Chibiţul

        Literatura scrisă sau orala a reţinut, de-a lungul timpului, figurile legendare ale multor vînători şi pescari. Despre veneraţia şi fantezia cu care sînt repovestite, toate acele isprăvi care le-au făcut gloria nu are rost să mai amintesc. Foarte puţini au fost însă aceia care s-au ocupat de un personaj rămas de obicei în umbră, dar fără de care reuşitele protagoniştilor nu ar avea aceeaşi strălucire, şi în orice caz n-ar putea fi autentificate cu atîta precizie: şi anume — chibiţul. Voi încerca, în rîndurile urmatoare, să repar această nedreptate şi iertată să-mi fie lipsa de modestie dacă voi începe chiar cu mine!
        Trebuie să mărturisesc de la început că nu am fost, nu sînt şi în nici un caz nu voi deveni pescar sau vînător. Ca orice chibiţ, am însă ambiţia că sînt cel mai bun observator, pentru ambele activităţi. De cum am intrat pe baltă, pot spune, cu o eroare de 0,05%, care pescar se pricepe şi, în funcţie de vreme şi „scule", pot aproxima, la acelaşi procent, şi ce va prinde fiecare. N-o să vă plictisesc cu drumul pe care l-am parcurs pentru a ajunge la această performanţă. Aş vrea să vă relatez doar una din primele etape care m-au adus aproape de perfecţiune. La începutul activităţii mele, pentru că îmi permit să o numesc aşa, am avut şansa să plec în Deltă cu unul dintre cei mai redutabili pescari din judeţ. Ca o observaţie lipsită de importanţă, aş vrea să notez că cele mai frumoase trofee se obţin, totdeauna cît mai departe de locul de baştină al pescarului şi în prezenţa unui singur martor. Chiar de pe vremea aceea, intuiţia mea ereditară m-a făcut să fiu sigur că prietenul meu va prinde ceva ieşit din comun. Stăteam de cîtva timp pe mal cînd, la un moment dat, prietenul meu a simţit în umăr o asemenea lovitură încît s-a întors mirat către mine, bănuind, în lipsă de altcineva, că eu aş fi autorul unui asemenea gest. Date fiind distanţa dintre noi şi faptul că în timp ce mă privea reprobativ, a mai primit o asemenea lovitură, am citit pe faţa lui o oarecare nedumerire. S-a întors brusc şi curba pe care o făcea lanseta, atingînd apa cu vîrful, m-a scutit de orice explicaţie. A fost o luptă scurtă dar intensă. La suprafaţa apei s-a iscat o vînzoleală din care eu, cu firea mea poetică, n-am sesizat decît curcubeul format de stropii care se ridicaseră în aer. Prietenul meu a mai apucat să strige: Salvează peştele! În timp ce alergam spre mal, mă gîndeam, cu o inocenţă care nu m-a părăsit, de ce trebuie salvat un peşte din apă? Explicaţia a venit de la sine cînd ne-am apropiat. Într-adevăr, apa era foarte murdară. Am sărit direct în mîlul de lîngă mal, secundă în care s-au întîmplat două evenimente simultane. Peştele mi-a dat o coadă peste faţă, care m-a ajutat să trec uşor peste capul lui Costel şi în timp ce planam i-am rupt şi naylonul lansetei. Eu am căzut pe spate în nişte ciulini, iar peştele a dispărut în apa murdară din care nu-l putusem salva. Am mai auzit un strigăt scurt, ca o bătaie de aripi, apoi ceva ca un somn m-a toropit. M-am trezit după cîteva clipe în timp ce prietenul meu îmi făcea fotografii. Grija lui pentru a lăsa o amintire celor dragi m-a emoţionat, în timp ce îmi lua un prim plan, mi-a spus: Urma cozii ţi-a rămas perfect întipărită pe faţă. Cred că avea cel puţin 200 kg.
        Într-adevăr, capul îmi ardea şi, pipăindu-mă, mi-am dat seama că umflătura care îmi acoperea faţa, şi întrucîtva vederea, părea să aibă forma cozii unui peşte. „Trebuie să mergem imediat la un doctor", a mai adăugat. M-am ridicat, concentrîndu-mă să privesc, printre steluţele roşii care îmi jucau în faţa ochilor. Pe drum am aflat că am neapărat nevoie de un certificat medical care să confirme că este vorba de o lovitură de coadă de somn.  O şalupă care trecea pe o acolo ne-a îmbarcat şi, la rugămintea prietenului meu, s-a îndreptat în cea mai mare viteză către cel mai apropiat dispensar.
        Imediat a fost pus în discuţie cazul „monstrului" care, cu ancora lui Costel, în buză, număra cincizeci şi două astfel de trofee, dintre care cel puţin zece aparţineau comandantului şi secundului său de pe şalupă. Am fost chemat de la umbra unde mă aciuasem, pentru a sta la soare, ca să nu mi se dezumfle faţa, cu care ocazie am mai fost fotografiat şi cu aparatul marinarilor.
        Discuţiile s-au aprins într-un asemenea hal încît a fost norocul dispensarului că a fost construit la o oarecare distanţă de mal, deoarece atunci cînd ancora a fost aruncată, de sub prova s-a auzit un guiţat straniu şi în loc de debarcader am coborît printr-un cireş. Doctorul n-a părut să fie mirat că am venit cu şalupa prin grădină, dar a refuzat categoric să elibereze un certificat medical prin care să ateste că semnul de pe faţa mea ar fi urma unei cozi de somn. Apoi a vrut să ştie la ce ar folosi un asemenea certificat şi dacă aveam de gînd să dau în judecată întreprinderea piscicolă pentru comportamentul agresiv al peştilor din teritoriul ei. Eu, avînd gura umflată, nu m-am pripit să-i răspund. În locul meu Costel i-a explicat că nu eu aveam nevoie de certificat, ci el, pentru autentificarea poveştii cu somnul. Doctorul s-a uitat lung la noi, apoi s-a uitat lung prin încăpere, în căutarea unui obiect contondent, dar negăsind nimic s-a enervat. Din cauza acestei enervări a declarat că nu-şi poate da seama dacă este o lovitură autentică de coadă de somn, sau povestirea este trucată şi am fost lovit de o vîslă. Costel s-a jurat pe copiii lui, marinarii s-au jurat şi ei împotriva regulamentului, am jurat şi eu cu gura strîmbă, dar fără nici un folos. Doctorul a susţinut că aceste jurăminte nu reprezintă o probă ştiinţifică. Atunci Costel s-a repezit afară, s-a întors cu o vîslă, şi l-a pocnit pe doctor peste faţă. Doctorul a căzut pe gînduri şi a rămas aşa un timp destul de lung. Noi aşteptam răspunsul lui cu sufletul la gură. Văzîndu-l atît de interiorizat, căpitanul i-a aruncat o găleată de apă în cap, după care l-a ridicat de pe linoleum. A urmat apoi proba oglinzii care a dovedit clar marea diferenţă de formă şi culoare între cele două lovituri.
        Doctorul a mai vrut să spună ceva, dar avea şi el gura umflată şi s-a gîndit că mai are încă doi ani de stagiu prin locurile acelea, aşa că a semnat repede certificatul. Toată lumea a fost de acord că tinerii care ies de pe băncile facultăţii de medicină sînt foarte bine pregătiţi în ziua de azi, drept pentru care am plecat cu toţii la bufet.
        În al treilea rînd, Costel îi povestea doctorului, fluturîndu-i certificatul sub nas, cum după ce a scos somnul pe mal, în timp ce îl măsuram, acesta m-a lovit cu coada de mi-a spart maxilarul. Eu am leşinat şi el a alergat după un doctor pe care l-a adus la faţa locului, a văzut peştele şi i-a dat certificatul. Din recunoştinţă, Costel i-a făcut cadou peştele, dar neputînd să-l ridice, l-au agăţat de barca doctorului şi l-au tîrît înapoi în apă. Peştele şi-a revenit şi a smucit barca cu doctor cu tot, tîrîndu-l prin cine ştie ce hăţişuri, de nici pînă în ziua de azi nu se mai ştie nimic despre el. Doctorul a vărsat o lacrimă pentru colegul lui iar marinarii şi-au amintit că au găsit un halat sfîşiat într-un loc unde nu putea pătrunde nimeni. Certificatul acela a stîrnit multă admiraţie în judeţ iar în iarnă a trebuit să facem o copie legalizată la notariat din cauza stării precare în care ajunsese. M-am supărat însă pe Costel pentru că în primăvară l-a împrumutat unui prieten, în primul rînd pentru faptul că este singurul document care îmi lipseşte şi în doilea rînd pentru că aşa îi încurajăm pe toţi cei care au făcut să nu mai poţi spune o poveste adevărată fără ca cei din jur să nu te privească ironic.

(Perpetuum comic ’89, pag. 137)