Sfaturi preţioase

        Am citit manuscrisul dv. cu cea mai mare atenţie. E de prisos să vă mai spun că sînteţi pe deplin stăpîn pe meserie, cunoscînd aproape la perfecţie tainele tehnicii şi artei literare. Nu vreau să vă flatez, este însă un adevăr incontestabil că îi aveţi la degetul mic pe Franz, pe James, pe Jorge şi pe Gabriel, ca şi pe ceilalţi mari maeştri ai prozei contemporane, pe care i-aţi înţeles şi i-aţi asimilat cu întreaga aplicaţie a unui adevărat profesor de literatură. Fireşte, scrieţi foarte bine, n-aveţi virgule nici în plus, nici în minus şi zburdaţi ca un mînz maro pe cîmpiile realismului absurd, fantastic sau magic, însă, tocmai pentru că ştiţi multe, prea multe, nu vă puteţi ridica deasupra şi rămîneţi, regret că trebuie s-o afirm, cam departe de literatura autentică.
        Este lăudabil faptul că, precum marii maeştrii, urmăriţi în cărţile dv. să depuneţi ca martor obiectiv, scriind cu orice preţ adevărul şi numai adevărul despre epoca în care trăiţi. Sînt de acord că un roman atemporal, o invenţie literară preparată la rece, nişte personaje şi nişte întîmplări extrase din cărţi sau, mai grav, închipuite, posibil să fi existat în orice epocă din istoria civilizaţiei moderne dar complet străine de zilele noastre, sînt aberaţii şi, credeţi-mă pe cuvînt, vor fi sortite uitării. Departe de mine gîndul de-a vă sugera să încălcaţi sau să escamotaţi adevărul vieţii! Totuşi, vă rog să-mi daţi voie să vă propun spre meditaţie un alt punct de vedere în legătură cu această redare a adevărului vieţii în opera literară.
        În romanul dv. intitulat „Zborul păsării albe" vă ocupaţi de oamenii în alb, de lumea spitalelor şi în general de sectorul suferinţei umane. Foarte frumos din partea dv., medicii sînt îndreptăţiţi să capteze atenţia mînuitorilor de condei, în special a celor tineri, încă nededaţi la plăcerile rafinate ale romanului realist istoric. Susţin că, în contextul epocii noastre, cînd o bună parte din relaţiile interumane se desfăşoară nu atît între cetăţeanul comun, cel fără însuşiri, şi şoferul de autobuz, sau între el şi birocratul sperţar de la ghişeu, cum ne fac să credem scriitorii aşa-zişi satirici, cît între el şi medicul de care cu toţii sîntem însoţiţi ca o umbră, începînd de la trei luni de viaţă intrauterină şi pînă la ancorarea noastră definitivă în rada portului de ciment de la morgă, susţin că niciodată nu vor fi suficiente numeric romanele care să-i fie cu recunoştinţă dedicate.
        Însă, în romanul dv. totul este de-o albeaţă şi de-o serenitate ucigătoare. Toată lumea, personajele şi decorul, totul este desprins parcă dintr-un paradis hebefrenic. Medicii sînt de-un altruism şi de-o bunătate îngereşti, sînt nenumărate secvenţele în care medicii îi poartă în braţe pe bolnavi şi-i strîng la piept cu o maternitate înduioşătoare şi cu o dragoste fraternă pur şi simplu cleioasă, mai adezivă decît floaştărul nemţesc, încît cei doi, medic şi pacient, rămîn sudaţi pe veşnicie, întocmai ca fraţii siamezi, pentru separarea lor, reclamată de unele treburi urgente, fiind necesare extrem de laborioase operaţii chirurgicale, efectuate absolut gratuit. Şi nu numai atît, dar în romanul dv. apar foarte frecvent, obsedant chiar, scene în care medicul administrează personal, cu o linguriţă de argint adusă de-acasă — fără să fi fost afectat de faptul că, astfel, îi provoca soţiei noi crize de isterie şi că descompleta serviciul moştenit de la bunica — fie ceai de sunătoare (Hypericum perforatum L), fie diverse medicamente amare, şi nu unor copii răsfăţaţi, ci unor venerabili bătrîni de multă vreme antrenaţi cu hapurile infinit mai amare ale vieţii. Ba mai mult, toţi medicii dv., fără excepţie, se interesează în amănunt de situaţia financiară a fraţilor bolnavi, iar cînd au fericirea să afle că vreunul dintre ei nu dispune temporar de fonduri pentru procurarea ochelarilor, a o protezei pentru membrul amputat, ori chiar a siropului de pătlagină (Plantago major L) sau a tizanei de sunătoare, de îndată, cu un gest devenit automat, scotocesc în buzunarul propriu şi roagă frumos să li se facă favoarea de-a achita ei suma trebuitoare, fără a mai fi rambursată la pensie şi fără a se mai cere chitanţă pentru aceasta.
        Ce să mai vorbim de arhicunoscutele scene, atît de abundente în cartea dv., în care medicul este chemat la domiciliul bolnavului! Vizita lui seamănă frapant cu sosirea unui Moş Crăciun sindical. Întotdeauna el intră pe uşă cu un buchet  de flori pentru soţie, cu ciuingum pentru copii, cu o sticlă de bitter de Sibiu pentru bolnav şi cu un o certificat medical colectiv gata completat, pentru cel puţin o săptămînă de concediu, iar de primit nu primeşte decît o felioară de cozonac cu rahat, şi aceea după multe insistenţe şi doar pentru a nu jigni gospodina...
        Se regăsesc în romanul dv. fapte de-o banalitate exasperantă. Toate paginile dv. le-am mai citit şi le-am mai răscitit de mii de ori. Lectura romanului dv., căruia, fireşte, nu-i o lipseşte nici o virguliţă şi respectă adevărul vieţii pînă la hulita copiere fotografică, este tot ce poate fi mai plictisitor. Faceţi o experienţă, mergeţi într-o sală de lectură şi daţi-le cititorilor romanul dv.; după zece minute veţi auzi rafalele unei baterii de mitraliere. Să ştiţi că sînt troznetele fălcilor! Lectorii vor căsca de plictiseală de-şi vor înghiţi limba sau vor face luxaţie de mandibulă. Noroc că medicii dv. abia aşteaptă să le acorde gratuit primul ajutor...

(Perpetuum comic ’85, pag. 168)