. Constatînd că apa este cam murdară, a întrebat cu voce tare: „Dar unde ne spălăm după ce plecăm de aici?".


TEAMA BOILOR. Autorul grec Diogene Laerţiu (secolul III era noastră) istoriseşte că în ziua cînd Pitagora a descoperit celebra teoremă geometrică ce-i poartă numele, a sacrificat de bucurie o întreagă cireadă de boi. Un epigramist a spus după aceea că de atunci boii se tem întotdeauna să nu fie descoperite noi adevăruri.

LA IZVOARELE DOGMATISMULUI. Dogmatismul este cu mult mai vechi decît dogmele creştine. Formula „Magister dixit (magistrul a spus-o), derivă dintr-o expresie grecească semnificînd „A spus-o el". Ea se referă la şcoala lui Pitagora, în care discipolii nu admiteau divergenţe faţă de părerile acestui învăţat şi filosof. Orice controversă era curmată de la început invocîndu-se citate din Pitagora, socotite suprema înţelepciune şi însoţite de menţiunea „A spus-o el".
        Discipolii lui Platon în schimb, vor accepta divergenţele, din a căror contrapunere urmăreau să extragă adevărul.

INVENTATORUL ARITMETICII. Grecii vechi se întrebau adesea cine a inventat aritmetica şi în primul rînd arta număratului. Cei mai mulţi îi atribuiau acest merit lui Palamedes, fiul regelui Eubeei, Nauplius, Platon însă se îndoia, pe drept cuvînt, că aritmetica a avut vreun inventator. El întreba: „Oare fără Palamedes Agamemnon n-ar fi ştiut cîte picioare are? (cu toate acestea, Palamedes a fost un om foarte învăţat, a inventat diferite dispozitive, a creat un nou sistem de măsură şi a completat alfabetul grecesc cu cinci litere, de aceea, la Atena se spunea despre un om cu fantezie că are „o imaginaţie demnă de Palamedes").

SOFISTUL ÎNVINS. Filosoful Diodor din Cronos a încercat să dovedească, printr-un raţionament complicat, evident fals, nici mai mult nici mai puţin decît inexistenţa mişcării. În anul 290 î.e.n. el a căzut însă într-un şanţ, fracturîndu-şi braţul drept. Medicul la care s-a dus i-a explicat că osul s-a deplasat din loc, dar că, în conformitate cu doctrina sa, totul nu-i decît o aparenţă; nu-i poate, fireşte, pune osul la loc, căci mişcarea aceasta ar fi şi ea înşelătoare, ca toate mişcările. Diodor, care avea dureri mari şi nici nu se putea resemna cu invaliditatea sa, i-a spus atunci în grabă: „Tămăduieşte-mă după ştiinţa ta şi nu după filosofia mea".

ÎNTRE AUTORITATE ŞI ADEVĂR. „Amicus Plato, sed magis amicus veritas" (Mi-e prieten Platon, dar adevărul mi-e prieten bun). Această vestită perifrază a filosofului din Alexandria, Ammonius Saccas îşi are obîrşia într-un text din Aristotel. În forma pe care am redat-o, dictonul constituie un principiu de bază al ştiinţei şi cunoaşterii, al onestităţii lor: E folositor să te bazezi pe o autoritate, dar mai important e să pui mai presus de orice adevărul, chiar cînd vine în contradicţie cu ea.

PLATON ŞI VINDECĂTORII GETO-DACI. Platon are, în „Gharmides" 5, cuvinte de justificată laudă pentru medicina sacerdotală geto-dacă, scriind: „Precum nu trebuie să încercăm a vindeca ochii fără a vindeca mai întîi capul, ori capul fără trup, tot aşa nu se poate să încercăm a vindeca trupul fără să îngrijim de suflet şi tocmai de aceea sînt boli la care nu se pricep medicii greci, fiindcă nu cunosc întregul de care ar trebui să se ocupe, căci dacă acesta merge rău, este cu neputinţă ca partea să meargă bine". Iată deci pe strămoşii noştrii promotori ai principiului de bază al medicinei integraliste, unitare şi totodată conştienţi de interdependenţa dintre fizic şi psihic. Alte izvoare vorbesc despre regulile de viaţă sănătoasă, aşa zisele „belagines", care erau propovăduite printre geto-daci, ca şi despre numeroasele plante de leac pe care le utilizau, unele şi astăzi întrebuinţate.

ALEGEREA LUI ARISTOTEL. Simţindu-şi sfîrşitul aproape, marele filosof Aristotel trebuia să-şi aleagă, dintre discipolii săi, succesorul. Printre aceştia, doi păreau să fie cei mai potriviţi: Teofrast din Lesbos şi Eudem din Rhodos. Nevrînd să jignească pe niciunul dintre ei printr-o formulare brutală a hotărîrii sale, el a cerut într-o bună zi să i se aducă vin din Rhodos, precum şi din Lesbos. Gustînd o cupă cu vin din Rhodos, înţeleptul exclamă: „Iată un vin într-adevăr sănătos şi plăcut!" Cu toţii crezură cîteva clipe că-şi exprimase astfel voinţa. Dar îndată adăogă, gustînd vinul din Lesbos: „Acesta este însă cu mult mai dulce"... Alegerea era făcută.

ÎNTRE ADEVĂR ŞI BATJOCURĂ. Un mare gînditor materialist, controversat în vremea sa, a fost Democrit din Abdera, din veacul IV î.e.n. Într-adevăr, contrazicîndu-şi contemporanii, el susţinea că materia e alcătuită din atomi în mişcare, atît de mici încît ochiul nu îi poate percepe. Din îmbinarea atomilor, arăta el, iau naştere toate lucrurile din jurul nostru. Părintele atomismuiui a fost nu odată luat în rîs, spusele sale nefiind confirmate de ceea ce oamenii vedeau cu ochii lor. Într-un rînd, un orăşan zărindu-l aşezat într-o groapă, unde se retrăsese pentru a medita asupra lumii şi obiectelor ce o alcătuiesc, i-a spus în batjocură: „Pămîntul în care te-ai cufundat nu-i făcut ca să-i iscodeşti compoziţia, ci ca să-l ari cu plugul".

ÎNŢELEPCIUNEA ŞI CIUDĂŢENIILE MARELUI CUGETĂTOR. Heraclit din Efes (540—475 î.e.n.), unul dintre întemeietorii dialecticii, a înţeles că lumea este într-o perpetuă schimbare şi transformare, fiind un precursor remarcabil al evoluţionismului. A enunţat de aceea principiul cunoscut! „Panta rhéi" (Toate curg). El considera de asemenea, că lumea este veşnică şi n-a fost creată de nici o divinitate. Fundamentul existenţei universale era după el focul, a cărui putere de a schimba o formă a materiei în alta o văzuse adesea la lucru.
        Contestat de mai toţi învăţaţii vremii sale, el s-a înfuriat atît de rău, încît le-a cerut... să se spînzure. Apoi a plecat în munţi, colindîndu-i ani la rînd şi continuînd să studieze devenirea lucrurilor (pe care ceilalţi le considerau neschimbătoare, mereu aceleaşi). Hrănindu-se numai cu ierburi şi apă, s-a îmbolnăvit însă grav de hidropizie (acumulare de lichid în ţesuturi şi cavităţi seroase), fiind nevoit să coboare în oraş, ca să consulte un medic. Neîncrezător în priceperea discipolilor lui Hipocrat, i-a cerut acestuia ca mai întîi să dezlege o enigmă, întrebîndu-l dacă este în stare să prefacă inundaţia în secetă. Cum medicul nici nu a înţeies ce vrea ilustrul său pacient (care se referise simbolic la propria-i boală), Heraclit a renunţat să se mai lase tratat. S-a instalat într-un grajd, unde spera să se vindece datorită căldurii fînului, care va face ca „umorile" să i se evaporeze. Dar leacul empiric pe care-l născocise nu i-a servit la nimic şi curînd după aceea a murit.

OCHI CLINIC. „Bună dimineaţa, copila mea!" o salută într-o dimineaţă marele medic Hipocrat pe o tînără. A doua zi însă, privind-o mai atent şi observînd o anumită rotunjime, îşi schimbă salutul: „Bună dimineaţa, doamnă!"

GRECII SAU SCIŢII? Cînd romanii se îmbătau, spuneau că „au băut ca nişte greci". Spartanii, la rîndul lor, denumeau excesul în băutură „scitizarea", considerînd că năravul a venit de la sciţi, aşa cum relatează însuşi istoricul Herodot. Cît despre geţi, se ştie că înţeleptul Deceneu a poruncit să fie stîrpite viile, pentru ca virtutea să domnească neturburată la tracii de la Nord de Dunăre.

(Perpetuum comic ’83, pag. 237)


, , ,

Vraciul

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989.

        Speriat ca un pisoi, Alan Austen urcă nişte scări şubrede, scrutînd vreme îndelungată întunericul de pe palier, pînă găsi numele pe care-l căuta, scris nedesluşit pe o uşă. O deschise, aşa cum i se spusese, şi se trezi într-o cămăruţă fără altă mobilă decît o masă simplă de bucătărie, un balansoar şi un scaun obişnuit. Pe unul din pereţii murdari, pămîntii, se aflau două rafturi cu cel mult 10—12 sticle şi borcane. În balansoar şedea un bătrîn care citea ziarul. Fără să scoată o vorbă, Alan îi întinse cartea de vizită.
        — Şezi, domnule Austen, zise bătrînul politicos. Îmi face plăcere să te cunosc.
        — Am auzit că aveţi un anumit amestec care are... ă... efecte de-a dreptul extraordinare, începu Alan.
        — Scumpe domn, sortimentul meu nu e prea bogat. Nu mă ocup de laxative şi de leacuri pentru dureri de dinţi, dar oricum e destul de divers. Cred că nimic din ceea ce vînd eu nu are efecte care ar putea fi considerate banale.


        — Păi, adevărul e că...
        — De exemplu aici — îl întrerupse bătrînul, întinzînd mîna după o sticluţă de pe poliţă —, aici e un lichid incolor ca apa, aproape insipid, gustul nu i se simte deloc în cafea, vin sau altă băutură. Şi nu poate fi detectat cu nici una din metodele cunoscute de autopsie.
        — Vreţi să spuneţi că e o otravă? întrebă Alan din cale afară de speriat.
        — Dacă vreţi, puteţi să-i spuneţi şi soluţie de curăţat mănuşile. Se prea poate să fie bună pentru curăţat mănuşile. Eu, unul, n-am probat-o. S-ar putea numi şi soluţie pentru curăţat oameni. Uneori şi oamenii au nevoie să fie curăţaţi.
        — Dar n-am nevoie de aşa ceva!
        — Cu atît mai bine! replică bătrînul. Ştii ce preţ are? Pentru o singură linguriţă — suficientă de altfel — cer cinci mii de dolari. Niciodată mai puţin. Nici măcar cu un cent.
        — Sper că nu toate leacurile dv. costă la fel de mult, zise Alan îngrijorat.
        — A nu, Doamne fereşte! N-ar avea rost să cer un asemenea preţ pentru un filtru de dragoste, de exemplu. Tinerii n-au mai niciodată cinci mii de dolari. Dacă i-ar avea, la ce bun asemenea leacuri?
        — Mă bucur să aud ce-mi spuneţi.
        — Uite cum văd eu lucrurile, reluă bătrînul. Dacă-l satisfaci odată pe un client cu un articol, cu siguranţă va reveni cînd are nevoie de altul. Chiar dacă e mult mai scump. La nevoie, va strînge cureaua şi va aduna banii ca să-l cumpere.
        — Aşadar, chiar vindeţi filtre amoroase? întrebă Alan.
        — Dacă n-aş vinde filtre de dragoste, nu ţi-aş fi pomenit de cealaltă chestiune. Numai cînd poţi satisface toate cererile îţi dă mîna să spui lucruri atît de confidenţiale..
        — Dar aceste filtre, vru să ştie Alan, nu sînt doar... doar... ă...ă...
        — A nu, răspunse bătrînul. Efectele lor sînt permanente şi dăinuie mult după simplul impuls întîmplător. Acesta, însă, este inclus în efectele lor. Da, da, e inclus. Din belşug şi insistent. De-a pururi!
        — Dumnezeule! strigă Alan, apoi încercînd să adopte un aer de detaşare ştiinţifică: Vai ce interesant!
        — Şi nu uita nici aspectul spiritual al lucrurilor.
        — Cîtuşi de puţin!
        — Ele înlocuiesc indiferenţa cu devotamentul, insistă bătrînul. Dispreţul cu adoraţia. Dă-i domnişoarei doar o picătură din asta — nici nu i se simte aroma în oranjadă, supă sau cocteiluri — şi oricît de neserioasă ori zăpăcită ar fi, se va schimba radical. N-o să mai dorească altceva în viaţă decît singurătatea şi prezenţa dumitale.
        — Asta nu prea îmi vine să cred. A mea se dă în vînt după petreceri.
        — N-o să-i mai pese de ele nici cît negru sub unghie. O să-i fie şi frică de ele, din pricina fetelor frumoase pe care le-ai putea întîlni acolo.
        — Chiar credeţi că o să fie geloasă? Pe mine?! strigă Alan.
        — O să fie, după ce soarbe din leacul ăsta. N-o s-o mai intereseze nimic altceva în viaţă.
        — Splendid!
        — O să vrea să ştie tot ce faci. Tot ce ţi s-a întîmplat în cursul zilei. Fiecare cuvînt, fiecare amănunt. O să vrea să ştie la ce te gîndeşti, de ce zîmbeşti deodată, de ce te-ai întristat...
        — Asta înseamnă iubire! se entuziasmă Alan.
        — Sigur, admise bătrînul. Şi să vezi ce atentă o să fie, cum o să te îngrijească! N-o să te lase niciodată să te oboseşti, să stai în curent, să sari peste mese. Dacă o să întîrzii un ceas, o să moară de frică. O să se teamă că te-au omorît sau că ai căzut în braţele unei sirene.


        — Mi-e imposibil să mi-o imaginez astfel pe Diana!
        — N-o să ai nevoie să-ţi pui imaginaţia la încercare, îl asigură bătrînul. Dar apropo: întrucît sirene există întotdeauna, dacă întîmplător, mai tîrziu, vei călca eventual alături cu drumul, să nu-ţi faci griji. Pînă la urmă o să te ierte. O să fie teribil de jignită, fireşte, dar tot te va ierta — în cele din urmă.
        — N-o să mi se întîmple niciodată una ca asta, zise Alan cu aprindere.
        — Bineînţeles că nu, retractă bătrînul. Dar, dacă totuşi o fi şi-o fi să se întîmple, să nu intri în panică. N-o să divorţeze de dumneata. Şi nici n-o să-ţi dea vreodată vreun prilej de... nelinişte.
        — Şi cît costă acest leac minunat?
        — Nu e chiar atît de scump cum e soluţia de curăţat mănuşi, sau de curăţat oameni, cum îi zic eu uneori. Nu. Aceea costă cinci mii de dolari, nici un ban mai puţin. Pentru a folosi asemenea lucruri trebuie să fii mult mai în vîrstă decît dumneata. Trebuie să aduni ban cu ban.
        — Dar filtrul de dragoste?
        — A, ăla? îşi aminti bătrînul, trăgînd sertarul mesei de bucătărie şi scoţînd o sticluţă cam murdară. Doar un dolar... Ai să vezi ce eficace e!

Traducere de Andrei Bantaş

(Perpetuum comic ’83, pag. 217)


, , , , ,

Căpitan de cursă

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989.

        Andronache Farudin (Faru — cum îi mai spuneau prietenii, subalternii şi toţi cei care intrau în raza lui de acţiune) om trecut prin numeroase epurări şi selecţionări, el însuşi artizanul unor secţii-model, despre care contemporanii ar fi spus că-s făcute după chipul şi asemănarea sa, avea totdeauna viziuni pentru etapele viitoare, ca un mare jucător de şah, ştiind bine că toamna se numără bobocii, iar primăvara, bineînţeles, se sacrifică mieii şi nu oarecare, ci cei graşi. Pentru a arăta mai marilor săi că spiritul îi este treaz mereu, pregătit pentru nou, că nu s-a ruinat în postul ce cu onoare îl deţine de peste 25 de ani, Faru trecu la acţiune, înaintea venirii vreunui ordin (doar democraţia se exercită de jos în sus!), urmărind o mai propice împărţire a sarcinilor în colectivul pe care-l conducea. Adună oamenii într-o şedinţă fulger(ă), îşi roti ochii (far-urile) peste feţele subalternilor scufundate în mohoreală ca nişte nave, le corectă încărcătura cu cîteva zîmbete binevoitoare şi ancoră în rada următoarelor fraze:
        — Dragii mei, primenirea e legea progresului, fiindcă, în sînul nostru, progresul e la el acasă. Deci zic progres şi înţeleg primenirea, şi invers. Din cînd în cînd e nevoie să ne calificăm. Nu, nu vă speriaţi, asta în cel mai rău caz! dar eu vin mai aproape de sufletul vostru şi zic: sectorul nostru e vast, cum s-ar spune prin extindere, divers, şi de aceea trebuie să-l avem cu toţii în vedere, că şi vederea noastră, la rîndu-i, e văzută de alţii. După lungi dezbateri cu mine însumi, dezbateri pe care vi le aplic şi dumneavoastră, am hotărît ca tov. Păscăluţă, secţia flori, om de nădejde pentru colectivul nostru, conştiincios, harnic, cel care a încrucişat cîteva soiuri şi-a descoperit minunatele crizanteme, de faţă aici, la şedinţă, în vază, să lucreze în viitor la secţia coşuri, secţie, fireşte, deosebită şi ea în sectorul nostru, care, din păcate, e nevoie să fie săltată peste puterile ei, dat fiind faptul că are şi ea, dacă pot spune aşa, orgoliile sale.


        Viorica de la coşuri, persoană stimată, n-am ce spune, îşi părăseşte secţia şi trece la poartă sau la secretariat, mi-e indiferent ce alege, fiindcă vocea sa e o garanţie că la noi convorbirile telefonice se vor scurta. Păpădie, adjunctul meu, cel mai devotat colaborator din cîţi mi-a fost dat să-i am, are menirea istorică de-a întări secţia culturală. Sigur, în zbuciumata lui activitate n-a prea avut vreme să-şi piardă timpul cu cititul cărţilor şi noi, tovarăşi, ţinem cont de cerinţele omului modern, pentru a-şi desăvîrşi personalitatea, în raport de funcţiile noastre. La cele două dioptrii pe care le poartă, de-i mai adăugăm două, nu-i nici o nenorocire. Unde s-a dus mia, meargă şi suta. În felul acesta va arăta, într-adevăr, ca un intelectual.


        Stelică Prichindel, joly-joker-ul echipei noastre, un fel de Geolgău al Craiovei, care s-a cam plimbat prin toate posturile şi n-a lăsat nici o urmă pe unde a trecut, fiindcă mai toţi colegii s-au simţit fericiţi să-l aibă cît mai puţin în preajma lor, va veni de-a dreapta mea, cum bine trebuie să înţelegeţi, în locul tovarăşului Păpădie. Fanache Firiz pomicultor desăvîrşit, sper să se fi plictisit de munca asta de-o viaţă, deşi, din cîte ştiu, îl pasionează încă, şi va trece la secţia porcine, fiindcă întreprinderea noastră, aproape universală, ocupîndu-se cu toate ale pămîntului, oferă tuturor şansa pentru desăvîrşirea profesiei în care s-au specializat.



        Abia încheiată şedinţa, Faru(din) primi mulţumirile separate din partea celor care trebuiau din clipa aceea să-şi ia în primire noile locuri de muncă. În jurul lui era un freamăt intens, ca în apropierea unui stup, cînd, dintr-o maşină, coborî o persoană străină şi-i înmînă un plic. Destoinicul conducător privi seducător împrejur, sperînd să fie urmărit din fiecare colţ, convins că pentru ideile sale reformatoare primea deja recompensele scrise. Deschizînd plicul află că era, într-adevăr, pricopsit căpitan pe o navă de pescuit oceanic, specificîndu-se că aşa cum a ştiut să lucreze pămîntul, va fi la înălţimea sarcinilor şi va cultiva şi marele ogor al apelor.

(Perpetuum comic ’83, pag. 200)


Persoane interesate