A doua duminică din august, zi însorită, dar, în oraş, la ora 7 dimineaţa, termometrul arată numai 12 grade. „Las’ să arate!" spun, reamintindu-mi de coşmarul trăit, trei săptămîni, în luna iulie, cînd era să pierim de zăduf (40 de grade la umbră!) şi cînd nu le-aş fi dorit nici duşmanilor mei (nu prea mulţi, cred) să fie, spre pildă, bucătari („Dacă nu suporţi căldura, nu te du la bucătărie", ne previne un modest proverb american). „Las’ să arate!" repet, dezaprobat fiind de cea mai apropiată fiinţă (soţia). După zăpuşeala cumplită din luna trecută mi s-au atrofiat (temporar, sper) anumite sentimente: Unde-i răcoare, acolo e patria mea! Vreau vară scandinavă, vreau vară finlandeză, vreau vară groenlandeză, rău de căldură cum sînt, asta vreau. Preferinţele mele septentrionale nu sînt înţelese de cea mai apropiată fiinţă: „La vîrsta ta, ai putea să fii mai cu picioarele pe pămînt!" Aş putea...
Cele 12 grade nu ne sperie (mai ales pe mine). Pornim, cu maşina, spre Parţa. Abia anul acesta am descoperit plaja de la Parţa, cu nisip „ca la mare", unde se duc, de obicei, orăşeni iubitori de linişte. Porţiunea de drum neasfaltat, ce duce pe malul rîului, protejează, într-un fel, locul de invazia automobiliştilor, a acelor automobilişti care, după cum zicea un oltean cu replică soresciană, „ţin mai mult la maşină decît la nevastă". Parţa e un sat liniştit, păstrînd, încă, un aer patriarhal. Parţa e şi o aşezare de notorietate mondială, datorită şantierului arheologic de pe malul Timişului, rai al arheologilor interesaţi de neolitic. Dar nu ne propunem să mergem şi la şantier; destui curioşi nu-i lasă pe arheologi să-şi vadă cum trebuie de treabă, acum, cînd ei, profitînd de vremea bună, sapă, îmi închipui, zi şi noapte, îmbogăţind necontenit „inventarul ceramic şi litic" al muzeului...
Sîntem singuri pe plajă. Adică nu chiar singuri. Satisfacţia rară de a fi numai noi acolo ne este împuţinată de cîteva cîrduri de gîşte, multe gîşte, care, am impresia, vor să ne împresoare. Unele, din obscure pricini, scot ţipete neplăcute, stresante. „Nu, îmi spun, povestea (cam trasă de păr) din „Păsările" lui Hitchcock nu se va repeta, cu noi, la Parţa. Adun bulgări de pămînt şi alung, fără milă, „inteligentele" palmipede (Din copilărie, am observat că, în stupiditate şi în inexpresivitate le întrec, con brio, pe galinacee. Mult pomenita salvare a Capitoliului nu mi-a domolit niciodată antipatia ce le-o port). După isprava asta (dezaprobat fiind, iarăşi, de cea mai apropiată fiinţă), mă întind pe nisip, îmi trag canotiera pe ochi şi visez o palmipedă grasă, scoasă, bine rumenită, de la cuptor...
Sticleţi. Turturele. Porumbei. Plopi sunători. Cerul, parcă mai înalt ca la oraş, absolut senin. S-a făcut îndeajuns de cald pentru a putea savura „ieşirea în sînul naturii". „Miroase, îmi zic, autosugestionîndu-mă, a vară scandinavă". E bine, e deconectant, e revigorant, pînă cînd, pe malul celălalt, după perdeaua deasă de vegetaţie, începe să pîrîie o motoretă. Apoi, două. Apoi — fatalitate! — trei. O fi vreun concurs sătesc de motorete. Faptul că nu le vedem ne enervează şi mai tare. (Sat liniştit, patriarhal?!) Cu cîtă plăcere le-aş turna zahăr în rezervoare! Spre a ne calma, intrăm în apă. Nu e prea rece (cum credeam), dar nu mai este, nici pe departe, ca în versurile lui Victor Vlad Delamarina. Arată cam ca vinul tulburel şi duce la vale nişte spume maronii. De unde se deversează, ce se deversează n-avem cum să aflăm. Şi chiar dacă am afla...
După vreo două ore, motoretele amuţesc. E „mezzogiorno", cum spun italienii. Concurenţii s-au dus să-şi mănînce „zupa" (Cam tot aşa i se zice şi la Roma: „zuppa"). Ce minunat cîntă sticleţii!
Ca să facem un pic de mişcare în aer liber, ne apucăm să spălăm maşina. (Punct prevăzut în scenariul zilei încă de acasă). Car vreo cincisprezece găleţi de tulburel şi mă simt, după aceea, excelent. Tulburelul, constatăm, e alcalin, spală bine. Dar femeile şi fetele din Parţa nu mai vin la rîu cu rufele. Păcat. Ar fi fost totul mai rustic. După efortul în aer liber, trebuie să ne refacem forţele. Merindele aduse ni se par mult mai gustoase ca acasă. Dar o palmipedă friptă la jar, în proţap?...
Pe malul înalt, lîngă podul cu aspect de viaduct de cale ferată, apare o „Dacie" albastră. Coboară, curajos, panta destul de abruptă, spre plajă. A coborît, însă toate patru roţile i s-au înfundat, pînă aproape de jumătate, în nisip. O încercare de marşarier agravează şi mai mult situaţia. Din „Dacia" albastră ies, ca dintr-un stup, cinci copii şi două femei. Nu desluşim ce spun, dar gesticulează şi vorbesc, toţi deodată, precum la un început de incendiu. Momentul de debandadă sfîrşeşte, surprinzător, printr-o acţiune comună: împing toţi de botul maşinii. Din unghiul nostru de vedere, imaginea e bizară: jumătate automobil, jumătate miriapod. La ordinul bărbatului de la volan, copiii adună crengi, pietre, bulgări de pămînt şi le pun pe sub roţi. Apoi se regrupează iar. Motorul vîjîie înfundat. Bărbatul de la volan îşi îndeamnă trupa ca un cîrmaci vîslaşii, la canotaj academic. Efort susţinut, rezultat nul. Sîntem gata să ne ducem şi să-i ajutăm, dar, de după un picior al podului, apar, în fugă, cîţiva băieţi de treabă (localnici), dornici să facă, şi în acea zi, o faptă bună. După ce se pun de acord, care de unde să împingă, „Dacia" albastră arată, toată, a miriapod. Astfel, nisipurile mişcătoare de la Parţa sînt biruite. Băieţii cumsecade se duc să se scalde; bărbatul de la volan se vîră, el ştie de ce, sub burta maşinii; trupa părăseşte locul blestemat, trece, cu efectivul răsfirat, pe lîngă noi, şi face tabără, mai departe, pe un teren ferm, acoperit cu iarbă...
În apropiere de pod, coboară spre rîu un cioban sibian (recognoscibil după pălăriuţa neagră, în formă de ceaun, şi după iţari). Coboară agale, pe o potecuţă, călărind un asin mignion. E de mirare cum măgăruşul acela îşi poate duce stăpînul, un zdrahon roşu la faţă, ale cărui tălpi ating pămîntul. Sînt urmaţi de un mînz superb, brun roşcat, cu coama şi coada neagră. Ciobanul îşi mînă asinul spre mijlocul rîului (apa e doar pînă la ghenunchi), ridică picioarele, ca să nu-şi ude bocancii, şi rămîne într-un echilibru precar. Asinul începe să se adape. Mînzul, de parcă n-ar fi venit cu ei, se duce în alt loc, la vreo cincizeci de paşi mai la vale, gustă tulburelul, nu-i prieşte, scutură din cap, bate cu copita, apoi se lasă pe-o parte, se rostogoleşte de cîteva ori prin apă, se ridică, iar se rostogoleşte, zburdînd ca un copil. Ciobanul, atent să-şi menţină echilibrul, nici nu întoarce capul spre el, ca şi cum nu l-ar auzi, ca şi cum n-ar fi al lui. Asinul continuă să soarbă din Timiş, mai lacom decît o cămilă însetată. Gîndesc cu glas tare: „Şi dacă, după ce îşi potoleşte, în sfîrşit, setea, nu mai binevoieşte să iasă din rîu? Dacă îşi dă, chiar acolo, arama măgărească pe faţă?..." Dar scena se termină firesc: ciobanul şi micul asin urcă poteca pe care au venit, urmaţi de frumosul mînz ce pare, ud cum e, din bronz lustruit...
După un timp, pe aceeaşi cărare, coboară o ceată de copii (localnici). Trec, în grabă, pe lîngă noi, se opresc într-un loc unde, de la nisipul plajei, malul urcă lin pînă spre un pîlc de plopi sunători. Se pun, pe rînd, pe burtă şi privesc, am impresia, de foarte aproape, ceva aflat într-o adîncitură. O zbughesc toţi, după aceea, în josul rîului, pierzîndu-se printre tufele de răchită. Curios, mă ridic şi merg să văd cam ce ar putea fi acolo. Descopăr, încîntat, un izvor. Cineva, a cărui ingeniozitate merita toată lauda, a construit, din pietre şi lut, trei mici bazine de acumulare, în trepte. Între al doilea şi al treilea, barajul liliputan este străpuns de o „conductă" din coajă de salcie, prin care curge un firicel de apă foarte curată. În jur, terenul este arid, izvorul părîndu-mi-se, acolo, un miracol. Dar, oare, nu orice izvor este un miracol? Mă întind pe pămînt şi sorb apa rece şi bună. Urmez, apoi, cursul, izvorului, cîţiva paşi doar, pentru că, înainte de a ajunge la rîu, unde mi-ar fi plăcut să ajungă, apa aceea limpede este absorbită de nisip...
Soarele a trecut bine de zenit (ne-am lăsat, programatic, ceasurile acasă). Mai sus de noi (după ce cîteva dintre ele au făcut tentative jenante de a survola rîul — vagi atavisme de pe vremea cînd erau zburătoare) cîrdurile de gîşte se retrag spre casele lor. E timpul să-şi primească tainul de grăunţe. Maiestuozitatea lor mă calcă, iarăşi, pe nervi. Cuget: „Cît de valabilă poate fi, şi în ce le priveşte, contradicţia dintre aparenţă şi esenţă!..."
Sticleţii, în copacii de pe malul celălalt, frenetici, frenetici... În copilărie, posedat de patimi cinegetice (nu prea cinstite), încleiam cîteva din crengile castanilor unde-şi aveau cuiburile. „Culegeam", uneori, cîte doi, trei... Mă încearcă, pentru reprobabilele mele fapte de atunci, regrete tîrzii. Dar cîte regrete tîrzii nu ne încearcă?... Ca să uit de ele, sînt gata să-i povestesc celei mai apropiate fiinţe o întîmplare frumoasă din cele destul de îndepărtate vremi, una pe care n-a mai auzit-o, însă, chiar atunci, se aude un zgomot de motor şi, peste cîteva clipe, evitînd nisipurile mişcătoare, o „Dacie" galbenă se opreşte la cîţiva metri de noi. „Ei, spun (ca să mă autoliniştesc), dacă au venit pînă aici, înseamnă că sînt, şi, ei, nişte iubitori de linişte..."
Coboară, întîi, o iubitoare de linişte cu un radio portativ în mînă. Aparatul, în funcţie, e pus, cum e mai bine, între două posturi, care se interferează. În plus, bateriile îi sînt slăbite, se aude şi un bîrîit continuu. Alte două iubitoare de linişte descarcă din portbagaj patru saltele de burete, o cuvertură mare (cu motive de covor persan), o banană uriaşă, din plastic (obiect gonflabil, folosit în loc de „colac de plutire"), trei sacoşe cu mîncare şi băutură. Coboară şi iubitorul de linişte de la volan: canotieră cu inscripţii în engleză, ochelari cu rame aurite (după model, par a fi chiar „Zeiss"), tricou pe care scrie „Kansas University", pantaloni scurţi de blugi, adidaşi originali. Treizeci şi ceva de ani, vorbeşte tare, mult mai tare de cît ar fi nevoie. Toţi vorbesc tare, nu le pasă că, vrînd-nevrînd, îi auzim. Oameni deschişi, n-au ce ascunde. Oameni sociabili. Tocmai de aceea, deşi e loc berechet pe plajă, pentru vreo sută de familii, s-au aşezat lîngă noi. Ca să nu se simtă, cumva, singuri, izolaţi de lume. Femeile angajează rapid tabăra, apoi încep să scotocească prin sacoşe. Bărbatul, rămas în picioare, supraveghează, autoritar, totul. „Ce-i cu radioul ăla? întreabă. „Nu ştiu, fă-i tu ceva", îi răspunde una dintre companioane. Dar el nu-i face nimic. „Mîncăm?" întreabă iar. „Cum o să mîncăm?! Abia ne-am sculat de la masă!" îl contracarează aceeaşi iubitoare de linişte. „Să bem o cafea", propune cea mai în vîrstă dintre femei, mama lui, sau soacra lui (după fizionomii, nu ne putem da seama). „E naturală" adaugă ea. „Aici totul e natural", şuguieşte, plin de subtilitate, bărbatul. Iubitorii noştri de linişte fac neîntrerupt (şi la fel de tare) conversaţie. Au multe lucruri să-şi spună. Aparatul de radio nu-i deranjează, parcă nu-l mai aud. Nici noi nu mai auzim sticleţii, turturelele, foşnetul plopilor sunători. Hotărîm să ne întoarcem acasă: am profitat destul de aer, soare, apă şi linişte, să-i mai lăsăm şi pe alţii...
În timp ce ne pregătim de plecare, la malul celălalt, pe fîşia umedă şi foarte netedă de nisip, o tînără mamă îşi învaţă copilul, în vîrstă de vreun an, să umble. Aplecată în faţă, îl ţine de încheieturile mîinilor, iar el, teribil de voinicos, cu pieptul scos, păşeşte, împleticit, dar uimitor de repede, atras parcă de ceva minunat, numai de el văzut. Parcurge, astfel, cîţiva zeci de metri, pînă cînd mama, bucuroasă de performanţa copilului, îl saltă de subţiori şi face, cu el, cîteva piruete. Apoi, ia de pe jos o pană albă, o pană de aripă, şi i-o dă drept recompensă. Puiul de om ridică mîna, se tot întinde, priveşte, fascinat, în sus, vrea să atingă cu pana aceea cerul, îl va atinge, nu încape îndoială, e atît de aproape de el, e atît de uşor de atins...
(Perpetuum comic ’89, pag. 133)
Cele 12 grade nu ne sperie (mai ales pe mine). Pornim, cu maşina, spre Parţa. Abia anul acesta am descoperit plaja de la Parţa, cu nisip „ca la mare", unde se duc, de obicei, orăşeni iubitori de linişte. Porţiunea de drum neasfaltat, ce duce pe malul rîului, protejează, într-un fel, locul de invazia automobiliştilor, a acelor automobilişti care, după cum zicea un oltean cu replică soresciană, „ţin mai mult la maşină decît la nevastă". Parţa e un sat liniştit, păstrînd, încă, un aer patriarhal. Parţa e şi o aşezare de notorietate mondială, datorită şantierului arheologic de pe malul Timişului, rai al arheologilor interesaţi de neolitic. Dar nu ne propunem să mergem şi la şantier; destui curioşi nu-i lasă pe arheologi să-şi vadă cum trebuie de treabă, acum, cînd ei, profitînd de vremea bună, sapă, îmi închipui, zi şi noapte, îmbogăţind necontenit „inventarul ceramic şi litic" al muzeului...
Sîntem singuri pe plajă. Adică nu chiar singuri. Satisfacţia rară de a fi numai noi acolo ne este împuţinată de cîteva cîrduri de gîşte, multe gîşte, care, am impresia, vor să ne împresoare. Unele, din obscure pricini, scot ţipete neplăcute, stresante. „Nu, îmi spun, povestea (cam trasă de păr) din „Păsările" lui Hitchcock nu se va repeta, cu noi, la Parţa. Adun bulgări de pămînt şi alung, fără milă, „inteligentele" palmipede (Din copilărie, am observat că, în stupiditate şi în inexpresivitate le întrec, con brio, pe galinacee. Mult pomenita salvare a Capitoliului nu mi-a domolit niciodată antipatia ce le-o port). După isprava asta (dezaprobat fiind, iarăşi, de cea mai apropiată fiinţă), mă întind pe nisip, îmi trag canotiera pe ochi şi visez o palmipedă grasă, scoasă, bine rumenită, de la cuptor...
Sticleţi. Turturele. Porumbei. Plopi sunători. Cerul, parcă mai înalt ca la oraş, absolut senin. S-a făcut îndeajuns de cald pentru a putea savura „ieşirea în sînul naturii". „Miroase, îmi zic, autosugestionîndu-mă, a vară scandinavă". E bine, e deconectant, e revigorant, pînă cînd, pe malul celălalt, după perdeaua deasă de vegetaţie, începe să pîrîie o motoretă. Apoi, două. Apoi — fatalitate! — trei. O fi vreun concurs sătesc de motorete. Faptul că nu le vedem ne enervează şi mai tare. (Sat liniştit, patriarhal?!) Cu cîtă plăcere le-aş turna zahăr în rezervoare! Spre a ne calma, intrăm în apă. Nu e prea rece (cum credeam), dar nu mai este, nici pe departe, ca în versurile lui Victor Vlad Delamarina. Arată cam ca vinul tulburel şi duce la vale nişte spume maronii. De unde se deversează, ce se deversează n-avem cum să aflăm. Şi chiar dacă am afla...
După vreo două ore, motoretele amuţesc. E „mezzogiorno", cum spun italienii. Concurenţii s-au dus să-şi mănînce „zupa" (Cam tot aşa i se zice şi la Roma: „zuppa"). Ce minunat cîntă sticleţii!
Ca să facem un pic de mişcare în aer liber, ne apucăm să spălăm maşina. (Punct prevăzut în scenariul zilei încă de acasă). Car vreo cincisprezece găleţi de tulburel şi mă simt, după aceea, excelent. Tulburelul, constatăm, e alcalin, spală bine. Dar femeile şi fetele din Parţa nu mai vin la rîu cu rufele. Păcat. Ar fi fost totul mai rustic. După efortul în aer liber, trebuie să ne refacem forţele. Merindele aduse ni se par mult mai gustoase ca acasă. Dar o palmipedă friptă la jar, în proţap?...
Pe malul înalt, lîngă podul cu aspect de viaduct de cale ferată, apare o „Dacie" albastră. Coboară, curajos, panta destul de abruptă, spre plajă. A coborît, însă toate patru roţile i s-au înfundat, pînă aproape de jumătate, în nisip. O încercare de marşarier agravează şi mai mult situaţia. Din „Dacia" albastră ies, ca dintr-un stup, cinci copii şi două femei. Nu desluşim ce spun, dar gesticulează şi vorbesc, toţi deodată, precum la un început de incendiu. Momentul de debandadă sfîrşeşte, surprinzător, printr-o acţiune comună: împing toţi de botul maşinii. Din unghiul nostru de vedere, imaginea e bizară: jumătate automobil, jumătate miriapod. La ordinul bărbatului de la volan, copiii adună crengi, pietre, bulgări de pămînt şi le pun pe sub roţi. Apoi se regrupează iar. Motorul vîjîie înfundat. Bărbatul de la volan îşi îndeamnă trupa ca un cîrmaci vîslaşii, la canotaj academic. Efort susţinut, rezultat nul. Sîntem gata să ne ducem şi să-i ajutăm, dar, de după un picior al podului, apar, în fugă, cîţiva băieţi de treabă (localnici), dornici să facă, şi în acea zi, o faptă bună. După ce se pun de acord, care de unde să împingă, „Dacia" albastră arată, toată, a miriapod. Astfel, nisipurile mişcătoare de la Parţa sînt biruite. Băieţii cumsecade se duc să se scalde; bărbatul de la volan se vîră, el ştie de ce, sub burta maşinii; trupa părăseşte locul blestemat, trece, cu efectivul răsfirat, pe lîngă noi, şi face tabără, mai departe, pe un teren ferm, acoperit cu iarbă...
În apropiere de pod, coboară spre rîu un cioban sibian (recognoscibil după pălăriuţa neagră, în formă de ceaun, şi după iţari). Coboară agale, pe o potecuţă, călărind un asin mignion. E de mirare cum măgăruşul acela îşi poate duce stăpînul, un zdrahon roşu la faţă, ale cărui tălpi ating pămîntul. Sînt urmaţi de un mînz superb, brun roşcat, cu coama şi coada neagră. Ciobanul îşi mînă asinul spre mijlocul rîului (apa e doar pînă la ghenunchi), ridică picioarele, ca să nu-şi ude bocancii, şi rămîne într-un echilibru precar. Asinul începe să se adape. Mînzul, de parcă n-ar fi venit cu ei, se duce în alt loc, la vreo cincizeci de paşi mai la vale, gustă tulburelul, nu-i prieşte, scutură din cap, bate cu copita, apoi se lasă pe-o parte, se rostogoleşte de cîteva ori prin apă, se ridică, iar se rostogoleşte, zburdînd ca un copil. Ciobanul, atent să-şi menţină echilibrul, nici nu întoarce capul spre el, ca şi cum nu l-ar auzi, ca şi cum n-ar fi al lui. Asinul continuă să soarbă din Timiş, mai lacom decît o cămilă însetată. Gîndesc cu glas tare: „Şi dacă, după ce îşi potoleşte, în sfîrşit, setea, nu mai binevoieşte să iasă din rîu? Dacă îşi dă, chiar acolo, arama măgărească pe faţă?..." Dar scena se termină firesc: ciobanul şi micul asin urcă poteca pe care au venit, urmaţi de frumosul mînz ce pare, ud cum e, din bronz lustruit...
După un timp, pe aceeaşi cărare, coboară o ceată de copii (localnici). Trec, în grabă, pe lîngă noi, se opresc într-un loc unde, de la nisipul plajei, malul urcă lin pînă spre un pîlc de plopi sunători. Se pun, pe rînd, pe burtă şi privesc, am impresia, de foarte aproape, ceva aflat într-o adîncitură. O zbughesc toţi, după aceea, în josul rîului, pierzîndu-se printre tufele de răchită. Curios, mă ridic şi merg să văd cam ce ar putea fi acolo. Descopăr, încîntat, un izvor. Cineva, a cărui ingeniozitate merita toată lauda, a construit, din pietre şi lut, trei mici bazine de acumulare, în trepte. Între al doilea şi al treilea, barajul liliputan este străpuns de o „conductă" din coajă de salcie, prin care curge un firicel de apă foarte curată. În jur, terenul este arid, izvorul părîndu-mi-se, acolo, un miracol. Dar, oare, nu orice izvor este un miracol? Mă întind pe pămînt şi sorb apa rece şi bună. Urmez, apoi, cursul, izvorului, cîţiva paşi doar, pentru că, înainte de a ajunge la rîu, unde mi-ar fi plăcut să ajungă, apa aceea limpede este absorbită de nisip...
Soarele a trecut bine de zenit (ne-am lăsat, programatic, ceasurile acasă). Mai sus de noi (după ce cîteva dintre ele au făcut tentative jenante de a survola rîul — vagi atavisme de pe vremea cînd erau zburătoare) cîrdurile de gîşte se retrag spre casele lor. E timpul să-şi primească tainul de grăunţe. Maiestuozitatea lor mă calcă, iarăşi, pe nervi. Cuget: „Cît de valabilă poate fi, şi în ce le priveşte, contradicţia dintre aparenţă şi esenţă!..."
Sticleţii, în copacii de pe malul celălalt, frenetici, frenetici... În copilărie, posedat de patimi cinegetice (nu prea cinstite), încleiam cîteva din crengile castanilor unde-şi aveau cuiburile. „Culegeam", uneori, cîte doi, trei... Mă încearcă, pentru reprobabilele mele fapte de atunci, regrete tîrzii. Dar cîte regrete tîrzii nu ne încearcă?... Ca să uit de ele, sînt gata să-i povestesc celei mai apropiate fiinţe o întîmplare frumoasă din cele destul de îndepărtate vremi, una pe care n-a mai auzit-o, însă, chiar atunci, se aude un zgomot de motor şi, peste cîteva clipe, evitînd nisipurile mişcătoare, o „Dacie" galbenă se opreşte la cîţiva metri de noi. „Ei, spun (ca să mă autoliniştesc), dacă au venit pînă aici, înseamnă că sînt, şi, ei, nişte iubitori de linişte..."
Coboară, întîi, o iubitoare de linişte cu un radio portativ în mînă. Aparatul, în funcţie, e pus, cum e mai bine, între două posturi, care se interferează. În plus, bateriile îi sînt slăbite, se aude şi un bîrîit continuu. Alte două iubitoare de linişte descarcă din portbagaj patru saltele de burete, o cuvertură mare (cu motive de covor persan), o banană uriaşă, din plastic (obiect gonflabil, folosit în loc de „colac de plutire"), trei sacoşe cu mîncare şi băutură. Coboară şi iubitorul de linişte de la volan: canotieră cu inscripţii în engleză, ochelari cu rame aurite (după model, par a fi chiar „Zeiss"), tricou pe care scrie „Kansas University", pantaloni scurţi de blugi, adidaşi originali. Treizeci şi ceva de ani, vorbeşte tare, mult mai tare de cît ar fi nevoie. Toţi vorbesc tare, nu le pasă că, vrînd-nevrînd, îi auzim. Oameni deschişi, n-au ce ascunde. Oameni sociabili. Tocmai de aceea, deşi e loc berechet pe plajă, pentru vreo sută de familii, s-au aşezat lîngă noi. Ca să nu se simtă, cumva, singuri, izolaţi de lume. Femeile angajează rapid tabăra, apoi încep să scotocească prin sacoşe. Bărbatul, rămas în picioare, supraveghează, autoritar, totul. „Ce-i cu radioul ăla? întreabă. „Nu ştiu, fă-i tu ceva", îi răspunde una dintre companioane. Dar el nu-i face nimic. „Mîncăm?" întreabă iar. „Cum o să mîncăm?! Abia ne-am sculat de la masă!" îl contracarează aceeaşi iubitoare de linişte. „Să bem o cafea", propune cea mai în vîrstă dintre femei, mama lui, sau soacra lui (după fizionomii, nu ne putem da seama). „E naturală" adaugă ea. „Aici totul e natural", şuguieşte, plin de subtilitate, bărbatul. Iubitorii noştri de linişte fac neîntrerupt (şi la fel de tare) conversaţie. Au multe lucruri să-şi spună. Aparatul de radio nu-i deranjează, parcă nu-l mai aud. Nici noi nu mai auzim sticleţii, turturelele, foşnetul plopilor sunători. Hotărîm să ne întoarcem acasă: am profitat destul de aer, soare, apă şi linişte, să-i mai lăsăm şi pe alţii...
În timp ce ne pregătim de plecare, la malul celălalt, pe fîşia umedă şi foarte netedă de nisip, o tînără mamă îşi învaţă copilul, în vîrstă de vreun an, să umble. Aplecată în faţă, îl ţine de încheieturile mîinilor, iar el, teribil de voinicos, cu pieptul scos, păşeşte, împleticit, dar uimitor de repede, atras parcă de ceva minunat, numai de el văzut. Parcurge, astfel, cîţiva zeci de metri, pînă cînd mama, bucuroasă de performanţa copilului, îl saltă de subţiori şi face, cu el, cîteva piruete. Apoi, ia de pe jos o pană albă, o pană de aripă, şi i-o dă drept recompensă. Puiul de om ridică mîna, se tot întinde, priveşte, fascinat, în sus, vrea să atingă cu pana aceea cerul, îl va atinge, nu încape îndoială, e atît de aproape de el, e atît de uşor de atins...
(Perpetuum comic ’89, pag. 133)
