Tanti Mimi

        Tanti Mimi este o persoană foarte cunoscută în urbea noastră. Pentru concitadinii mei, care au o aversiune inexplicabilă faţă de orice fel de venetici, ea nu este o străină. Dimpotrivă. E iubită, adorată, populară. Ori de cîte ori soseşte în vizită la noi, adică la mine, că mie îmi este rudă. În tot oraşul nostru e o forfotă ca în ziua de tîrg (joia). Spre casa noastră se îndreaptă atunci atenţia tuturor, chiar dacă e zi de joi, iar primarul este fericit că nimeni nu-i mai cere nimic, lăsîndu-l şi pe el, săracul, să se ocupe de nevastă, de copii, să dea lături la porc şi să spargă lemne. Într-atît de fascinantă este tanti Mimi, verişoara de-a treia a bunicii mele.
        Cînd vine la noi, tanti Mimi se instalează pe fotoliul din sufragerie, primeşte vizite şi dă consultaţii. Mă veţi întreba: Ce fel de consultaţii? Tanti Mimi a fost moaşă, acum e la pensie. Dar să ştiţi că nu se pricepe numai la lehuze şi la tăiatul buricului. De unde! Ea are la degetul mic toată ştiinţa medicală. Pune cu uşurinţă şi numai din ochi cele mai felurite diagnostice, să nu-ţi crezi urechilor. De cînd a ieşit la pensie ne vizitează mai des şi are timp să stea şi să dea consultaţii. De atunci oraşul nostru s-a umplut de bolnavi. Fiecare are cîte o boală, de obicei foarte gravă, fiecare aleargă să se caute. Spitalul din tîrgul nostru, ca şi spitalele din localităţile învecinate, gem de pacienţi care se vaită ba de una, ba de alta, dorm cîte doi într-un pat, iar doctorii nu-şi mai văd capul de atîta treabă. La adunarea obştii s-a cerut cu insistenţă construirea unui nou spital şi mărirea capacităţii celui vechi.
        Tocmai de aceea competenţa minunatei mele tanti Mimi nu poate fi pusă la îndoială în niciuna din ramurile specializate ale medicinii. Ea însăşi este numai o rană şi o durere. Pe fiecare pacient îl asigură că şi ea are sau a avut: colită, rinită, otită, gastrită, cistită, artrită, spondiloză, artroză, polipoză, pietre la fiere, rinichi, vezica urinară, fibrilaţii, cardiopatie ischemică, furunculoză, picior scrîntit şi bătături. Probabil şi altele, imposibil de ţinut minte pentru un om ca mine. Dar tanti Mimi nu e ca mine, ea e un fenomen. Are o memorie de elefant (mă rog, aşa se zice) de care e conştientă şi mîndră. Fiindcă fără această uriaşă listă de boli, imprimată în centrii memoriei ei, s-ar mai fi bucurat de atîta faimă? La această întrebare, nevastă-mea ar răspunde: „Nu! Iar noi am fi scăpat de o pacoste".

        Vedeţi, aici e buba, ca să mă folosesc de o metaforă din domeniul mătuşii mele. Singurul om din tîrgul nostru care nu poate s-o sufere este nevastă-mea. Îmi pare sincer rău, deşi pînă la un punct trebuie să-i dau dreptate. De cîte ori vine în vizită la noi, în discuţiile dintre mine şi nevastă-mea subiectul principal devine divorţul. Trecem şi la detalii practice. Ne socotim de cîţi bani avem nevoie pentru proces, dacă, în general, îi avem, sau ar trebui să facem un împrumut la CAR, împărţim lucrurile din casă, dăm cu piciorul în pisică să fugă la vecini, numai cu unicul nostru fiu nu ştim ce să facem. Ajunşi aci, de obicei ne împăcăm şi ne decidem să o sacrificăm pe tanti Mimi. Îi facem vînt şi între noi se restabileşte pacea. E o pace provizorie, ca orice pace, ceva între două războaie. Acea perioadă mai lungă sau mai scurtă între două vizite ale scumpei mele mătuşi are două subdiviziuni. În prima etapă, nevastă-mea rîneşte noroiul din sufragerie, spală, freacă, deretică, dezinfectează şi cu un glas mai mult sau mai puţin dulce îmi pomeneşte de farmecul inegalabil al neamurilor mele. Eu mă apăr şi ripostez, vorbindu-i în termeni la fel de elogioşi despre neamurile ei. Acestea sînt zilele sau săptămînile fierbinţi de după vizită, cînd însăşi uniunea noastră conjugală stă pe muchie de cuţit. După aceea, în cea de a doua etapă, uităm. Ne povestim isprăvile lui tanti Mimi, rîdem, noaptea dormim liniştiţi şi visăm frumos. În aceste zile şi săptămîni uităm învăţămintele istoriei şi ale noastre personale că pacea e un interval mai lung sau mai scurt între două nenorociri, vigilenţa doarme ca o beşniţă umflată de bine, diavolul pîndeşte şi apoi sare drept în mijlocul sufrageriei noastre, noaptea sau în plină zi.
        Orice s-ar zice însă, tanti Mimi are suflet bun. Cînd nu dă consultaţii în sufrageria noastră, ea se află în mijlocul bolnavilor ca Napoleon în mijlocul ciumaţilor din Egipt. E capabilă şi de astfel de fapte eroice, conform jurămîntului lui Hippocrate pe care îl ştie pe de rost. Cînd vine la noi, vine cu mîna goală (dacă exceptăm seringa şi saprosanele), cînd pleacă i-ar mai trebui vreo patru mîini, ca să ducă sacoşele pline, care, grijulie, şi le aduce de cînd am refuzat să-i mai împrumutăm din ale noastre. Pînă la gară o conduc eu, justificîndu-mă în faţa nevesti-mii, ce-mi zîmbeşte cuceritor, că, date fiind kilogramele excedentare, exerciţiul fizic nu-mi strică. Bani de taxi nu-mi dă, se înţelege. Ea, nevastă-mea, declară că n-are nimic împotrivă şi că aş putea să-mi cîştig pîinea şi altfel, la serviciul de peron. La gara de destinaţie o aşteaptă un alt nepot care, la fel ca mine, are mare nevoie să mai slăbească, deşi din pricina acestor frecvente exerciţii i-a căzut rînza. Diagnosticul i l-a pus tanti Mimi.

        Pe cît îi e trupul plin de boli, pe atît îi sînt mintea şi sufletul pline de calităţi. Pe lîngă multe altele ea are şi darul prezicerii. Nu există vis care să-i dea pace şi în care să nu găsească un tîlc. Nu ştiu cum se face însă că visele ei sînt totdeauna tragice. N-am auzit măcar unul care să se termine cu nuntă sau botez sau la horă în sat. Dacă visează o pajişte înverzită — asta înseamnă sigur mormînt, dacă visează flori — e moarte curată, pentru că, nu ştiu din ce motive, florile nu se adună la ea în buchete de logodnă, ci numai şi neapărat în jerbe. N-ar zice, de pildă, că cineva care visează nuntă, se va scula dimineaţa mahmur şi va spune celor din casă că în curînd careva dintre rudele apropiate, dacă nu chiar dintre cele de faţă, va porni pe drumul fără întoarcere. Pentru tanti Mimi nunta înseamnă, fără doar şi poate, deces în familie. Şi cum se scoală din pat începe să socotească pe nişte boabe de fasole ce neamuri are, ce vîrstă au şi de ce boli suferă. Iată de ce toate neamurile pînă la a şaptea spiţă fug îngrozite din calea ei. Din gura ei nimeni nu vrea să-şi cunoască viitorul. Preferă să meargă la altă ghicitoare.
        Hotărît lucru, tanti Mimi e o fiinţă misterioasă şi fatală. Orice vizită de-a ei aduce după sine o nenorocire. După ce pleacă de la noi nevastă-mea pune zahăr în oala cu ciorbă şi sare în cafea. De vină e tanti Mimi. Se sparge o farfurie, se arde un bec, pierd cheia de la casă. De vină e tanti Mimi. „Face farmece", zice nevastă-mea. „E o vrăjitoare. Să n-o mai prind în casă la noi".
        Cu toate acestea, eu nu pot s-o abandonez. „N-a mai trecut pe la noi de peste două luni", îi zic nevestii. „Şi ce-i cu asta?" zice ea. „Păi s-ar putea să fie bolnavă, sau să i se fi întîmplat, Doamne fereşte, ceva mai rău", zic. „Nu-i purta tu de grijă", mă linişteşte ea, „tanti Mimi e mai sănătoasă decît mine. Se vaită, dar n-are nimic, crede-mă. Eu în schimb..." „Sfîntă Fecioară", strig eu, „şi tu începi?" „Aha, sare ea indignată, sigur, pe ea o crezi, pe mincinoasa, pe prefăcuta aia! Pe mine nu mă crezi niciodată, pot să şi crăp. Şi nu suport să mă compari cu ea, auzi?"
        Iar am făcut-o de oaie, îmi zic. Ştiu că nu suportă comparaţiile cu tanti Mimi şi totuşi o compar. Involuntar, fireşte, că nu-mi place să-mi aprind singur paie-n cap.

        O las în pace, schimb vorba sau ies în curte şi m-apuc să sparg lemne. E o treabă care mă linişteşte şi pe mine şi, mai ales, pe ea. E încîntată că fac şi eu ceva pentru casă, eu puturosul şi parazitul.
        Ca să mă recompenseze, dar şi pentru că are o inimă fagure de miere, nu alta, după un timp ia singură iniţiativa şi-mi zice: „Ce-ar fi să-i facem o vizită lui tanti Mimi?" „Ei, zic eu prudent, cum crezi..." Apoi, speculîndu-i spiritul de contradicţie atît de feminin, mă îmbăţoşez şi declar: „Acum sînt ocupat. Nu merg". „Sigur, zice ea, tocmai acum ţi-ai găsit să fii ocupat, cînd am şi eu chef de o plimbare, să mai ies din îmbîcseala asta de tîrg, să stau şi eu cîteva zile fără să vă gătesc, fără să vă deretic...” „Nu, zic scurt, nu pot". Încăpăţînarea mea o întărîtă în aşa hal, că pînă la urmă cedez bărbăteşte.
        Şi iată-ne ajunşi la tanti Mimi, care ne întîmpină cu un ropot de lacrimi de bucurie. „Credeam că n-o să mai apuc ziua asta", ne zice ea încă din prag, amintindu-ne ca deobicei în doi peri că pe undeva pe-aproape pîndeşte cositoarea gata să ne taie, pe ea sau pe noi. Abia intraţi în casă ascultăm un lung pomelnic de persoane necunoscute nouă decedate în timpul scurs de la ultima noastră veselă întrunire de familie. Nevastă-mea mă priveşte într-un fel incalificabil, de parcă eu aş fi insistat să batem drumul pînă aici. Tocmai ne povestea cum pierise un biet copil de patru anişori, un nepoţel din partea unei cumnate de văr, care înghiţise un ghemotoc de cîlţi muiat în motorina de la tractorul lui tat-su, pe urmă îi dăduse foc... O întrerup exact în clipa cînd povestirea promite să ia proporţii şi o turnură palpitantă (reacţia părinţilor, intervenţia tardivă a lui tanti Mimi, salvarea inutilă, înmormîntarea, număr de participanţi etc.). O întrerup cu tot regretul fiindcă nu pot să mai suport călcîiul (tocul) nevesti-mii, milimetric plasat pe bătătura cea mai dureroasă, cea de la degetul mic de la piciorul drept. Strig cu durere neprefăcută, dar şi cu grijă să nu o ofensez pe buna, simţitoarea tanti Mimi:
        — Mi se rupe inima, tanti Mimi. Da’ vorba aia: morţii cu morţii şi viii cu viii. Mie mi-e o foame de lup. Dă ceva de mîncare!
         Tanti Mimi abandonează nepoţelul în agonie şi trece veselă la cratiţă. Pînă seara ne pregăteşte o cină pe cinste. Nevastă-mea se repede să o ajute, dar inimoasa tanti Mimi n-o lasă. „Hodineşte-te, maică, zice, că destul te zbaţi acasă". Nu e deloc o aluzie la mine, însă nevastă-mea o completează ca să nu rămînă lucrurile nelămurite. Prima zi se încheie cu un adevărat ospăţ, urmat de un somn agitat.

        Dimineaţa tanti Mimi se apucă de cozonaci şi de prăjituri. Nu mai are acelaşi elan, se vaită că o dor oasele, nevastă-mea se oferă să-i ajute, dar se izbeşte de acelaşi refuz: Nu, hodineşte-te, maică. Frămîntă la cozonaci şi se vaită. Seara cade frîntă, mai apucă să ne spună că a murit nepotu Cristache cu gîtul frînt, apoi adoarme.
        A treia zi nu se mai scoală din pat. E grav bolnavă. Fierea, stomacul, intestinul gros. Poate şi vreun reumatism. Nevastă-mea aleargă de colo-colo prin casă, cotrobăie prin toate sertarele şi cutiile de bomboane în căutarea medicamentelor pe care tanti Mimi i le cere cu un glas jalnic. Dar pentru că trebuie să mai şi mîncărn, nevastă-mea găteşte, spală vase, aşează masa. La sfîrşitul acestei zile, nevastă-mea este zguduită: „Vizită mi-a trebuit!" zice.
        — Tu ai vrut-o, spun, încercînd să scap cu abilitate de furtună.
        — Zău?! Află că pentru tine am făcut-o, prăpăditule. Ca să-ţi fac o plăcere. Eşti mort după tanti-ta asta a ta, care e o tîmpită. S-a îndopat cu cozonaci şi sarmale şi acum se vaită de burtă şi de ficat.
        — Hai, zic eu împăciuitor, hai, nu fii aşa de rea...
        — Eu, rea? Eu care-am venit să văd ce face, crezînd că i s-a întîmplat cine ştie ce, tocmai eu sînt aia rea? Ei bine, eu pe la ea nu mai calc. Dacă o iubeşti atît de mult, n-ai decît să vii singur.
        Aşa s-a încheiat ultima vizită, cu ură şi cu sfîntul legămînt de a nu-i mai călca pragul. N-are decît să crape, nouă nu ne mai pasă de ea. Are destui alţi nepoţi şi nu toţi au murit înghiţind şomoiage de cîlţi.
        Întorşi la noi acasă, ne-am prăpădit de rîs, ne-am povestit de zeci de ori cum a fost în vizită la tanti Mimi şi iarăşi am rîs. Apoi am uitat-o. Apoi iar ne-am adus aminte de ea şi ne-am zis cu duioşie: „Oare ce-o mai fi făcînd săraca tanti Mimi?"
        Într-o asemenea stare sentimentală ne aflam cînd pe uşă cine intră? Tanti Mimi! Fără o sacoşă în mînă şi într-un hal de disperare greu de descris. Plîngea şi ţipa:
        — Unde e băiatul? Unde e nepoţelul meu? Unde e Gică?
        Gică e fiul nostru.
        — La Cluj, zic.
        — La Cluj!? Aoleu, maică, aoleu!
        — Ce ai, tanti Mimi? sare şi nevastă-mea de la bucătărie.
        — Maică, maică, fugiţi după el!
        — Ce-ţi veni, tanti Mimi? Aşază-te colea, bea puţină apă şi trageţi sufletul.
        Şi după ce face cum i se spune, aflăm:
        — Of, l-am visat azi-noapte. Ciocnea un pahar de vin cu răposatu bunică-tu! Şi arată spre mine. Adică bunicul din partea mea.
        — Şi ce-i cu asta, zic şi pun mîna pe un făcăleţ care nu ştiu cum se rătăcise pe masa din sufragerie.
        — E moarte, maică, moarte!... strigă şi plînge.
        Ridic încet făcăleţul cu gîndul la Raskolnikov şi la hoaşca lui de cămătăreasă.
        Noroc cu nevastă-mea. M-a salvat spiritul ei de contradicţie şi poate şi inima ei iertătoare. Eu eram decis s-o omor, ea era tot atît de decisă să o salveze. Mi-a prins braţul ucigaş şi eu am cedat bărbăteşte.
        Tanti Mimi nici n-a observat ce luptă se dă între mine şi nevastă-mea, fiind prea zdrobită. Şi în felul acesta eu am rămas în inima ei drept nepotul bun şi darnic, iar nevastă-mea tot cum a fost: cam urîcioasă şi cam zgîrie brînză, care nu vrea să-i împrumute nici măcar o sacoşă ca să aibă în ce să-şi pună ouăle de căpătat. În urma celor întîmplate, nevastă-mea n-a dormit toată noaptea, gîndindu-se la Gică. Eu, luptînd eroic contra superstiţiilor, am refuzat categoric să urmez calea ghionturilor ei şi nu m-am dus la Cluj.

(Perpetuum comic ’85, pag. 126)

Vezi toată postarea

Mama e numai una

        Urletele pe care le-a scos, într-o duminică, la orele prînzului, Stelică Răbăcel, funcţionar onorabil la o instituţie oarecare, cunoscut în general ca un om de genul celor pe care cu greu îi scoţi din fire, au speriat întreg cartierul. Unii au crezut că arde şi au început să alerge ca scoşi din minţi pe stradă, cu găleţi de apă în mînă, alţii s-au baricadat în case trăgînd preventiv storurile, au fost înregistrate şi două victime, o gospodină care şi-a vărsat, din cauza spaimei, castronul cu supă fierbinte pe burtă şi un tenor, care a sărit pe fereastră, de la parter, scrîntindu-şi ambele picioare şi o mînă. În ciuda alertei, Stelică, cu un fes galben pe cap, — era cam suferind, îmbrăcat într-o superbă pijama în dungi, dungile nu sînt nici un fel de aluzie la condiţia lui actuală — a continuat să strige îndelung:
        — Hoţilor! Aţi distrus-o pe mama! Bestiilor! Huoooo!
        Huo-ul era uşor explicabil, căci Stelică, microb incorigibil, abia se întorsese de la un meci de fotbal din campionatul judeţean, unde se încinsese peste măsură, sărind în teren să-l bată pe arbitru, faptă de la care fusese oprit la timp de suporterii echipei adverse, care-i şi învineţiseră un ochi, peste care ţinea o bucată de carne crudă. După ce se convinseră că nici nu a luat foc nimic, nici nu i-a murit mă-sa, oamenii intrară în case să-şi continue prînzul întrerupt de nebun, stabiliseră că omul nu mai e în toate minţile. Stelică intră şi el în casă gîfîind din cauza efortului şi cu o voce răguşită şi voit plîngăcioasă îi făgădui maică-si că nu o să lase lucrurile aşa, că o să-i aranjeze el pe toţi. Bătrîna sughiţa din cauza plînsului, în timp ce Stelică îşi frîngea mîinile, gemînd de furie. Nu mai putea fi vorba de mîncare, se dusese dracului şi meciul de la televizor. Cînd intrase în casă o găsise pe biata femeie, şaptezeci de ani, suferindă de diverse afecţiuni, într-o stare de nedescris:
        — Stelule, mamă, Stelule mamă, m-au distrus şi tu nu ai fost aici să mă aperi, Steluleeee...
        — Au ales-o pe aia?
        — Pe aia, mamă dragă.
        Stelică, trecut şi el prin multe în cei peste cincizeci de ani de viaţă, se pierdu cu firea şi trecu la acţiunea care a zguduit cartierul. Acum înţelegea de ce au pus şedinţa de alegeri a asociaţiei de locatari duminica dimineaţa, cînd se ştia clar că el merge la meci, orice s-ar întîmpla. Profitaseră, în mod odios, de slăbiciunea lui.

        Planul de bătaie se născu pe nesimţite. În primul rînd, un memoriu de zece-douăsprezece pagini spre consiliu, în care va arăta meritele mamei sale, activitatea ei de o viaţă, discreditată de nişte oameni lipsiţi de nivel şi educaţie, care nu urmăreau decît să-şi facă de cap, cu liotele lor de copii, în imobil şi în curtea aferentă. În partea a doua îi va picta, aşa cum trebuie, pe vecini. Noroc că-şi notase tot! Se apucă cu zel de treabă şi spre seară memoriul era gata, în prima formă, ceea ce o făcu pe bătrînă să se înfiinţeze cu clătite cu brînză şi mărar şi lichior de mentă, plăcerea supremă a lui Stelică, „dezmăţul" lui din fiecare duminică. După ce mîncară, nutrind gînduri de răzbunare, ascultară cam o jumătate de oră cu paharele lipite de perete ce se întîmpla la Ilieşti, care aveau oaspeţi, notîndu-şi cîteva bancuri pe care le catalogară ca periculoase şi pornografice, apoi bătrîna mamă adormi, în timp ce Stelică mai scrise două scrisori către consiliu, în care se indigna, în forme diferite, de nedreptatea ce se comisese. Una o semnă „O bătrînică", şi o băga în plic scrisă de mînă, pe a doua urma să o dactilografieze la birou, căci o făcuse în numele unui grup de oameni ai muncii, „cinstiţi, care urăsc inechitatea". După miezul nopţii se îmbrăcă în combinezonul de schi pe care şi-l cumpărase ca să se fandosească, starea sănătăţii nu-i mai permitea de ani de zile să practice vreun sport, gîfîia şi cînd urca scările, şi ieşi în curte. Scoase din magazie un tîrnăcop şi o lopată şi căutînd să nu facă zgomot, se apucă să mute stîlpul porţii, operaţie pe care o termină în jurul orei patru. Mulţumit, adormi buştean.
        La ora şase era deja în picioare, în balcon, simulînd că face gimnastică dar mai mult trăgînd cu ochiul spre poartă. Folea apăru ca de obicei în fugă certîndu-se cu nevastă-sa, care-i punea în regulă ţinuta din mers. Ca în fiecare dimineaţă femeia deschise poarta şi se lipi de zid să nu fie strivită de soţul grăbit, care scotea maşina din curte ca la raliu. De data asta manevra se termină cu un zgomot infernal, stîlpul metalic al porţii, izbit puternic, ieşise din pămînt şi, proptindu-se de zidul casei, se înfipsese în parbriz. Folea coborî din maşină, galben dînd din mîini, fără însă să fie capabil să articuleze un cuvînt. Stelică fugi în casă jubilînd. Bătrîna sărise din pat speriată.
        — Mamă, prima lovitură a fost dată. Maşina lui Folea e zob. He. he, he!
        În timp ce Stelică Răbăcel primea sărutarea recunoscătoare a mamei, Folea, în văzul majorităţii vecinilor ieşiţi pe la ferestre din cauza zgomotului, îşi fugărea nevasta, încercînd să o lovească cu un ştergător de parbriz, cules de pe jos, îndoit ca vai de el, strigînd:
        — Ţi-am spus să facem CASCO, ţi-am spus! Să te văd de unde scoţi bani, paştele şi grijania...
        Încă nu se dumirise cum el, care executa manevra respectivă de ani de zile cu ochii închişi, putuse să intre în stîlp. Noroc că îl temperă Iliescu, pornit să-şi facă programul de alergare:
        — Domnu’ Folea, cineva, şi zău că nu-i greu de ghicit cine, a mutat stîlpul porţii!
        Nu termină bine vorba şi la picioarele lui se sparse un ghiveci. Vru să înjure dar se opri la timp. Era floarea lui. Stelică, abil, o agăţase cu mătura, aveau ferestrele apropiate, dupa care se retrăsese operativ. Pe cînd Iliescu privea nedumerit la cer, coborî scările, cu o săpăligă pe umăr, arzîndu-i două perechi de palme, din mers, copilului lui Gagiolea, care venea de la lapte. Puştiul se puse pe urlete, ceea ce scoase din minţi întreg imobilul. Stelică săpa la rădăcina unui trandafir-tufă, galben, o specie rară cu flori imense, fluierînd marşul măgarilor, singura melodie pe care o cunoştea la perfecţie.
        — Te aranjez eu, măgar bătrîn, îi strigă Folea.
        Stelică, calm, scoase din buzunar un carneţel şi notă, data, ora, numele lui Folea şi, în ghilimele, ameninţarea. După care, îl anunţă:
        — Te dau în judecată.
        Folea apucă o piatră şi se repezi spre el să-i dea în cap, dar Iliescu îi reteză din nou elanul războinic. Familia Gagiolea, cu copilul urlînd, ieşi în curte înconjurîndu-l pe Stelică:
        — Ce ţi-a făcut copilul, domnu’ Răbăcel? De ce l-ai maltratat? Dacă eşti nebun, internează-te!
        Stelică deschise din nou carneţelul şi scrise cam o pagină.
        — Vă dau în judecată pe toţi. Insultă, calomnie, o să plătiţi de o să vă uscaţi.
        Apoi, se uită la ceas. Mai avea de săpat un sfert de oră. Părea din ce în ce mai mulţumit cînd de pe casa scărilor se auzi un urlet.
        — Mamăăă, răcni Stelică şi se îndreptă în fugă spre uşă.

        Aici se produse o busculadă, toţi cei din curte încercînd să intre o dată, soacra lui Gagiolea căzu şi cineva, probabil ginerele, o călca pe mînă iar progenitura aceleiaşi familii primi o nouă serie de palme. Victima nu era însă mama lui Stelică, ci doamna Ignatyuk, care, întinsă pe burtă, scotea răgete de fiară. Din capotul, lipit de spate, ud leoarcă, ieşeau aburi. I-l scoaseră cu piele cu tot. La etajele superioare nu se vedea nimeni. Doamna Ignatyuk, proaspătă văduvă, noua preşedintă a asociaţiei de locatari, nu mai putea articula prea multe cuvinte. Se înţelegea însă destul de clar expresia „scorpia aia bătrînă a lui Răbăcel", drept care Stelică o notă şi pe ea în carnet anunţînd-o că vor mai discuta în faţa tribunalului. Intră în casă şi o luă în braţe pe bătrîna mamă, sărutînd-o de zeci de ori pentru formidabila iniţiativă. Făcu un duş, mîncă zdravăn, dupa care porni fluierînd spre birou. La ora prînzului depusese deja şi memoriul şi scrisorile.
        Pînă la convocarea şedinţei extraordinare a asociaţiei de locatari, din iniţiativa forului tutelar, evident, disputa continuă cu „harţuri", cum le numea profesorul Gomoiu, nimeni nu mai riscă acţiuni decisive. O hîrtie de muşte pe clanţă, o coajă de banană în faţa uşii apartamentului, devastarea metodică a grădinii lui Stelică, baterea şniţelelor sau folosirea aspiratoarelor la miezul nopţii, spargerea cutiilor de scrisori, trimiterea salvării pentru infarct la Folea, care era suferind într-adevăr şi orice şoc putea să-i cauzeze, închiderea apei de la şahtul din curte pe furiş, în zori, s-au înscris printre preocupările curente ale locatarilor în perioada de incertă aşteptare. Copiii nu mai respectau pe nimeni, extinzînd raza de acţiune şi la imobilele vecine. Stelică nu dădu în judecată pe nimeni, deşi, pe lîngă necazul cu florile, i se zgîrie maşina şi i se aruncară în balcon o pisică moartă şi mai multe lămîi stricate, pe care le păstra în garaj, considerîndu-le corpuri delicte.
        Ziua şedinţei îi găsi pe toţi cu nervii încordaţi. Doamna Ignatyuk, care stătea de aproape două săptămîni pe burtă, din cauza arsurilor, fu adusă cu un pat pliant. Suferise încă o lovitură cruntă. Nevasta profesorului, care o îngrijise cu un devotament nemărginit, spera să se extindă, văduva avea trei camere, veni de dimineaţa, plîngînd, cu pechinezul ei, cu Boby, singurul suflet care îi mai alina durerea, mort. Îl otrăvise Stelică. Acum ofta cu sughiţuri, de rupea inima asistenţei. Familia Gagiolea se învîrtea în jurul ei. Locuiau la acelaşi nivel, aveau şi ei, mulţi cum erau, nevoie de o cameră. Doamna Folea se coafase pentru eveniment. Stelică veni cu maică-sa, şi cu un sac de plastic în care băgase pisica şi lămîile. Purta mănuşi de cauciuc. Inspectorul de la consiliu, prietenul lui, îi dădu cuvîntul. Cel de la I.C.R.A.L. adormise, era la a patra şedinţă în ziua aceea.
        — Tovarăşi, ne-am adunat aici, la cererea mea, recunosc, am făcut un memoriu, dar şi a altor oameni cinstiţi după cum am fost informat de tovarăşul inspector, pentru a repara imensa nedreptate ce i s-a făcut mamei mele, pentru a ţine alegerile în perfectă legalitate, în spiritul eticii şi echităţii noastre.

        Aici Stelică se sufocă. Pe cînd încerca să-şi recapete respiraţia normală, gîfîind ca un înecat, cineva aruncă o întrebare:
        — Da, cîţi ani ai, bebeluşule?
        — Cincizeci, răspunse cu o voce subţiată Folea, stîrnind hohote de rîs.
        Stelică însă nu capitulă şi deşertă sacul pe masă:
        — Poftim! Infirmaţi realitatea dacă vă dă mîna! Maşinaţiuni, maşinaţiuni, teroare, murdărie!
        Se sufocă iar, acoperit de strigătele de protest. Inspectorul de la I.C.R.A.L. se trezi şi văzînd pisica moartă şi lămîile pe masă o rupse îngrozit la fugă, răsturnînd patul pliant pe care zăcea preşedinta aleasă. Iliescu, cel mai antrenat dintre toţi, îl placă exact în momentul cînd puse mîna pe clanţă. Între timp „porcăriile lui Răbăcel" fură aruncate pe fereastră cu faţă de masă cu tot. Cînd spiritele se liniştiră apăru copilul lui Gagiolea cu un covor oltenesc pe el şi cu o cutie de Radeberger în care se afla o altă mortăciune, pechinezul doamnei Ignatyuk, pe care pionierii din imobil hotărîseră să-l îngroape „creştineşte" în straturile de flori ale lui Stelică, bănuitul asasin. I-l adusese femeii să-şi ia rămas bun. În timp ce nefericita striga: „Daţi-mi-l, daţi-mi-l, nu mi-l duceţi pe Boby al meu", Gagiolea junior fu scos din sală cu aplicarea tratamentului corespunzător, respectiv bătaia, de la vecini pentru că intrase cu mortăciunea, de la familie pentru că găurise covorul oltenesc, de Tismana, ca să-şi facă patrafir. Şedinţa era compromisă. Cînd inspectorul de la I.C.R.A.L. întrebă dacă mai este necesar să se ţină alte alegeri, toţi mai puţin Stelică şi maică-sa strigară în cor că nu. Prietenul reclamantului îi spuse peste umăr:
        — Măcar cîţiva oameni să fi avut şi tu... Aşa...

         Doamna Ignatyuk fu cărată în triumf pînă acasă. Pe doamna Răbăcel o tîra Stelică singur. Leşinase. Era disperat. Făcuse tot ce fusese omeneşte posibil. Nu scăpase nici un amănunt. În memoriu reclamase pînă şi un mort, pe Ignatyuk, turnase tot ce ştia şi ce bănuia şi totuşi pierduse. Nu mai exista dreptate. Bătrîna plîngea amarnic. Situaţia devenise insuportabilă. Stelică îşi îmbrăcă combinezonul de schi, puse mîna pe piolet şi coborî pe casa scărilor fără să aprindă lumina. Se furişă pînă la uşa doamnei Ignatyuk, decis să o forţeze. Avea noroc. De cînd biata femeie fusese opărită, uşa stătea deschisă pentru ca ajutoarele să poată interveni în caz de nevoie. Intră în hol unde rămase cîteva clipe pentru a se obişnui cu întunericul. Bucătăria era în dreapta. În colţ, aragazul alb. Răsuci toate butoanele şi ieşi din nou în hol. Închise uşile de la baie şi sufragerie, apoi o deschise uşor pe cea a camerei de unde se auzea sforăitul preşedintei, care dormea cu o lampă de carte aprinsă la cap. Stelică rînji făcînd spre ea un gest urît cu mîna îndoită şi pumnul strîns, apoi începu să şteargă grăbit clanţele cu o batistă. Era aproape gata cînd auzi zgomot la uşă. Abia avu timp să se refugieze în baie. Nevasta profesorului venise să vadă ce face bolnava. Stătu cîteva minute în camera acesteia, o trezise ca să-i arate devotamentul, apoi intră în bucătărie să-i facă un ceai. Aprinse chibritul din mers, nesimţind nici fîsîitul nici mirosul de gaz. Stelică Răbăcel, care tocmai se pregătea să o şteargă, se trezi cu picioarele în sus, în vană. În peretele dinspre casa scărilor se căscă o gaură. Doamna Gomoiu, cu părul arzînd ca o torţă, se repezi afară urlînd. Pe scări se produse o îmbulzeală de nedrescris. Pe Stelică l-au luat aşa cum se găsea, în combinezonul de schi şi cu papucii de casă în picioare. Întrucît la examenul medical se constată că era în deplinătatea facultăţilor mintale i se aplică procedura de urgenţă. La proces, care se desfăşură în sala de şedinţe din cartier, în prezenţa unui numeros public, strigă de cîteva ori, cu glas piţigăiat, „Mama e numai una", dar nu reuşi să influienţeze în nici un fel sentinţa.

(Perpetuum comic ’85, pag. 41)

Vezi toată postarea