Celebritate mi-a trebuit, celebritate am! E drept că m-am făcut cunoscut şi recunoscut doar pe plan comunal, dar numele meu circulă din gură în gură mai ceva ca cel al lui Maradona cînd a scăpat o mînă în mingea nu ştiu cui şi-a dat gol! Consătenii mei sînt încîntaţi, entuziasmaţi (şi nu cred că sînt capabili, în zilele noastre, de prefăcătorie) de faptul că unuia de-al lor i s-a tipărit pseudonimul la „Poşta redacţiei" în cea mai populară şi influentă revistă a ţării. Nu s-a mai pomenit glumeţ în toată zona noastră căruia să i se răspundă „Mai trimiteţi".
Oriunde mă duc sînt întîmpinat cu zîmbete sincere, largi şi curate, sînt invitat cu timiditate să povestesc ceva, să spun o poantă şi să-i fac să rîdă, aşa că am ajuns să mă gîndesc numai la drăcovenii distractive, am ajuns să-mi notez tot ce-mi trece prin cap şi ce mai găsesc pe ici pe colo, pe manşetele cămăşilor, în palmă, între degete etc. numai şi numai să nu-mi pierd faima atît de greu cîştigată.
Ieri, cel puţin, am avut o zi teribilă, nemaipomenită. Muzele care hălăduiesc pe dealurile din jur s-au întrecut în a mă inspira. Scene de tot felul mi se învîrteau în creier încît nu mai ştiam într-o vreme pe care să pun mîna întîi. Ajuns, cu treburi personale, la un fost prieten din copilărie, devenit plutonier-major, l-am dat gata, l-am lăsat sub masă ţinîndu-se cu mîinile de inimă, cînd i-am spus că schiţa la care lucrez actualmente, da, actualmente, mă are pe mine ca personaj principal şi că fac pe nebunul, plimbîndu-mă prin comună călare pe mîrţoaga dispensarului veterinar ca să pun niţel lucrurile la punct. „Închipuieşte-ţi, i-am spus, cum apar pe stradă cu un lighean spart pe cap, într-o armură hodorogită şi cu un par uriaş în mină, iar alături de mine, pe-un măgar amărît, dacă voi reuşi să procur de undeva asemenea vedetă, văru-meu Vasile, pe post de slujitor credincios şi gras. Ha, ha, ha, ce mai! Îi dau jos pe toţi cu povestea asta.
— Da’ auzi, îmi zice şefu’ printre lacrimi, apăsîndu-se cu dreapta pe ficat, mîrţoaga să o ceri de la ăia. Să n-avem probleme pe urmă!
În primul magazin în care mi-am făcut apariţia cu dezinvoltura emotivului, am fost primit de responsabil cu o amabilitate emoţionantă. „Ei, mi-am zis eu, a revenit ospitalitatea noastră românească! Să vedem cu ce mă serveşte băiatul!" Mi-a spus foarte politicos, n-am ce reproşa, că deocamdată nu prea are marfă, dar, dacă-l distrez cîteva clipe, dacă-l fac să uite de durerea de măsele şi de ultimul radar plătit, o să mă aibă în vedere cel puţin un an de-acum încolo. A hohotit de rîs cînd i-am relatat că am pe masa de lucru o poveste în care eroul principal, după ce stă o noapte întreagă cu o săgeată-n ceafă ca să nu adoarmă, lîngă un Parmen auriu, o ia pe urmele hoţilor băgaţi în sperieţi şi-i fugăreşte pînă pe celălalt tărîm, iar acolo le oferă un sfîrşit dezonorant, luîndu-le, drept pedeapsă, nu numai merele furate, dar şi nevestele.
— Aşa le trebuie celor de la Aprozar, mi-a zis gestionarul năuc de rîs. Te joci cu merele statului?!
Doar pe cel de la „Carne" nu l-am putut termina. N-a vrut, în ruptul capului, să creadă că porcul din povestea mea se poate preface în Făt-Frumos. „Fugi de-aci, mă ţîcă, mi-a repezit-o el enervat, ce-mi vinzi mie antricoate de ţînţar. Cine-ţi publică ţie prostia asta? Cum să se facă, mă, din porc om?! Invers te-aş mai accepta şi n-ar fi rău. Io cred că mai bine ar fi să le trimiţi ălora nişte bancuri. Vii la mine cu un kil de ţuică şi te ajut. Ştiu o cireadă, nu alta. Astea plac publicului larg. Cine crede în scamatoriile ce mi le ziseşi că porcul face poduri şi nu ştiu mai ce prin comună? Bancuri, mă, bancuri şi-apoi să vezi tu cum te afirmi! Le-aş scrie eu şi fără tine, dar mă-ncurc la gramatică, că-ncolo...
(Perpetuum comic ’89, pag. 140)
Oriunde mă duc sînt întîmpinat cu zîmbete sincere, largi şi curate, sînt invitat cu timiditate să povestesc ceva, să spun o poantă şi să-i fac să rîdă, aşa că am ajuns să mă gîndesc numai la drăcovenii distractive, am ajuns să-mi notez tot ce-mi trece prin cap şi ce mai găsesc pe ici pe colo, pe manşetele cămăşilor, în palmă, între degete etc. numai şi numai să nu-mi pierd faima atît de greu cîştigată.
Ieri, cel puţin, am avut o zi teribilă, nemaipomenită. Muzele care hălăduiesc pe dealurile din jur s-au întrecut în a mă inspira. Scene de tot felul mi se învîrteau în creier încît nu mai ştiam într-o vreme pe care să pun mîna întîi. Ajuns, cu treburi personale, la un fost prieten din copilărie, devenit plutonier-major, l-am dat gata, l-am lăsat sub masă ţinîndu-se cu mîinile de inimă, cînd i-am spus că schiţa la care lucrez actualmente, da, actualmente, mă are pe mine ca personaj principal şi că fac pe nebunul, plimbîndu-mă prin comună călare pe mîrţoaga dispensarului veterinar ca să pun niţel lucrurile la punct. „Închipuieşte-ţi, i-am spus, cum apar pe stradă cu un lighean spart pe cap, într-o armură hodorogită şi cu un par uriaş în mină, iar alături de mine, pe-un măgar amărît, dacă voi reuşi să procur de undeva asemenea vedetă, văru-meu Vasile, pe post de slujitor credincios şi gras. Ha, ha, ha, ce mai! Îi dau jos pe toţi cu povestea asta.
— Da’ auzi, îmi zice şefu’ printre lacrimi, apăsîndu-se cu dreapta pe ficat, mîrţoaga să o ceri de la ăia. Să n-avem probleme pe urmă!
În primul magazin în care mi-am făcut apariţia cu dezinvoltura emotivului, am fost primit de responsabil cu o amabilitate emoţionantă. „Ei, mi-am zis eu, a revenit ospitalitatea noastră românească! Să vedem cu ce mă serveşte băiatul!" Mi-a spus foarte politicos, n-am ce reproşa, că deocamdată nu prea are marfă, dar, dacă-l distrez cîteva clipe, dacă-l fac să uite de durerea de măsele şi de ultimul radar plătit, o să mă aibă în vedere cel puţin un an de-acum încolo. A hohotit de rîs cînd i-am relatat că am pe masa de lucru o poveste în care eroul principal, după ce stă o noapte întreagă cu o săgeată-n ceafă ca să nu adoarmă, lîngă un Parmen auriu, o ia pe urmele hoţilor băgaţi în sperieţi şi-i fugăreşte pînă pe celălalt tărîm, iar acolo le oferă un sfîrşit dezonorant, luîndu-le, drept pedeapsă, nu numai merele furate, dar şi nevestele.
— Aşa le trebuie celor de la Aprozar, mi-a zis gestionarul năuc de rîs. Te joci cu merele statului?!
Doar pe cel de la „Carne" nu l-am putut termina. N-a vrut, în ruptul capului, să creadă că porcul din povestea mea se poate preface în Făt-Frumos. „Fugi de-aci, mă ţîcă, mi-a repezit-o el enervat, ce-mi vinzi mie antricoate de ţînţar. Cine-ţi publică ţie prostia asta? Cum să se facă, mă, din porc om?! Invers te-aş mai accepta şi n-ar fi rău. Io cred că mai bine ar fi să le trimiţi ălora nişte bancuri. Vii la mine cu un kil de ţuică şi te ajut. Ştiu o cireadă, nu alta. Astea plac publicului larg. Cine crede în scamatoriile ce mi le ziseşi că porcul face poduri şi nu ştiu mai ce prin comună? Bancuri, mă, bancuri şi-apoi să vezi tu cum te afirmi! Le-aş scrie eu şi fără tine, dar mă-ncurc la gramatică, că-ncolo...
(Perpetuum comic ’89, pag. 140)
