Dincotro bate vîntul

        Maşina opri scurt cu un scrîşnet de frîne. Spîrnel se repezi în întîmpinare sărind din piatră în piatră ca o căpriţă. Bărbatul în trenci bleumarin şi pălărie tare nu-l mai aşteptă însă, ci coborî hotărît din maşină direct într-o băltoacă.
        — Să trăiţi, tovarăşe preşedinte! — strigă Spîrnel de la vreo trei-patru pietre distanţă, cocoţat pe un cataroi mai arătos.
        — ...astăzi şi mîine! — îşi termină preşedintele ideea începută. De ce nu asfaltaţi, bre? Uite ce mizerie!
        — Aşa e pe şantier, tovarăşe preşedinte! — zise Spîrnel clipocind concludent din cizmele de cauciuc în care îşi băgase pantalonii cadrilaţi.
        Preşedintele aruncă o privire bonapartistă în jurul lui şi mormăi în barba proaspăt rasă:
        — Cam puţini!
        — Ştiţi cum e cu munca voluntară, unul are copii, altul are soţia bolnavă, altul are soacra...
        — Toţi avem soacre — zice preşedintele schimbînd în mod democratic băltoaca. Asta nu înseamnă să dramatizăm. Spîrnel, să ştii că răspunzi!
        Spîrnel rămase o clipă derutat.
        — Păi... întrebaţi-mă!
        — Nu, nu, răspunzi de situaţia asta! Eu am dat o dispoziţie şi...

        Preşedintele rămase cu vorba în gură şi holbă doi ochi şeptelici către un tînăr care stătea rezemat de o lopată.
        — Ce stai, mă, ca barza în găleată? — se stropşi el furios. Pune mîna şi munceşte că n-ai venit aici la contemplaţie. Spîrnel, să mi-l treci în carneţel să mă ocup de el.
        — E tovarăşul Cintezoi! — spuse Spîrnel cu respect.
        — Poa’ să fie şi tovarăşul Flamingo, ce mă-nteresează?!
        — E fiul tovarăşului Cintezoi de la Consiliu...
        Preşedintele rămase cîteva clipe mut privindu-şi cu respect pantofii ce începuseră să se umezească.
        — Hei, tinere — zise el cu o voce în schimbare, intrînd şi mai mult în noroi — lasă dracului scîndura aia, ce ai cu ea? Tu ai venit aici să munceşti? Te-am chemat să mai discutăm împreună, mie îmi face plăcere să discut cu persoane inteligente ca dumneata, mai învăţ şi eu cîte ceva.
        Tînărul se apropie timid zîmbind tîmp şi mişcîndu-şi capul aprobativ asemenea unei limbi de clopot.
        — Apropie-te — deschise preşedintele discuţia. Ei, ce mai face tăticu?
        — Tăticu? — se miră tînărul. Păi, ce să facă, bine, e mort.
        — Aşa! E mort!... Şi, tu ce stai? Plimbă scîndura aia, nu te lenevi. Spîrnel, te-ai prostit? Nu ştiai că e mort?
        — Ba da, ştiam, cum să nu ştiu! Numai că pe tînărul Cintezoi l-a crescut fratele tovarăşului Cintezoi de la consiliu, tovarăşul Cintezoi de la comitet!

        Pentru un moment, preşedintele fu încercat de un sentiment penibil, trăit doar în copilăria sa timpurie, şi, instinctiv, ca şi atunci, duse mîna la spate.
        — Hm... Hm... — zise el după ce constată că locul e uscat. Să mai asfaltaţi pe aici!
        Spîrnel deschise iute ochii a dilemă, nepricepînd foarte bine de care loc vorbea preşedintele.
        — Hei, tinere, ce te-a apucat? Tu chiar nu ştii de glumă?! He-he-he! Vino aici. Nu ţi-e foame?
        Străduindu-se să fie cît mai convingător în încercarea sa de a aproba, tînărul fu cît pe-aci să-i dea un cap în gură tovarăşului preşedinte. Acesta îşi descuie servieta diplomat dotată cu cifru şi cheiţă şi scoase un pacheţel.
        — Ia de mănîncă — se adresă el tînărului care începu numaidecît să clefăie. Măi... Măi... Spîrnel, dacă eşti aşa de bine informat, de ce nu mă informezi şi pe mine?
        — Păi, tocmai vroiam să continui. Cum vă spuneam, tînărul a fost crescut de tovarăşul Cintezoi de la comitet pînă la 20 de ani, cînd tovarăşul Cintezoi de la comitet a fost scos la pensie. Din acest moment...
        — Mai ai? Da, cu tine vorbesc! N-ai terminat cu clefăitul? Adică, colegii tăi muncesc şi tu stai şi dai din fălci?
        Tînărul îşi schimbă brusc atitudinea şi se apucă să sape cu rîvnă folosind în acest sens o greblă cu trei dinţi. Preşedintele miji ochii către Spîrnel şi i se adresă scurt:
        — Nu prea e disciplină. Şi tocmai vroiam să te propun la primă. Oamenii stau şi se uită, unii chiar mănîncă din pacheţelele altora. Tînărul ăsta e un exemplu negativ.
        — E timid, tovarăşe preşedinte — căută Spîrnel o scăpare. Aşa a fost şi la nuntă. Ce mai rîdea tovarăşul Coţofană de la minister, ştiţi, socrul tovarăşului Cintezoi...

        În capul tovarăşului preşedinte prinseră să piuie diferite triluri exotice şi autohtone.
        — Hm... hm... Mi-am udat pantalonii... Nu, nu, la manşete... Hei, tinere, am vrut să te încerc. Ce naiba, nu înţelegi?! Mai bine vino şi stai la mine în maşină că, uite, a început să picure... Spîrnel!
        — La ordin!
        — Să te treci în carneţel. Cum ai îndrăznit să-l mobilizezi pe tînărul Cintezoi pentru acţiunea de astăzi?
        — Păi, dumneavoastră aţi semnat convocatorul!
        — Gura! Mă mir că nu l-ai mobilizat şi pe tovarăşul Coţofană, socrul tovarăşului... — mai zise preşedintele aprinzîndu-şi o ţigară.
        — A, nu, pe tovarăşul Coţofană nu puteam să-l mobilizez. L-au mobilizat alţii cînd l-au prins cu delapidarea aia şi i-au luat tot. Acum, săracul...
        Preşedintele îşi introduse ţigara cu vîrful aprins în gură şi înjură scurt, dar gros.
        — Ce... mă... te... să... Bă, băieţică, bă... bă, minte de cintezoi, ce cauţi tu în maşina mea? Ce e, mă, maşina mea, tramvaiul 12? Treci imediat la muncă! Ce neobrăzare! Spîrnel, să mi-l treci în carneţel.
        — Îl trec, şefu’, dar să ştiţi că oricum pleacă de la noi.
        — Foarte bine. Să plece. Noi n-avem nevoie de elemente păgubitoare.
        — Pleacă la centru. Îl ia frate-su lîngă el.

        Preşedintele se zgribuli sub trendul bleumarin şi blestemă clipa cînd luase hotărîrea să verifice acţiunea pe teren. Mai găsi totuşi resurse să i se adreseze tînărului care scurma pămîntul cu un băţ.
        — Măi, tovarăşe Cintezoi, nu ai înţeles ce vroiam să spun. Am spus că poţi pleca acasă, ce să cauţi dumneata aici?! Hai, du-te, şi mîine să nu vii. Eşti învoit.
        — Să trăiţi! — zvîcni tînărul bălăgănind din cap.
        — Du-te... du-te... Hm! — mai zise preşedintele bălăgănind şi el din cap într-o beţie de imagine consecutivă. Spîrnel! Puteai să-mi spui de la început toate astea, nu să mă porţi de la Scila la Caribda! Bine că pleacă la centru!
        — Da, pleacă. Îl ia frate-su care e portar acolo. Îl ia la el, la pază.
        — Să mi-l treci la nemotivaţi! — mai zise preşedintele înainte de a dispărea în maşină.
        Şi, în timp ce maşina înainta prudentă printre băltoace, preşedintele, ieşit pe jumătate prin geamul portierei, urlă către un Spîrnel căzut într-o stare de prostraţie:
        — Şi să-l penalizezi şi cu 15%! Trebuie să întronăm odată un climat de disciplină, un climat sănătos care...

(Perpetuum comic ’89, pag. 37)

Vezi toată postarea

Remus Miluţă

        Era un bărbat cu părul lins, cu priviri sfioase şi cu palmele veşnic umede de transpiraţie. Calitatea lui cea mai de seamă era aceea că nu se supăra niciodată pe nimeni şi nu supăra niciodată pe nimeni. Asculta cu voioşie glumele noastre, sărate sau nesărate, pe seama unuia sau a altuia, rîdea tare şi contagios, scotea un fel de nechezat de armăsar zburdalnic.
        Şi toate ar fi mers bine, dacă într-o zi nici senină, nici noroasă, şeful nu l-ar fi chemat la el şi nu i-ar fi zis:
        — De acum înainte vei fi ajutorul meu. Un fel de adjunct sau secretar, sau cum vrei s-o iei. Eu post în schemă n-am, de aceea ai să faci treaba asta în mod voluntar, deci fără vreo recompensă bănească.

        După cum îl cunosc eu pe Miluţă, cred că în clipa aceea a sfeclit-o. O fi văzut chiar negru în faţa ochilor, dar şi-o fi zis că asta-i din cauza tenului cam întunecat al şefului. Şi cum nu vroia să-l supere, a acceptat.
        Cum pe seama şefilor se fac adesea glume şi sărate şi nesărate, s-a văzut dintr-odată în situaţia penibilă de a nu mai necheza voios. Cînd începea hora glumelor el se furişa din cercul nostru şi îşi băga nasul în hîrtii. Pe chipul lui se aşternuse suferinţa. Acum îi transpirau nu numai palmele, ci şi fruntea şi urechile, tot corpul. Era mereu lac de sudoare, dar noi, neştiutori de noua lui misiune, credeam că e din pricina caniculei care se abătuse nemiloasă şi asupra instituţiei noastre. Transpiram toţi, dar ca el nimeni. Nu ştiam că, după o vreme, şeful îl chemase din nou la el şi-l luase din scurt.
        — Cu ce te ocupi, domnule?
        — Cu actele... a bîiguit el.
        — Ce acte? De ce te-am făcut adjunctul meu voluntar? De prea mare ispravă n-ai fost niciodată în serviciu, aşa că vezi ce faci.

        Miluţă era băiat inteligent, aşa că a înţeles chiar prea bine aluzia care ţîşnise din gura şefului ca o rafală de mitralieră.
        S-a frămîntat zile şi nopţi şi a slăbit ca un catîr de Anatolia hrănit numai cu mărăcini.
        — Băieţi, băieţi, lăsaţi glumele astea nesărate că... Munciţi dacă vreţi să cîştigăm întrecerea, ne apostrofa el acum cu blîndeţe.
        Am crezut că suferă de cine ştie ce boală, am vrut să-l ajutăm, dar ne-a refuzat:
        — Nu, n-am nimic, ne răspundea el. Să muncim, să ieşim bine în întrecere.
        Ideea asta fixă cu întrecerea a fost începutul dezastrului sau. S-a urcat pe acoperişul blocului în care locuia şi a demontat antena colectivă pentru ca locatarii respectivului bloc să nu mai pună în funcţiune televizoarele, să economisească nepreţuita energie electrică şi să cîştige astfel întrecerea pe cartier iniţiată de un pensionar suferind de cataractă.
        Apoi l-a părăsit nevasta. Din această cauză a vrut să se sinucidă cu glicerină boraxată, dar l-a salvat administratorul blocului care, chiar în clipa fatală, i-a bătut în uşă ca să-i ceară taxele de întreţinere.

        Fiecare din noi alerga la spital cu tot felul de bunătăţi. L-am hrănit ca pe fratele nostru, i-am cumpărat chiar şi o pijama nouă şi rufărie de corp, fiindcă vipera de nevastă-sa nu mai voia să ştie de el
        S-a întors la slujbă în deplinătatea forţelor sale fizice şi intelectuale. A început din nou să asculte (fiindcă am uitat să vă spun că el doar asculta) glumele noastre de toate calităţile, să rîdă cu gura pînă la urechi şi să necheze.
        Apoi, noi ceilalţi am început sa ne pierdem treptat hazul. Unul cîte unul, am fost transferaţi în alte servicii şi birouri. Am auzit mai tîrziu că fostul nostru şef se lăuda peste tot cum a reuşit să spargă „gaşca” de derbedei şi de leneşi pe care îi avusese în subordine. Dar noi nici pînă astăzi nu ştim cum. Singurul om pe care l-a păstrat a fost Remus Miluţă, fiindcă, aşa cum îi asiguram pe colegii mei năpăstuiţi, era un om bun la inimă care nu vroia să supere pe nimeni niciodată şi nu se supăra pe nimeni.

        După o vreme, Miluţă şi-a dat demisia şi s-a mutat din oraşul nostru, fiindcă asupra lui plutea bănuiala îngrozitoare de a fi fost cauza neplăcerilor noastre. Sacrificiul lui era nespus de mare, pierzîndu-şi astfel continuitatea în serviciu la acelaşi loc de muncă şi privîndu-se de un spor procentual considerabil la pensie. Dar nici unul dintre colegii mei nu voia să-i înţeleagă gestul şi eu mă căzneam zadarnic să-i conving.
        I-am pierdut urma. Cam la un an după evenimentele petrecute, am avut de făcut o deplasare tocmai la Baia Mare. Şi întîmplarea mi l-a scos în cale cînd mă aşteptam cel mai puţin.
        Ies din gară să caut un taxi. Mă apropii, bag capul pe geamul portierei şi, culmea! la volan chiar Miluţă! Îşi şterge palmele de transpiraţie, nici nu se uită la mine şi-mi răspunde: „Liber".
        — Miluţă! strig eu în culmea fericirii.
        Se intoarce cu faţa la mine şi mă priveşte absent de parcă atunci mă vedea pentru prima oară în viaţă.
        — Unde doriţi? mă întreabă.
        — Miluţă, zic cu afecţiune, du-mă unde vrei tu. Problemele mi le rezolv mai încolo.
        — Nu, zice, nu pot să fac curse de capul meu.
        — Plătesc orice cursă, să nu-ţi fie teamă. Hai undeva, oriunde, să stăm de vorbă. Şi să laşi aparatul de taxat să meargă cît vrei tu, cît timp vom discuta. Plătesc.
        — La hotel?
        — Dacă aşa vrei tu, fie şi acolo.

        Închiriez o cameră, urcăm, ne aşezăm în fotolii şi îl întreb:
        — De ce ai plecat, Miluţă?
        Priveşte fix în podea şi zice:
        — Din cauza voastră.
        — Nu se poate. Ce ţi-am făcut noi?
        — Voi? zice ridicînd spre mine o privire plină de amărăciune. Voi mă bănuiţi pe mine.
        — Eu?! Niciodată, Miluţă! Iar de ceilalţi nu trebuie să-ţi pese prea mult. Dacă te întorci acasă, eu am să le explic şi am să-i conving.
        — Crezi? De aşa o porcărie nu mă pot spăla nici dacă aş sta gol-puşcă în zece ploi torenţiale. Nu mă întorc.
        — Şi ce ai de gînd să faci? zic eu cu mare părere de rău.
        — Nu ştiu.
        — Cum nu ştii? Acum văd că eşti şofer. Îţi doresc ca măcar în meseria asta să nu ai necazuri.
        Miluţă oftează, transpiră, lăcrimează şi-mi zice:
        — Am să fiu dat afară sau transferat.
        — Tu?! exclam eu îngrozit.
        — Eu, da, zice. Şeful m-a chemat şi m-a rugat să-i dau o mînă de ajutor în relaţiile cu subalternii.

(Perpetuum comic ’88, pag. 176)

Vezi toată postarea