Se afișează postările cu eticheta Tudor Vasiliu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Tudor Vasiliu. Afișați toate postările
, ,

Boala Winiwarter-Bürger şi ardeii capia

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        Nu există chirurg mai priceput decît Staicu Rădulescu-Uimeni. Această credinţă îşi are adepţi chiar printre pacienţi, nu numai printre moştenitorii celor ce au sucombat sub bisturiul său.
        În principiu, Rădulescu-Uimeni nu pretinde plocoane şi nu sugerează nimănui să-i trimită, după operaţie, în plic închis, ilustrate cu chipul lui Nicolae Bălcescu. Dar ce vreţi?! Orice om se simte mai în siguranţă dacă scoate nişte bani din propriul buzunar; i se pare că dacă a plătit bine va primi o marfă de calitate, adică o sănătate perfectă. Desigur că aceste mentalităţi sînt învechite, arhaice. Pe scurt, chirurgul Staicu Rădulescu-Uimeni nu cere, dar nici nu refuză.
        În frigiderul marelui chirurg odihnesc sitari şi fazani, prepeliţe şi cocoşi de munte neîmpăiaţi. Congelatorul e un bloc compact de păstrăvi şi muşchiuleţi, momiţe şi icre de tot felul. Dedesubt stau roţi de caş afumat, ca nişte tobe, salamuri de Sibiu de culoarea fagotului, o harpă care nu e altceva decît un sfert de torace de mistreţ afumat.
        În debara, sticlele de Cotnari şi coniac „Milcov", whisky-urile „Johnnie Walker", „Haig", „Teacher’s", clondirele de brandy „Napoleon", de vermut „Campari" şi de liqueur „Florio" străjuiesc cartuşele de „Dunhill", „Kent" şi „Rothmans", ciocolata „Toblerone" şi casetele cu „Chanel" şi „Cristian Dior" al căror loc firesc e, desigur, în sala de baie.
        Am intrat în debaraua marelui chirurg pentru a-l deferi justiţiei cititorului şi nu pentru a-l da pe mîna miliţiei. Mai ales că, lunar, bunurile sînt preluate de nepoţi, instalatori, mecanici auto, secretare şi cohorte de musafiri petrecăreţi. Am făcut-o mai mult pentru a preciza decorul.
        — Veronico — se trezeşte într-una din zile Staicu Rădulescu-Uimeni — cred că o să nasc. O să iau premiul Nobel. De două nopţi nu visez decît ardei capia. Ştii, o salată cu ulei, oţet, zahăr şi sare. Atît. Îi apuci de coadă... Îi ridici... şi te vîri sub el cu gura în sus, ca sub cişmea... N-ai putea...?
        — Ce vrei să-mi propui? se răsuceşte Veronica Rădulescu-Uimeni, soţia marelui chirurg. Mă vezi pe mine cu sacoşa ÎN PIAŢĂ??? Să ajung de rîsul doamnelor Lelescu, Carafoglu, Ispir? Monstrule! Tiranule! De ce nu-ţi aduce unul din pacienţii tăi ardei capia?!
        — Draga mea, ştii bine că nu cer nimănui nimic. Şi apoi, pacienţii mei sînt de la profesor universitar în sus... Nu tu m-ai învăţat să îi selectez, pe cît posibil? Îl vezi pe generalul Stoiculescu aducîndu-mi ardei capia? Uite ce propun: mergem cu maşina, tu laşi geamul în jos şi, în dreptul aprozarului, întrebi cu vocea prefăcută: aveţi ardei capia? Dacă au, uite, promit că mă dau jos să cumpăr.
        Lada 1200 combi, de culoare crem, a familiei Rădulescu-Uimeni, se prelinge cu ambreiajul patinînd pe lîngă aprozar. Brusc, soţia chirurgului scoate capul pe fereastra portierei din dreapta. Ochelarii fumurii îi acoperă şalul care-i acoperă pînă şi nasul. Cu o voce groasă, de buldog, strigă:
        — Aveţi capia?
        De uimire, o băbuţă lasă să-i curgă fasolea albă uscată peste cartofii din sacoşă. Va avea de ales, nu glumă, cartofii sînt foarte mărunţi.
        — Nu avem! Încercaţi mîine dimineaţă! se dezmeticeşte vînzătorul.
        — Bună ziua, madam Rădulescu răsună vocea doamnei Carafoglu prin uşa deschisă de la „Coafor".
        — Demarează, tontule! scrîşneşte Veronica Rădulescu-Uimeni. Ne-a recunoscut maşina.
        Mîinile crispate ale chirurgului tremură în căutarea schimbătorului de viteze.
        Zile în şir, o săptămînă şi mai bine, marele om încearcă să-şi procure o sacoşă de ardei capia. În tot acest timp stă de vorbă cu oamenii, învaţă reţete culinare, i se propun spre cumpărare: glucoză, revista „Femeia" şi chewing-gum sîrbesc. De ardei capia nici vorbă. Ajunge într-un asemenea grad de disperare şi uzură fizică încît e gata să cumpere soia, dar gîndul că poate nu e făcută din ardei capia îl opreşte.
        — Alo! Tovarăşa Stela! o sună într-o bună zi pe fata de la triaj. Doctorul Marinescu este? Ia dă-mi-l o clipă. Alo, Marinescule, mi-ai recunoscut vocea, n-ai un pacient aşa... mai de la ţară?... O urgenţă. Ai? Trimite-l la mine. Aha, trombangeită obliterantă. Boala Winiwarter-Bürger. Aştept.
        În sala de consultaţii e adus moş Stănică.
        — Omule, vrea să ştie mai întîi marele chirurg, ai acasă o grădină de legume?
        — Am... Se poate...
        — Şi, în grădina dumitale, cresc şi ardei capia?
        — Cresc, cum să nu.
        — Ştii dumneata cît costă un kilogram de ardei capia?
        Bătrînul roşeşte, semn că începe să priceapă:
        — Ştiu. Mi-a spus fiică-mea cînd a venit în vizită. Se vinde bine. Al naibii de bine.
        — Uite ce-i: mata ai boala Winiwarter-Bürger, dar ai şi ardei capia. Ai înţeles ce vreau să spun? E clar? Eu te fac sănătos...
        — E clar, dom’ doctor, se poate... E o cinste pentru mine!
        După patru zile — toamna e încă în toi — marele chirurg, cu şorţul legat în jurul mijlocului, între două operaţii dificile, pătrunde în rezerva lui moş Stănică:
        — Ei, cum te simţi?
        — Straşnic. Vă aşteptam. Aveţi timp să mă ascultaţi?
        — Nu mult. Spune repede.
        — Ei, dom’ doctor, treaba cu ardeii capia. S-a aranjat. I-am vîndut pe toţi. În colţ, la Amzei. I-a dat fiică-mea în zece minute.
        — I-a dat?!!?
        — Pe toţi. Am găsit şi bişniţarul cu valuta...
        — Bişniţarul cu valuta?
        — Valuta, da... Dolăraşii... L-a adus fiică-mea cu ea şi pe Gore, prostul satului de unde sînt eu. De, fata preventivă. A intrat Gore în şop: habaldînga-dunga, că dacă-i pui o pereche de blugi zici că-i hipi şi fiică-mea i-a tradus şopistei.
        — I-a tradus şopistei?! sughiţe Staicu Rădulescu-Uimeni.
        — Da. Şi uite aşa am reuşit să vă aduc asta. Citiţi dumneavoastră. Noi nu ştim ruseşte.
        Moş Stănică scoate de sub pernă o butelcă aurie pe care scrie cu litere de-o şchioapă: „CHIVAS REGAL, BLENDED SCOTCH WHISKY" şi o înmînează ceremonios chirurgului.
        Marele om mulţumeşte în şoaptă. O ia. Doar în scenetele de televiziune actorii închid ochii, leşină, strigă sau sparg sticle în creştetul partenerului. În realitate, posesorii unei sticle de „CHIVAS REGAL" aşteaptă să se lase seara, o destupă şi se fac cui.

(Perpetuum comic ’89, pag. 86)

, , ,

În sînul naturii

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

        Clinchetul aferat al mesei strînse încetează. Bărbatul se descalţă, îşi potriveşte călcîiele pe picup şi îşi răşchiră degetete de la picioare. Zîmbetul lemnos al omului care digeră i se aşterne pe chip.
        — Pune-ţi o videocasetă — îl îndeamnă soţia.
        — Nu cred că mai e timp. Trebuie să apară biata maică-mea.
        — N-ar fi stricat s-o aştepţi la gară.
        — Mda... Noroc că ştie drumul. Ceasul din perete merge bine?
        — Perfect.
        — Aha, e cît al meu. Bune sînt ceasurile astea electronice! Nu te mai agita.
        — Vrei ceai?
        — Mulţumesc.
        — Îmi place să te văd aşa, cu picioarele pe picup, bîndu-ţi ceaiul. Mă relaxează.
        O vreme, cei doi îşi sorb ceaiul în tăcere. Pe bărbat îl îneacă deodată un mic hohot de satisfacţie:
        — Ce zici? De data asta o lăsăm cu gura căscată! Nici telecolorul nu-l ştie...
        — Nici congelatorul, nici cîntarul ăla care arată caloriile...
        — Hi-hi! O să aibă ce povesti toată iarna. Cînd o veni ăla micu’ de la meditaţii, cu calculatorul... Cînd i-oi spune să lepede şorţul în maşina de spălat cu pro-gra-ma-tor...
        — Da-da! Sau cînd i-oi şopti în interfon: e gata baia, mamă soacră...
        — Stai! Stai! Ştii ce cred c-o s-o dea gata?
        — Ştiu!
        — Nu, nu ştii! O să se topească, auzi, cînd o vedea că de fapt totul e ca în sînul naturii...
        — Dacă nu era văr-tu electronist...
        — Ce dacă nu era electronist? Găsdeam pe altu’. Ideea — ideea-i baza. Ideea mea!
        — N-aş zice că e chiar atît de originală.
        — Sanda! Mă superi. Te referi la Ghiţuleşti.
        — Ca ei sînt atîţia...
        — Nu, tu la Ghiţuleşti continui să te referi. Soneria aia care face ca graurul? Telefonul care face ca scatiul? Prăjitorul-guguştiuc? Mă faci să rîd!!! Ţii minte cînd am fost cu ei în excursie?
        Soţia a început de mult să chicotească.
        — Ah-ha-ha! Atunci cînd ţiuia privighetoarea şi ei alergau prin tufişuri să caute telefonul — cum să nu ţin minte?!
        — Şi ea — ea: ţii minte? Cînta guguştiucul şi ea ţipa: Costele, ţie nu-ţi miroase-a ars?
        — Oh! Nu mai pot.
        — Păi, vezi?!... Dacă de ani şi ani de zile ascultă aceleaşi — şi aceleaşi — şi aceleaşi... le-a intrat în sînge! De-aia mi-am zis: Ioane, ia fii tu mai deştept. Privighetoare, iarna? Aş. Toamna? Nici atît. Ia fă tu un dispozitiv, să te simţi chiar ca în sînul naturii. Iarna să fie iarnă, vară — vară. Şi chiar iernile nu seamănă între ele... Ţii minte iarna lui ’85?...
        În clipa aceea se aude un urlet lugubru de lup:
        — Hau-hauuu! Hau-hauuu!
        — Soneria de la intrare — sare bărbatul şi îşi vîră picioarele în papuci. E mama, ea sună întotdeauna de două ori.
        O bătrînică slăbuţă căreia i s-au scos şalul şi şoşonii e adusă în curînd de către cei doi soţi, mai mult moartă decît vie, în camera cu telecolor.
        — Ce fu asta, maică? scînceşte băbuţa. Gîndii că-i lupu’...
        — Soneria, mamă-soacră, soneria! I-a făcut Nelu o adaptare.
        — Ptiu, bată-te să te bată... Îmi speriaşi sufletu’... Unde să şed? Aci? Aci e bine? Ţii, da’ frumos e la voi...
        — Îţi place?
        Un şuier de vînt, ca o pală de crivăţ, răsună o dată, şi încă o dată. Bătrînică se înfioară.
        — Uită-te la ea cum se zgribuleşte! E telefonul, mamă-soacră. Ionele, răspunzi tu?
        — Alo? Să trăiţi, tovarăşe director! Cum „a uitat"? Cine a uitat? Eu am uitat? Am înţeles, vin mîine mai devreme... da, şi mai devreme... cum porunciţi... ordinele dumneavoastră... pentru mine... Uf! M-a-ngheţat de tot, şefu’... Dă-mi o haină, s-o pun pe umeri.
        — Copii, baia-i tot acolo?
        — Acolo, mamă. Aprinde-ţi lumina.
        Bătrînică dispare. Cei doi se privesc complice şi rîd mînzeşte:
        — Cred c-am dat-o gata. Ai văzut cum îi luceau ochii?
        Dinspre baie se aude un foc de armă, apoi sunetul unui corn de vînătoare. Izbind uşile, bătrînică se întoarce val-vîrtej.
        — Of. Tulai. Mor. Mă prăpădesc. Mi s-o zăticnit sufletu’.
        Cei doi tineri se privesc îngrijoraţi.
        — Ionele, ai uitat s-o previi... Ai tras de lanţ, mamă? De-acolo şi focu’ de puşcă... Şezi, şezi... Cornul de vînătoare e de la robinetul de apă....
        Un lătrat surd răsună de pe hol.
        — Ăsta ce-i? ciuleşte urechile bătrîna. Aveţi cîine?
        — E compresorul de la frigiderul cu compresor.
        — A, compresoriul... Aşa compresoriu — plină-i uliţa...
        — Nu vrei să te culci, mamă? Sau să-ţi punem o videocasetă?
        — Unde s-o pui? Pune o perină, aşa, mai ’naltă.
        — Uite, ăsta-i patul dumitale.
        Bătrînică se apleacă şi apasă cu amîndouă mîinile salteaua „Relaxa", ca şi cum ar masa un om bolnav. La fiecare apăsare se aude un scîrţîit geros, ca al cizmei pe zăpada îngheţată.
        — Tulai.
        Tînărul se apleacă şi măreşte ritmul scîrţîitului, cu podul palmei:
        — O şmecherie electronică, mamă. Ce zici? Ca-n sînul naturii, îmi aminteşte de nopţile geroase de la noi din sat, cînd mă-ntorceam cu fetele de la căminul cultural: scîrţ-scîrţ! scîrţ-scîrţ! Şi luna...
        — Aşa aţi hotărît voi să mă culcaţi? Ca-n drum?
        — Stai, mamă! Unde pleci?
        Dar bătrînică nu mai poate fi ajunsă. E deja în prag:
        — Am un ghezăş la zece. Mă-ntorn în sat, să-i spun şi lu’ taicătu’. Baremi la noi, cînd latră cîinele, e poştaşu’ cu penzia!

(Perpetuum comic ’88, pag. 154)


,

Mieunînd în faţa oglinzii

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        Fiindcă era a douăzeci şi şasea zi în care mîncam heringi, am început să miaun. Mieunînd astfel, m-am ridicat de la masă şi mi-am privit în oglindă ţeasta transparentă. Ideea cu ţeasta transparentă aparţinuse unui coleg de-al nostru de la institut, dar acum, pusă în aplicare, ea ne privea pe toţi. Cei mai mulţi beneficiam de ţeste transparente, graţie cărora ne puteam admira reciproc dezvoltarea creierului.
        Ideea conţinea şi părţi bune. Unui coleg care avea creierul aproape sferic, fără nici o protuberanţă, deci cu suprafaţa redusă, i se luară lucrările dificile. Ele îmi fură trecute mie, care aveam un creier zbîrcit ca o conopidă, de care mă ruşinam, e drept, dar care măsura o suprafaţă apreciabilă. Despre creierul şefilor de serviciu nu ştiam mare lucru, ei aveau pălării tari. Doar noi, ăştia mici, trebuia să ne descoperim în faţa lor.
        Acum, dacă mîncam atîţia heringi plini de fosfor, trebuia să-mi urmăresc mereu creierul să nu se dezvolte disproporţionat, să n-o ia razna.
        De fapt, conopida mai avea puţin pînă să dea pe dinafară. Soarele primăverii îi pria, efectul de seră, la fel. Pe scurt, eram îndrăgostit. Mi-am pus fesul — nu puteam să apar altfel în faţa Mirunei — şi m-am urcat în lift (am lift la scară). Odată ajuns cu trei etaje mai jos, am sunat. Am sunat oare? Da, altfel ea nu mi-ar fi deschis: îmbujorată, veselă şi îmbrăţişată de un bărbat solid. Din fericire, bărbatul solid eram eu, altminteri n-aş fi suportat scena.
        — Ce făceai? îţi dădeai în cărţi?
        Am întrebat-o cu toate că lucrul părea evident: pe birou fusese aruncată în grabă o cuvertură iar deasupra cuverturii, vraişte, zăceau cărţile de joc. În mine se trezi detectivul:
        — Ce-i cu cărţile astea? Şi cuvertura? Parcă nu era pe birou.
        Am smuls bucata de stofă. Cărţile se risipiră pe covor. De sub cristal ne privea fotografia unui bărbat cu mustaţă. Nu eram eu, eu nu port mustaţă.
        — Aha! Dînsul cine-i? Aşteaptă numai o clipă, stimate rival...
        Vorbind, am ridicat cristalul de margine şi mi-am vîrît mîna liberă după fotografie. Urma să o scot, să o rup fărîme-fărîmiţe, să o calc în picioare, tot tacîmul; dar Miruna, cu un strigăt războinic, se sui cu fundul pe cristal, strivindu-mi mîna cea îndrăzneaţă.
        — Nu-ţi permit! Nu-ţi permit! ţipa ea.
        De durere, m-am aşezat pe fotoliu. Chipul meu descompus mă privea din oglinda atîrnată pe perete. Pentru a doua oară în acea zi, am început să miaun.
        — Afurisit să fie cine ţi-o mai călca pragul! m-am jurat în momentul în care Miruna binevoi să plece de pe cristal.
        Şi dus am fost. Aveam acum o mînă extraplată, mîna dreaptă, pe care o puteam folosi ca făraş.
        Am ieşit să mai cumpăr nişte heringi. În dreptul cutiilor poştale — un bloc de tablă în miniatură, o închisoare mai degrabă — m-am oprit şi am deschis uşiţa mea. Prin vizieră licărea o scrisoare.
        Era de la administraţia blocului. Eram poftit să ies duminică la muncă voluntară. Simţii cum mi se urcă sîngele la cap. Cineva profita de înfăţişarea mea robustă, care era numai butaforie, ca să mă exploateze. Eu — la dat zăpadă, eu — la strîns chiştocuri, eu — la plantat răsaduri de petunii! Slugăream la treizeci şi două de familii. Nimeni nu mă ajuta, niciodată.
        De ce oare? Aveam acum o armă, mai bine zis o unealtă: palma extraplată. Am folosit-o pentru a pătrunde prin vizierele celulelor de tablă în care erau întemniţate scrisorile vecinilor. Voiam să ştiu: ce le scrie lor administraţia de rămîn atît de reci?
        Am pus plasa cu heringi pe trepte. „Bubi, noi venim sîmbătă!" glăsuia o scrisoare. Un bilet mototolit îi invita pe cei de la apartamentul unu să-şi lege cîinele. În cutia Mirunei zăcea talonul de plată a telefonului. Aşadar nimeni nu fusese somat să iasă la muncă voluntară, în afară de mine!
        Din oglinda liftului mă privea un tip solid, cu ochii ieşiţi din orbite. Ochii erau ai mei, dar pe individ nu-l mai recunoşteam. Îmi venea să miaun. Eram hotărît să dactilografiez treizeci de invitaţii pentru munca voluntară de duminică, şi să le strecor în căsuţele poştale.
        Apoi, îmi veni o idee mai bună.
        Miruna. Doar pe ea trebuia să o convoc. Poate că bărbatul cu mustaţă era un actor străin, un actor de cinema, eu nu mă prea pricep la filme. Acolo, în faţa blocului, măturînd şi plantînd, era imposibil să nu se lămurească lucrurile. Să nu ne împăcăm. I-am strecurat doar ei citaţia. Nu simţeam nevoia de martori.
        Duminică, tramvaiele încep sa circule mai tîrziu, vin rar şi trec agale. Tundeam tufele de hurmuz, în aşteptarea Mirunei, şi trăgeam cu coada ochiului către uşa de la intrarea blocului. L-am văzut imediat ieşind, cu lopata subsuoară, cu ochii cîrpiţi de somn, pe bărbatul cu mustaţă din fotografie, actorul.
        Nici nu ştiu cînd am ţîşnit spre rival şi am început să-i car pumni şi picioare. Repet însă, la mine totul e butaforie. Mustăciosul avea lopata şi, în plus, cu pumnii şi şuturile mele, am făcut imprudenţa să-l trezesc.
        Acum îmi ling rănile în faţa oglinzii şi miaun. Cruciuliţe de leucoplast şi notaţii cabalistice cu iod marchează locurile unde chirurgul va trebui să-mi amplaseze gura şi noul nas.
        Sub fes, creierul parcă mi s-a mai resorbit. Dar tot mai funcţionează: „Poate că, totuşi, cumva, mustăciosul e doar fratele Mirunei, sau unchiul, sau nepotul... Ce-ar fi să mai fac o ultimă încercare?"

(Perpetuum comic ’87, pag. 192)


, , , , ,

Apariţia

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

        Ce lucru minunat e să-ţi apară o carte! Într-una din zile te duci la librărie şi te amesteci printre cumpărători.
        Încă de la intrare, te ciocneşti de un ardelean victorios în ale cărui mîini lucesc două volume: o culegere de întîmplări rutiere şi cartea ta, „Cazemata de sticlă", căruia un grafician modernist i-a desenat pe copertă o cabină telefonică din care un ficus vorbeşte cu provincia. Îl priveşti drăgăstos pe ardelean:
        — O fi bună? îl îmbii.
        — Cred că m-am prăjit cu asta cu ficusul — bate el în carte — da’ as’laltă tre’ să fie faină, aşa-i?
        Un miliţian tinerel, cu walky-talky-ul spînzurat de gît încearcă să obţină relaţii suplimentare:
        — Asta cu cazemata... Cît costă?...
        — Aici „Vulturul", „Vulturul"! Mă auzi, „Pituliceo"? răsună o voce gîjîită în walky-talky.
        — Aici „Pitulicea", „Pitulicea", te aud... tresare înroşindu-se miliţianul şi se retrage într-un colţ să discute cu „Vulturul".
        Un bătrîn impozant, cu plete, explică într-un grup:
        — Aţi citit „Cazemata de sticlă?" Are talent, nenorocitul. Şi cîtă, cîtă suferinţă...
        — Talent?... se răsfiră dezamăgită o parte din mulţime.
        — Suferinţă?... se dispersează şi cealaltă.
        Pe vînzătoare o trec năduşelile. Cartea ta, „Cazemata de sticlă", rămîne ca un Everest între celelalte titluri ale căror culmi se teşesc văzînd cu ochii.
        — Luaţi-o pe asta — o recomandă ea unui taximetrist cu faţă de student. Cuprinde poveşti de dragoste japoneze din China Evului Mediu.


        Taximetristul cumpără ceea ce i se pare lui a fi o carte umoristică, ceva despre anumiţi şefi ai lui de la I.T.B., poate: „Mizerabilii" de Victor Hugo.
        Un asistent de la facultatea de filologie, cu figură de boxeur, plimbă privirea.
        — Vă recomand „Cazemata de sticlă" — profită vînzătoarea pentru a-şi etala aptitudinile de psiholog. E cea mai bună carte pe care o avem: o culegere de schiţe umoristice, te topeşti de rîs... vai... oh...
        Asistentul cu fizionomie de boxeur pleacă să achite la casă un volum de studii dialectologice şi stilistice privind poezia aromână din secolul XIX şi în locul lui reapare miliţianul:
        — Cît costă volumul despre cazematele de sticlă?
        — Alo, „Pitulicea"? Aici „Vulturul", „Vulturul"! îi răsună iar, sub bărbie, glasul străin.
        Miliţianul dispare furios.
        — Aceasta este o carte poliţistă? Ai? Aud? Ceva bun, palpitant? „Cazemata de sticlă"? salivează o femeie grasă îmbrăcată ca o sorcovă, la gît cu o vulpe cu gheruţe atîrnînde.
        — Nu ştiu, doamnă, renunţă vînzătoarea. Acum ne-a venit, n-am citit-o.
        — Dă-mi-o.
        — Uite, dragă, o carte nouă — îi şopteşte o fată iubitului.


        Îţi vine să te duci, să le-o smulgi din mînă, să o deschizi la pasajele cele mai interesante, dar n-ai încotro, te uiţi neputincios cum o răsfoiesc, cum cartea se deschide, ticăloasă, numai şi numai la descrieri de natură.
        — Dă-mi alta! tună sorcova cu vulpea întorcîndu-se la ştand şi trîntind cu obidă „Cazemata de sticlă". Parcă spuneai că e poliţistă.
        Te întorci acasă amărît, ridici receptorul telefonului care sună.
        — Alo, dragă, ţi-am citit cartea. Încă de la primele rînduri m-a izbit cuvîntul „ţipirig". Nu ştiai că „ţipirig" înseamnă „clorură de amoniu"?
        E vecina de dedesubt, profesoara.
        — Ba e şi o plantă erbacee, Schoenoplectus tabernaemontani. Creşte prin bălţi.
        — Dragă, ce dicţionar ai tu? Oricum, să fii mai atent. În Şăineanu e altfel.
        Închizi. Ridici iar. E contabilul Ciocărdel, un prieten din armată.
        — Ura, bătrîne! Sînt cu cartea ta pe genunchi. Mă, mi-am extras deja pe o foaie cîteva nelămuriri. De ce spui tu „cei doi rivali se aflau într-o continuă emulaţie profesională, pe viaţă şi pe moarte". Cum pot să se afle doi rivali în emulaţie? „Emulaţie" e aşa, o prietenie, o înţelegere... Sau, aici: „evul mediu e un ev revolut"! Cum „revolut", frate? Poţi să spui despre 1848 că a fost un an revolut, despre 1907... Sau „fortuit"! Cum poţi să spui despre Anca şi George ca s-au întîlnit „fortuit" pe puntea aceluiaşi transatlantic... Cine-i forţa, dragă? Nu reiese de nicăieri.
        Spre seară te sună şi tata, bunul şi bătrînul tău tată, căruia i-ai trimis încă de acum o săptămînă, în coletul cu cărţi de citit, şi „semnalul", primul exemplar din „Cazemata de sticlă". Bietul moşneag, a venit cale de doi kilometri pînă la poşta din comună ca să-ţi telefoneze. Îl auzi slab.
        — Alo... fecioraşule... Eu şi maică-ta am primit scrisoarea ta şi cărţile care zici că ţi-au aparut. Eşti mare, micule, eşti mare! Eu şi maică-ta sîntem mîndri, în special aia în trei volume aia cu d’Ar-tag... nan... felicitări, băiatu tatii, şi la mai multe! Combaţi tare! Auzi... auzi tu., da’ noi ca cine să nu fim?

(Perpetuum comic ’86, pag. 166)


, , , , , , ,

Creşterea şi descreşterea unui om cumsecade

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

        Aurelian Batone era un miliţian simpatizat de întreaga suflare a cartierului. Cu epoleţii săi de plutonier adjutant ca două aripioare înzestrate cu cîte trei pene metalice, zbura harnic la Staţia de benzină, din localurile publice la grupurile de suporteri sau scandalagii.
        În faţa sa, bătăuşii îşi relaxau pumnii şi se pupau ţocăind, aprozariştii serveau sprinteni şi prevenitori, taximetriştii reduceau viteza şi îi pofteau pe pietoni să traverseze, iar bişniţarii? Bişniţarii îşi împrumutau demonstrativ volume de trigonometrie cu semne de carte verzui, cu chipul lui Washington, ascunse printre file.
        Anii se scurgeau în felul acesta, lin. Toată lumea era mulţumită: pieţarii, vînzătorii de Loz în plic, ba chiar şi cetăţenii de rînd, ale căror plîngeri erau rezolvate cu rapiditate, pe măsură ce se înmulţeau.
        Dar iată că într-o bună zi — zi, nefastă pentru Aurelian Batone, cetăţeanul Mitică N. Mitică îşi puse o pereche de ochelari fumurii, înşfăcă un baston alb croit dintr-un izolator de material plastic, pîndi la intersecţie apariţia lui Aurelian Batone şi îşi înfipse mîna în cotul acestuia.
        Aurelian Batone opri circulaţia, îl petrecu pe orb pînă pe trotuarul celălalt şi dădu să plece.
        — Stai aşa, nene, nu ma lăsa! suspină Mitică N. Mitică, îmbrăţişînd colţul unei case de parcă n-ar fi ştiut încotro să o ia.
        Aurelian Batone îl privi înduioşat. N-avea de unde să ştie că omul din faţa lui e, de fapt, vechi sindicalist, tatăl a patru copii, om cu răspunderi pe linie profesională, cu chiria, ratele şi cotizaţiile la zi. Îl văzu modest îmbrăcat, şi asta îl dădu gata. Şi el fusese cîndva modest îmbrăcat.
        — Zi, tataie, unde vrei să mergi? Am timp, am ceva timp.
        — Aici... pe-aici pe undeva, orbecăi Mitică N. Mitică. Era o măcelărie...
        — Este! se lumină Aurelian Batone. Ţine-te de mine.
        Şi, cînd ajunseră, către vînzător:
        — Dă-i tovarăşului mai întîi. Ce ai mai bun.
        Afară, Mitică N. Mitică pipăi carnea, strîngînd-o între coapsă şi podul palmei: cu stînga mototolea manşeta miliţianului. Aurelian Batone se enervă puţin, dar îi trecu.
        — Ce este? Ce mai vrei?
        — Du-mă pînă acasă, te rog. Te-oi cinsti cu un pahar de vin.
        Ar fi vrut să-i răspundă că nu bea în timpul serviciului, dar orbul nu ştia, desigur, că el e miliţian, şi Aurelian Batone se simţi deodată bine aşa, incognito.
        Nu voi să intre, ba chiar încercă să se îndepărteze cît putu de repede, dar orbul, ca prin minune, i se atîrnă de braţ. Căra o butelie goală, ciocnind-o în răstimpuri de asfalt. Aurelian Batone îl duse pînă la staţia de încărcare, noroc că nu era departe. Gestionarul îl servi imediat, tot înaintea altora, dar în mintea lui Aurelian Batone încolţise deja bănuiala.
        „Omul ăsta e orb cum sînt eu maior — îşi zise. M-a oprit cînd voiam să traversez pe roşu. Ia să mă prefac eu că-i trag o palmă..."
        Se prefăcu doar, şi Mitică N. Mitică sări ca ars, smulgîndu-şi ochelarii fumurii:
        — Dai într-un om al muncii? Într-un cetăţean paşnic?
        — Care paşnic?... întrebă miliţianul. Aruncă ciomagul acela alb! Ce vrei să faci cu el?
        — Iaca, îl azvîrl.
        — De ce te ţii de şotii, tovarăşe? Crezi că avem timp?...
        — Ca să-mi schimb butelia, de-aia! i-o trînti Mitică N. Mitică de la obraz. De o săptămînă încerc, şi ăştia le schimbă pe sub mînă.
        Incidentul trecu. Pe Mitică N. Mitică nu l-a mai văzut de atunci. Dar nu l-a uitat. Se frămînta: „Cum, adică, să fi fost de la controlul muncitoresc? Doar sînt curat ca lacrima. Sînt cinstit! Să fiu eu aşa jignit? Pus sub semnul întrebării?"
        Slăbi. Nu mai era miliţianul simpatic care zbura din floare în floare, bătînd din epoleţi. Într-o după-amiază, se ciocni de un orb. „Altul" — şi-l apucă de guler.
        De astă dată orbul era autentic şi gestul plutonierului adjutant fu aspru criticat de către mai marii săi în grad.
        Nici pînă azi Aurelian Batone n-a înţeles ce-i cu orbii, de ce au şi ei bastoane albe, sau, mai exact: cine-i orbul adevărat?

(Perpetuum comic ’85, pag. 53)









, ,

Propunerea

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        Un înalt personaj al municipalităţii se plimba prin parc, şi în acelaşi timp mă plimbam şi eu, însoţindu-l. Înalt şi la propriu şi la figurat era personajul. Avea mult peste un metru cincizeci, iar la figurat avea aproape doi metri.
        — Tovarăşe Tovărăşanu — zic eu demn, cu lipsa de slugărnicie care mă caracterizează. Nu vreţi să vă duc geanta diplomatică? Daţi-mi măcar portofelul, pare să fie greu.
        — Lasă, tovarăşe Tovărăşelu. Spune mai bine de ce m-ai tîrît prin coclaurii ăştia.
        — Coclauri? E noul parc din Apusului-Vest. Voiam cu tot dinadinsul să vă arăt locul de joacă al copiilor. E mai degrabă un lăcaş de tortură, o reminiscenţă a Inchiziţiei. Priviţi acest leagăn din cornier de patruzeci de milimetri... auziţi-l cum scîrţîie lugubru... observaţi buloanele... belciugele... lanţurile zuruind...
        Tovărăşanu se înfioră fără voie. Schiţează gestul de a se lipi de umărul meu. Mă îndepărtez puţin.
        — Sau aceşti berbeci. Probabil că tot un soi de leagăne ar vrea să fie. Tălpoaiele acestea de lemn pline de aşchii... sistemul acesta de pîrghii pentru strivit degeţelele micuţilor... acum o săptămînă un astfel de berbec a izbit o fetiţă...
        Tovărăşanu şi-a mai revenit. Atinge admirativ oţelul acoperit cu vopsea verde.
        — Ce solid pare...
        — Solid? Priviţi mai bine toboganul scund, rece, îndesat, din beton. Un megalit. La picioarele lui... mocirla aceea... e locul de aterizare a micuţilor.
        Tovărăşanu îşi freacă mîinile:
        — Excelent! Excelent! Ăsta durează o veşnicie. Există şi în faţa blocului meu un părculeţ cu astfel de leagăne. Îmi amintesc că au fost cîteva accidente uşoare. Totuşi, de douăzeci de ani leagănele nu s-au clintit din loc.
        Sînt dezamăgit. Dezorientat. Pierd teren. Mă zbat:
        — Ce minunaţi ar fi nişte căluţi fără muchii, din plastic. Nişte castele din burete. Nişte mingi uriaşe de cauciuc. De pe tobogan, copiii ar ateriza într-un bazin plin cu mingi de ping-pong multicolore...


        Tovărăşanu mi-o reteză scurt:
        — Destul. Aiurezi. Cornierul, betonul, astea n-au moarte. Copiii trebuie să se obişnuiască de pe acum cu durităţile vieţii. Viaţa nu e făcută din mingi de ping-pong multicolore, ci din dale de beton, şine, traverse, tuburi, vagonete. Ai uitat asta?
        — N-am uitat. Credeam că de aceea producem maşini, ca să-i scutim pe copiii noştri de ceea ce ne-a îmbătrînit pe noi înainte de soroc.
        Tovărăşanu se înduioşează puţin, dar nu suficient.
        — Destul, tovarăşe Tovărăşelu. În definitiv, nu văd nici un copil în parc.
        — Sînt îngroziţi. Ia să aibă nişte maşini gonflabile, nişte cuburi de polistiren! Ar năvăli cu miile. Li s-ar dezvolta imaginaţia.
        — Utopii. Ia uită-te la dumneata: îţi cunosc dosarul, altceva decît ţurca şi poarca n-ai jucat în copilărie. Oi fi avut şi un cerc, şi o praştie. Atît. Şi vezi ce frumos ţi s-a dezvoltat imaginaţia? Splendid.
        Eram învins. Supărarea mea ţinu o lună. Peste exact o lună primii un telefon de la Tovărăşanu. Era seară, şi mă suna acasă.
        — Măi, tov’ Tovărăşelu... Am un necaz. Fii-miu a plecat la specializare, în străinătate... Şi-a lăsat fetiţa la noi... Da, omule, patru anişori... Nu pot s-o las printre fierătaniile alea din faţa blocului... Mi-e că se spînzură. M-am uitat atent: sînt foarte periculoase. Cum era proiectul acela al tău? Fă-mi o propunere, o schiţă, un deviz.
        I-am promis că da, îi fac. Mă pricep la desen. O ghiulea de fontă urma să contrabalanseze greutatea trunchiului de brad... Cangea, eliberată de un arc puternic...

(Perpetuum comic ’84, pag. 69)


, , ,

Lapsusuri pentru eternitate (pc93)

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989.

        • Orice om are dreptul să primească răspunsuri; dar, dacă se poate, fără să pună întrebări.

        • Oamenii au inventat nişte gratii imaginare — meridianele şi paralelele, cu gradele, minutele şi secundele lor — pentru a şti exact cine, cînd, de unde şi pînă unde evadează.

        • Draga mea, oare n-om fi în stare să facem ce face toată lumea? Ne rupem de la gură, mîncăm iaurt, împrumutăm de la rude, economisim, şi ne cumpărăm, dragă, şi noi o benzină!


        • Nu aşa ne-a fost înţelegerea: accept să fiu un om şters, dar nu de către alţii.

        • Sigur că frumoasă e doar o femeie dintr-o sută, dar ca acele sute există mii.

(Perpetuum comic ’83, pag. 149)


,

Lapsusuri pentru eternitate (pc82)

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989.
        • Oamenii au devenit bipezi ca să încapă mai mulţi.

        • Poate că presa viitorului va consta din nişte ziare transparente prin care vom putea privi prin televizorul practicat în peretele vecinului.

        • Dresorul socotea încruntat: „Dacă un urs merge în patru labe, atunci jumătate de urs merge în două..."

        • În literatură, „băieţi de viitor" sînt doar morţii cu oarecari şanse.


        • Accidentul e un tip cu vestă gri-trotuar, cu ochii de un albastru-miliţian şi sîngele roşu-tramvai, care se dovedeşte a fi de fapt accidentatul.

        • Mănuşile ne apără de frig. Dar cine ne apără de mănuşi?

        • N-ar conta că se scumpeşte viaţa, dar ne-a pus naiba să fim omnivori.

        • Cu jungla asta, poate că ar fi bine să mă prezint şi eu: Tudor Vasiliu, Linné.

        • Ideile pentru dezarmare sînt ca ouăle de porumbel al păcii: cîtă vreme se poate face din ele o omletă, nu stă nimeni să le clocească.

(Perpetuum comic ’82, pag. 21)



Persoane interesate