Deliciile solitudinii

        Sînt un om. Asta e o primă concluzie după patru decenii de activitate în cîmpul vieţii. Dar, ceea ce nu găseşti în fiecare ogradă (vorba vine, locuiesc la bloc) este omul serios.
        Ei, eu tocmai aşa ceva sînt: nici un fir de păr nu stă nici în sus, nici la dreapta, ori la stînga, făcînd opoziţie celorlalte fire, din cauza cheliei. Poţi să controlezi mult şi bine, fiindcă nu vei găsi pe obrazul meu un loc unde lama să fi întors spatele feţei mele. Sînt ras, ca un dovleac, gulerele la cămaşă nu-şi ridică vîrfurile, pe cel mai cumplit noroi, pantofii mei — musai negri — zîmbesc strălucitor şi îngăduitor la vederea altor pantofi comparabili cu nişte purcei viguroşi.
        Am numai două dungi la pantaloni, nasturii toţi sînt la locul lor, pardesiul nu e şifonat nici în spate, nici vizavi, pălăria are o panglică atît de curată că ai putea face şuturi cu ea la vreun animal mare, din punct de vedere fizic. Operat. De ce insist aşa de mult asupra acestor lucruri, în fond, obişnuite? Fiindcă sînt burlac, dar în primul şi ultimul rînd, fiindcă sînt un om serios. Pe mine nu mă vezi zîmbind, Doamne fereşte, am patruzeci de ani, cum să mai zîmbesc copilăreşte, ca un tinerel de 38? Cînd îi văd pe cei mai în vîrstă ca mine rîzînd cu poftă de toate nimicurile, mă încearcă un sentiment superior şi prefer să trec mai departe pentru a nu fi testimoniu al superficialităţii unor concetăţeni de speţă biologică.

        Filmele cu Chaplin nu-mi stîrnesc nici cea mai firavă gimnastică a muşchilor faciali, varietăţile de la televizor mă lasă gînditor cu falca în podul palmei, unul care alunecă pe gheaţă mă hotărăşte definitiv să adopt concluzia că oamenii nu au grijă de verticala lor, de impresia socială pe care o produc semenilor. Nu ştiu nici o anecdotă, n-am rîs la nici o anecdotă, nu rînjesc galant la vederea nici unei femei şi nici nu spun: „Îmi pare bine că vă văd!", fiindcă sînt un om sincer. De ce să-mi pară bine că văd pe cineva? E normal, de aia am ochi, dacă aş umbla cu baston alb ce-aş mai spune? Am fost şi căsătorit, dar în noaptea nunţii i-am spus fostei mele soţii, care nu mi-a devenit nevastă: „Mai multă decenţă, te rog!", fiindcă a apărut în faţa mea într-o cămaşă de noapte, culmea, străvezie, un afront adus seriozităţii. Eu mă aşezasem pe patul nupţial cu paltonul pe mine şi a fost singura dată cînd mi-am permis un mic dezmăţ, o lascivitate chiar, descheindu-mă la palton; poate, după ani şi ani de convieţuire, aş fi ajuns şi la cămaşă, dar femeia aceea a scris tot farmecul unui vieţi de vis, cu greşeala de ortografie a dezbrăcatului într-un minut.

        A preferat romanului etern proza scurtă a banalului. Păstrez de la ea o amintire, totuşi plăcută, şi cămaşa de noapte... a plecat şi a doua zi a venit la mine fostul socru-meu; mărturisesc că a fost unul dintre puţinii oameni care s-a dovedit mai serios decît mine, dar şi el s-a dat în petec cînd, la plecare, rînjind, mi-a dat adresa unui medic...
        Următoarea şi ultima mea tentativă matrimonială s-a soldat tot cu un eşec, fiindcă domnişoara în cauză a rîs la un film; am lăsat-o acolo şi i-am scris peste două zile cerîndu-i ca reparaţie morală să-mi restituie banii de film. Am cam luat bătaie, avînd în vedere suprafaţa de muşchi cu care era utilat un verişor al ei, care a zîmbit tot timpul cît mi-a administrat un număr de aproximativ 5 palme fix. Am traversat apoi, în următoarea săptămînă, cele mai negre zile, datorită imposibilităţii de a-mi închide gura, cam flendurită, ceea ce a stîrnit printre colegi stupoare, nici unul neputînd să se laude că m-a văzut vreodată cu zîmbetul pe buze. După ce mi-am recăpătat buzele, mi-am reluat şi bunul meu obicei de taciturn.

        Stau singur cuc; mă simt minunat şi am o stare superioară de seriozitate, adică îmi cam vine să plîng; m-am instalat lîngă telefon, poate vreun serios ca mine îşi va aduce aminte că exist.
        Tot oraşul stă cu luminile aprinse şi petrece, rîsetele urcă pînă în apartamentul meu, mai ales vecinii rîd de parcă i-ar gîdila cineva. După ora 12 cred că mă voi duce pînă la ei să le spun să rîdă mai serios; am să duc şi o damigeană cu vin, un curcan, sînt extrem de curios să văd de ce rîd şi cum pot să rîdă atîta...
        Apoi le voi spune pe şleau... ce anume, rămîne de văzut, cu toate că nu iubesc prea mult improvizaţia. Şi mai dă-o dracului de haină la două rînduri!

(Perpetuum comic ’88, pag. 45)