Tratatele de psihologie parcurse în ultima vreme, nutrindu-mă cu cele mai recente descoperiri în domeniul atît de fin al proceselor din interiorul cel mai interior al fiinţei omeneşti, ajung la concluzia că unul din instrumentele păstrării integrităţii noastre morale este de natură materială, în speţă anatomică. M-am aşteptat să aflu că este vorba despre inimă; nu, spun cărţile, este vorba de dosul palmei...
Dosul palmei e acea parte relativ moale a mîinii care, proiectat lateral spre obrazul celui care îl merită, îi produce pe pielea feţei o usturime în general acceptabilă dar suficient de surprinzătoare pentru a trezi omul şi bunul simţ în fiinţa devenită nesimţitoare. Din lecturile sîrguincioase reiese că nu priveşte în nici un chip domeniul metafizicii şi nici al balisticii, că nu intră (nu cade) sub titlul de huliganism, fiindcă nu lezează cu nimic trupul plesnit scurt şi nu păgubeşte în nici un fel pe destinatar, ba dimpotrivă reîmprospătează şi chiar vindecă pe cel căruia i-ai aplicat dosul palmei peste bot, în folosul lui şi al tuturor. Mai mult decît un instrument, este o metodă. În numeroase tablete ale lui Tudor Arghezi, metoda a fost evocată ca deosebit de utilă; descoperirile recente nu fac decît să confiirme ştiinţific intuiţiile şi experienţa poetului.
Afirmaţiile mele ar rămîne neclare dacă m-aş rezuma doar la abstracţiuni. Faptele sînt mai convingătoare; le înfăţişează pe cele deja experimentate de mine, a căror terapeutică s-a dovedit cum nu se poate mai ilustrativă:
Mă aflam deunăzi într-o librărie. Mîngîind cu privirea coperţile unor volume etalate pe-o masă, atenţia mi-a fost furată de gestul unui tînăr aflat doar la doi paşi, care, întorcînd paginile unui superb album cu reproduceri din pictura noastră, le întina una cîte una cu saliva degetelor lui murdare şi le cocoloşea sîrguincios ca pe nişte pungi devenite netrebuitoare. I-am atras atenţia individului că albumul e produsul unui lung şi vrednic şir de autori, de meşteri tipografi şi de alţi specialişti, că minunea pe care o pîngăreşte e şi ea o fiinţă şi că i se datorează cel puţin respectul, dacă nu toată admiraţia. Tînărul mi-a rîs în nas, tembel şi provocator, şi, ca să-mi arate că nu proceda întîmplător aşa, a redeschis albumul, i-a sfîşiat dintr-o mişcare o pagină şi apoi l-a aruncat pe masă, ca pe-o cîrpă.
Sîngele tot mi s-a ridicat în creştetul capului. În astfel de cazuri, medicul e de părere să recurgi imediat la un calmant, fiind pericol de-o comoţie cerebrală, legea morală elementară invită să soliciţi pe loc opinia publică, pentru a-l pune la punct pe vandal, unii spun că e mai nimerit să-l laşi în plata Domnului pe prost-crescutul nevindecabil. Fără să mă mai gîndesc la toate aceste soluţii, m-am întors brusc către tînărul de lîngă mine şi, efect al întoarcerii precipitate, dosul palmei mele, moale precum am spus, a ajuns într-o clipită exact pe pometul obrazului gros, înroşindu-l neîntîrziat, culoare vie şi frumoasă parcă scoasă din albumul maltratat. Urmare: tînărul meu s-a înclinat ca înaintea unei prelegeri universitare, şi-a ridicat de pe podea pălăria ce îi zburase, a ieşit imediat din librărie. Am avut impresia că a plecat pe deplin mulţumit, că mica noastră întrevedere rămîne în memoria lui un cîştig de pomină. Iată cît de simplu se poate evita comoţia cerebrală, ce importanţă are dosul palmei, parte a mîinii pe care o considerăm pe nedrept nefolositoare...
Într-o zi, l-am întîlnit pe Calea Victoriei pe fostul meu coleg de liceu Alecu Zambilescu. Dintr-o vorbă într-alta, am ajuns la capitolul cunoştinţelor dobîndite după anii de şcoală. Am crezut că intenţionează să mă aducă la noutăţile din domeniul informaticii sau al literaturii. Îl interesa dacă cunosc un fir care să-l conducă la persoana discretă în stare să-i înlesnească feciorului lui intrarea în facultate („Copilul se străduieşte, dar nu dă-n brînci, că nu-i prost, se bizuie pe relaţiile mele) sau la persoana care are cheia unui apartament mai acătării, sau la avocatul titan capabil să-i cîştige un proces dinainte pierdut... (N-am reţinut bine problemele expuse, cititorul îşi va da seama îndată de ce).
Oarecum mai exersat, n-am lăsat să mi se mai urce sîngele în cap, am proceclat cu maximă rapiditate la evitarea complicaţiilor, mai complicate cu cît era în cauză un fost coleg: dosul palmei s-a proiectat ca-n vis, repede, repede, pe obrazul atît de potrivit unei asemenea chemări. Zambilescu a primit cît se poate de corect, pe toată suprafaţa, răspunsul meu de coleg, a zîmbit, vorbirea i-a revenit, trecînd îndată la chestiuni fireşti şi dintre cele mai agreabile. L-am simţit din nou om, precum îl cunoscusem cîndva; din lumina ochilor am înţeles pe dată că bunul simţ i se întorsese acasă, nici măcar n-a întrebat ce fel de metodă folosisem ca să redevină om.
Avantajul utilizării dosului palmei e evident. Dar nu trebuie să ignorăm neajunsurile. Sînt oameni care, indiferenţi la grosolănie, la violenţa străzii, pot interpreta replica datului peste bot ca un act nesocial: adică fiecare vine cu dosul palmei ca să restabilească norma de convieţuire? Păi unde ajungem? Şi ce ne facem dacă adresantul e mai puternic decît noi şi ne mai alegem şi cu ceva pumni? Că rar se nimereşte ca martorii să intervină cînd se iscă un diferend, chiar dacă adevărul şi dreptatea sar în ochi de la o poştă... Postura de bătăuş nu-i convine nimănui (în afara celor cu vocaţie).
Nu trag nici o concluzie. Şi, deocamdată, mă abţin de-a mai folosi metoda. Tot ce pot spune e că, mergînd pe stradă sau avînd de-a face cu o mulţime de semeni, exersez tot mai calificat — în minte — procedeul de readucere a neamului la condiţia de om şi că, tot exersînd, am întîlnit destui care, neavînd obrazul îmbujorat de vreun dos al palmei, îl merită cu prisosinţă.
(Perpetuum comic ’88, pag. 88)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu