Triptic

ILUZIA

        Invitaţi la un botez, într-o regiune montană, la un medic cu un nume ciudat, medieval. Am plecat cu toţii de acasă la ora şase după masa. Se întunecase. Cînd ne-am dat jos din tren, după trei ceasuri de călătorie, soţia mea ne-a spus: „Sînt obosită, mergeţi voi mai departe, aici sînt cadourile"... A rămas în gară, în sala de aşteptare, pe o bancă, cu poşeta alături. Ne-am continuat drumul pe o alee de duzi, lungă de cîţiva kilometri. La intrarea în sat soacra mea s-a împiedicat şi a căzut... „Mergeţi voi mai departe, ne-a strigat de jos, eu, probabil, mi-am rupt un picior. Rămîn aici, încerc să adorm"... Am intrat în sat, pe primii întîlniţi i-am întrebat de doctor... „E vorba de botezul fiicei lui, ne amintim, dar totul e în satul celălalt, care se vede-ntre lumini, pe dealuri"... „Tată, eu rămîn aici, mi-a spus băiatul, sînt istovit de-atîta drum, găsesc eu unde să mă duc"... Am ajuns dimineaţa, prăfuit, cu pantofii în mînă. Satul era pustiu, plecaseră cu toţii mai departe, nici vorbă de vreun doctor Kekuvalen...

PRIVIREA

        Casele de vizavi, strîns lipite unele de altele, semănau în încremenirea lor cu dinţii unui mort. Tencuială galben-cenuşie, numele scrise cu litere de-o şchioapă, igrasia peste tot prezentă. Vara, umbrele se lungesc prin curţi şi coridoare mărind senzaţia de singurătate, toamna, vînturile vestejesc rondouri şi din nuci şi gutui împrăştie frunze ce ating pămîntul cu un foşnet stins. Uşile de la grădină scîrţîie, pe pînza şezlongului stă uitată o carte, o femeie păşeşte printre iepuri şi găini atentă să nu se lovească de pietre. Pătrund cu privirea dincolo de ziduri, în interioarele transmise din generaţie în generaţie, sume de oglinzi, şifoniere, dulapuri, cuverturi, noptiere, vitrine, abatjururi, sticluţe, lîncezind în mirosuri stătute. Unde vor fi oare primii proprietari, tinere perechi de odinioară, cu fericite surîsuri, cu dote şi voiajuri de nuntă în orăşele răcoroase, cu plaje animate şi case de joc?... Unii dintre ei au mai rămas prin albume, oarecum stingheri în costume şi toalete de o croială bizară, din cei mai mulţi s-a ales praful, amintirea lor dispărînd ca un nouraş în imensitatea firmamentului... Într-un colţ al dormitorului, sub podelele date cu ceară, printr-o muncă migăloasă şi ascunsă, şoarecii şi-au săpat o galerie din care ies noaptea cu prudenţă cînd toate luminile sînt stinse. În adîncul şifonierelor, în spatele unor paltoane, se află cuiburi de molii, iar din pălăriile cu voaluri se înalţă un praf mărunt, un colb înnecăcios mirosind a iod... Ce scenă ciudată în casa cu numărul şase, în cămăruţa cu jaluzelele lăsate... O femeie trecută, cu halatul desfăcut, cu forme masive, aproape revărsate, stă într-un fotoliu şi răsfoieşte o revistă. Din cînd în cînd, nervoasă, alungă cu mîna roiul de muşte ce se deplasează prin toată încăperea, avîndu-şi însă baza sub cele patru braţe ale candelabrului de bronz. Sună ceasul de pe o mică etajeră. Femeia abandonează revista şi ţipă răguşit. „Tzucule, dar vino odată"!... Printr-o uşă întredeschisă se strecoară o arătare cu pieptul scobit, un fel de stafie ce tulbură somnul copiilor. „E momentul să începem"... şi doamna-şi întinde picioarele paralel cu podeaua. Tzucu dispare şi revine cu un borcan cu miere de stup. În cîteva clipe tălpile doamnei sînt unse şi pe stratul lipicios şi gălbui se depun insectele negre de sub lampadar... „Ce plăcut, ţipă matroana, lăsîndu-se pe spate în fotoliu, acum du-te la pian, mieluşelule, şi cîntă-mi gavota căci vreau să adorm"...
        În casa cu numărul şapte, pe verandă, printre lăzi şi saci cu porumb, un bărbat cu baston şi ţilindru se plimbă şi vorbeşte singur... „Am să-nnebunesc... de ce nu e frumos pasajul... de cîte ori să-l mai refac?... ia să-l mai aud odată"... şi începe... „Toamnă frumoasă, lume amabilă, tramcare curate, belşug de copii talentaţi şi premianţi. Asist la un meci judeţean de fotbal mîncînd seminţe şi admirînd lufturi superbe. Galeriile se ceartă, vorbe groase, înjurături, ameninţări. Nimeni nu pomeneşte de Eminescu şi Shakespeare. Mă întorc acasă totuşi mulţumit de culoarea mulţimii. În drum, la o grădină, o bere rece ca un plumb în stomac. Tîrziu, de la Paris, se transmite integral, ceremonia tăierii în felii egale şi subţiri a „Tortului Naţiunilor". Pentru cîteva clipe, în prim plan, cu farfuriile întinse, un pitic ceh, un taragotist britanic, un comic mongol şi un vraci sudanez"... Se opreşte... l-a mai auzit odată... izbucneşte... „E şi stil şi ritm şi derulare cinematografică"... şi izbeşte cu piciorul într-o ladă... „Dar dacă se vor încăpăţîna şi vor spune iarăşi „NU", voi fi socotit în continuare un idiot fără talent"... Se aşează resemnat pe un scaun cu pînză roasă. Îşi lasă capul în pămînt. Stă ceasuri întregi aşa. Ţilindrul îi cade în vîrful bastonului... În casa cu numărul opt, în cămăruţa ei cochetă, o domnişoară încheie o scrisoare cu următoarele rînduri... „Ţi-am mai spus, în urmă cu doi ani, despre intenţiile mele de a mă fotografia-n cît mai multe situaţii. Am acum nu mai puţin de două sute de poze în care alerg, sărut, recit, îmi îmbrac blana, sub un candelabru, mă spăl pe cap, fac scandal. Cel mai mult îmi place grupajul intitulat după o revistă, „Cio-Cio-San urcîndu-se în vişini". Travestită în japoneză am patru poziţii „de căţărare" cu piciorul drept fîlfîind în aer şi patru poziţii „în pom", concepute după ritualul oriental de a sta printre crengi. Mă gîndesc să trimit cîteva mostre la studioul central Foto, secţia „Frumuseţi în devenire", să vedem ce se întîmplă. Pînă atunci de zeci de ori Pu...pu...pu..." ...În vila cu părculeţ şi garaj ce poartă numărul nouă e aparent linişte şi pace. Proprietarul, un inginer agronom, e văduv de mult. Trăieşte dintr-o pensie mică, a rupt relaţiile cu prietenii, merge foarte rar în Capitală, a auzit de metrouri, trenuri cu pernă de aer, maşini cu schimbător automat de viteză, grefe pe inimă, sateliţi ce transmit imagini de pe un continent pe altul. Pe el, însă, îl interesează cum de s-a putut petrece atentatul de la Sarajevo, mai exact unde a fost poliţia de elită a Imperiului în momentul în care Prinţip a apăsat pe trăgaci?... Şi-a strîns toată documentaţia posibilă. Maşina cu Franz Ferdinand şi Sofia înainta pe bulevardul Adormirea Maicii Domnului, cea mai sigură arteră, în faţa lăptăriei lui Bojan Milutinovici se afla un grup de studenţi integralişti în afara oricăror bănuieli, primarul oraşului se hurduca într-o trăsură mascată cu gîndul la o decoraţie, agenţii secreţi erau strecuraţi pînă şi sub fustele femeilor. Şi totuşi s-a tras... Intră în dormitor să facă patul şi strigă „trădare", traversează sufrageria cu o găleată-n mînă şi strigă „trădare", caută găinile de ouă şi strigă „trădare", într-o anumită încăpere trage apa şi strigă „trădare"...
        Trece o maşină cu rulotă evitînd discret un car cu fîn. Cineva îşi trage ceasul şi-şi şterge fruntea cu un şerveţel. El simte că sfîrşitul e aproape, ea se lasă învinsă de noi voluptăţi, despre ei de mult nu mai vorbeşte nimeni. O tempora, o mores... Din ferestre, din vizuini, din albastrul cerului, ochiul neîntrerupt priveşte...

PLIMBAREA...

        SINGUR, pe strada Benjamin Franklin pavată recent. Îşi aminteşte de New-York, Manhattan. Marele oraş văzut din filme şi seriale. Îl obsedează o pereche de tineri emigranţi. Indicaţii ciudate de regie. Alexander Juners Ford... adeptul jocului flegmatic... Revine-n Europa.
        Muzee, expoziţii, dinastii, istorie milenară, ţări cochete. Aceeaşi stradă Franklin numărul cincizeci şi patru. Pe tăbliţa de plexiglas scrie: Popescu Octavian, şef de birou. „Astăzi n-am fost la serviciu", îşi aminteşte. Prin perdele, în sufragerie, se văd perechi dansînd. „Aniversarea lui probabil,... acum e acum"... Se simte străbătut de o forţă teribilă, distrugătoare. Scoate din buzunar cocoloşul de hîrtie. Îl frămîntă în mîini, chipul desenat al şefului se fărîmiţează sub bruscări. Petrecerea-ncetează. Strînge din nou cocoloşul, vrea să-l înghită. Prin geamuri răzbate un strigăt... „Apă cu oţet... i-e rău de tot"... Recunoaşte glasul doamnei Popescu... Bietul Sabin, e-n mîinile mele"... Aruncă hîrtia plictisit. Se piteşte sub un gard. Ascultă. Din nou vocea ei... „Parc-a fost un blestem... aşa dintr-odată... acum e mai bine... simt că cineva-i sub geam... mă duc repede să văd"... El între timp se-ndepărtase, se afla în dreptul numărului doi. O siluetă nesigură printre copaci...
       Îşi aprinde din mers o ţigară. Scoate rotocoale repetate de fum, petrecîndu-şi degetul arătător prin ele. În dreptul unui gard de scînduri se opreşte. Respiră adînc privind peste oraş. Îşi întinde braţul stîng spre gară. Se aude un fluierat puternic urmat de un zgomot de sirene. Pe podul de fier staţionează un marfar. Pe undeva, prin apropiere, o fanfară face exerciţii...
       PE STRADA DONALD se urcă într-o carlingă de avion căzut. Roteşte manşa făcînd de cîteva ori ti... ti... De pe scaunul copilotului rosteşte următorul discurs: „Vă vorbeşte maestrul Tutu Pubă ţinînd să vă spună că în viaţa lui a fost pe deplin fericit. Natura l-a înzestrat cu mari talente. Pe cele mai înalte culmi s-a ridicat în muzică, concertînd de la vîrsta de opt ani. Prinţul Radziwill l-a ţinut în braţe cinci minute şi l-a sărutat pe frunte. La Dresda, din cauza ovaţiilor, era să cadă sala. Toate aceste lucrări şi încă multe altele le veţi găsi-ntr-o carte ce va apărea-n curînd. La revedere şi vă doresc în continuare un zbor plăcut"...
       PĂTRUNDE-N cimitirul „Noi vom învia ca miîne şi vom merge iarăşi la serviciu". Îşi lasă paltonul pe cripta unui traficant de ouă. Pliveşte un mormînt abandonat. Cu braţele pline de iarbă se îndreaptă spre capela centrală. Intră-n camera mortuară apropiindu-se de femeia-ntinsă între flori, pe catafalc. La picioarele ei depune grămada de pir şi urzici. Din spatele unor perdele apare un bărbat. Soţul sau amantul decedatei. Condoleanţe. Coboară scările capelei cu un aer absent. Şerpuieşte pe cărări. Îşi regăseşte paltonul, mai ud, pe cripta unui falsificator de vinuri. Un cîine îi aţine o clipă drumul. Pare incomodat vizibil de ninsoare. Vorbeşte singur bîrfindu-şi colegii de serviciu. În dreptul stîlpului de înaltă tensiune se opreşte. Îşi scoate bascheţii. Pe alocuri zăpada i-a intrat în ciorapi. Dinspre aeroport se aude un do diez...
       PRIVEŞTE înspre colinele împădurite ale agronomiei. Se arată cortegiul de nuntă ce şi-a propus să facă turul ţării pe jos. În faţă, căruţe şi remorci cu daruri. Călare pe catîri cei şase naşi. Mireasa şi mirele, în hanorac, pe-o targă, nuntaşii legaţi cu frînghii între ei. Animatorul de serviciu strigă... „Hei, domnule, ciocneşte un pahar cu noi"... Se apropie de miri cu gîndul să-i îmbrăţişeze. Zadarnic, tînăra pereche doarme, aceeaşi situaţie şi cu naşii. Se-ndepărtează cu gesturi amicale de nuntaşi. În urma lor rămîne-o pianină. O deschide sub ninsoare, atingîndu-i clapele, o clipă. Superbe acorduri de lied se răspîndesc în noapte...
       PĂTRUNDE ÎN HALLUL Oficiului Central de Registratură apropiindu-se de portarul în uniformă kaki adormit pe un scaun. Încearcă zadarnic să-l trezească. Iritat, îi scrie cu creta pe chipiu: Eşti un bătrîn sărac şi nemernic".
       E atras pentru moment de garderobă, apoi, cu liftul, urcă la etajul doi. Constată urmele unei festivităţi. Împleticindu-se în ghirlande şi franjuri de hîrtie creponată intră în următoarele birouri: „Decese aprobate şi respinse", „Gîlcevi de importanţă stradală", „Impozite contemporane", „Divorţuri din dragoste", „Înmormîntăi în etape sau fulger". Se opreşte în faţa ultimei uşi, cu inscripţia „Înregistrarea obezilor de interes naţional". Mîngîie o clipă clanţa strălucitoare de alamă.
       Pe o scară de serviciu ajunge la etajul trei. Pare brusc panicat. Îşi controlează buzunarele şi-şi mişcă umerii înţepeniţi sub crusta rece a paltonului. Caută cu obstinaţie un anumit birou. Consultă, din mers, o schiţă trasată cu roşu pe o hîrtie de calc. E nerăbdător. Pe o altă scară de serviciu se repede spre etajul patru. Parcurge coridorul de cîteva ori, intrînd, în cele din urmă, într-o încăpere umedă, pe stînga. „Locul meu de muncă, carapacea mea...”, rosteşte. Înregistrează modificările făcute. Calendarul sub geam, statueta lîngă plosca engleză, sugativele pe un stativ, struţul de gips lîngă broasca de bronz, acele de gămălie într-un bidonaş, lipiciul pe partea dreaptă a condicii de zi. Pe masa lui zăreşte o coală de hîrtie. Recunoaşte scrisul ordonat al şefului, Octavian Sabin Popescu... „Doamne, şopteşte, propia mea caracterizare"... Parcurge rîndurile cu sufletului la gură... „Distant, nesincer cu colegii, urmărindu-şi doar interesele strict personale. Pretinde că ar fi avut un trecut glorios, de pianist. Nu prezintă, însă, documente, nu lămureşte în nici un fel cum a făcut trecerea de la artă la conţopism. În birou stă într-un palton umed, strecurîndu-ne şi nouă frigul în oase. Nu vrea să renunţe la numele urît ce îl poartă şi nu face comunicări ştiinţifice. Într-un cuvînt, Alexandru Titi Pubă ne indispune de mult şi propun, cît mai grabnic, concedierea lui. Semnează pentru luare la cunoştinţă şi acord Taflan, Durdun, Potolea, Prînzoianu, Trixici, Octavian Sabin Popescu"... Vasăzică, asta e... de mîine nu mai sînt"... Repetă fraza de cîteva ori apoi, deschizînd uşa iese-n coridor. E mai mic cu aproape zece centimetri. Merge împleticit, uitîndu-se mereu în urmă. Etajul trei, etajul doi, etajul întîi. Îi apare în faţă portarul punîndu-i o nemiloasă întrebare: „Ce mai cauţi aici Baranache"?...Îl prinde de ceafă şi-l conduce spre poartă. Cu un gest smucit îl aruncă în stradă...
       PRIVIND cîteva clipe în jur îşi ridică gulerul paltonului după care se îndreaptă spre cartierul cafenelelor. În piaţă se opreşte o clipă, tulburat de apariţia unui grup de pisici. Îşi schimbă direcţia. Printr-un gard de nuiele iese într-un mic pasaj. Apreciază sărutul a doi îndrăgostiţi, se împiedică de cîteva busturi depuse sub prelate. Pare obosit. Caută o bancă dar fluierul unui sergent îl face să plece mai departe. Prinde, din mers, un tramvai. Seamănă din spate cu doctorul Jones, din filmul „Prinţul ultimei nopţi". Coboară la curba din dreptul abatorului. Marginea oraşului... Sute de oameni de zăpadă, cu nasuri de ardei. Case cu obloanele trase. Elevi singuratici, pe sub felinarele încărcate de zăpadă. Se apropie de lacul cu trestii. Din palton îi şiroieşte apa. Păşeşte pe ghiaţa subţire. „Domnule Pubă, îl strigă cineva, ce faceţi acolo?"... Păşeşte în continuare pe gheaţa subţire. Trestiile foşnesc sub vînt şi ninsoare. Prin coridorul de întuneric cineva mai strigă o dată vag, îndepărtat... „Domnule Pubă... Domnule Pubă"... Se face linişte. O clipă se opreşte vîntul. În turnul Primăriei bate miezul nopţii. O nuntă de cîini aleargă pe linia de tramvai...

(Perpetuum comic ’89, pag. 144)