În principiu, Rădulescu-Uimeni nu pretinde plocoane şi nu sugerează nimănui să-i trimită, după operaţie, în plic închis, ilustrate cu chipul lui Nicolae Bălcescu. Dar ce vreţi?! Orice om se simte mai în siguranţă dacă scoate nişte bani din propriul buzunar; i se pare că dacă a plătit bine va primi o marfă de calitate, adică o sănătate perfectă. Desigur că aceste mentalităţi sînt învechite, arhaice. Pe scurt, chirurgul Staicu Rădulescu-Uimeni nu cere, dar nici nu refuză.
În frigiderul marelui chirurg odihnesc sitari şi fazani, prepeliţe şi cocoşi de munte neîmpăiaţi. Congelatorul e un bloc compact de păstrăvi şi muşchiuleţi, momiţe şi icre de tot felul. Dedesubt stau roţi de caş afumat, ca nişte tobe, salamuri de Sibiu de culoarea fagotului, o harpă care nu e altceva decît un sfert de torace de mistreţ afumat.
În debara, sticlele de Cotnari şi coniac „Milcov", whisky-urile „Johnnie Walker", „Haig", „Teacher’s", clondirele de brandy „Napoleon", de vermut „Campari" şi de liqueur „Florio" străjuiesc cartuşele de „Dunhill", „Kent" şi „Rothmans", ciocolata „Toblerone" şi casetele cu „Chanel" şi „Cristian Dior" al căror loc firesc e, desigur, în sala de baie.
Am intrat în debaraua marelui chirurg pentru a-l deferi justiţiei cititorului şi nu pentru a-l da pe mîna miliţiei. Mai ales că, lunar, bunurile sînt preluate de nepoţi, instalatori, mecanici auto, secretare şi cohorte de musafiri petrecăreţi. Am făcut-o mai mult pentru a preciza decorul.
— Veronico — se trezeşte într-una din zile Staicu Rădulescu-Uimeni — cred că o să nasc. O să iau premiul Nobel. De două nopţi nu visez decît ardei capia. Ştii, o salată cu ulei, oţet, zahăr şi sare. Atît. Îi apuci de coadă... Îi ridici... şi te vîri sub el cu gura în sus, ca sub cişmea... N-ai putea...?
— Ce vrei să-mi propui? se răsuceşte Veronica Rădulescu-Uimeni, soţia marelui chirurg. Mă vezi pe mine cu sacoşa ÎN PIAŢĂ??? Să ajung de rîsul doamnelor Lelescu, Carafoglu, Ispir? Monstrule! Tiranule! De ce nu-ţi aduce unul din pacienţii tăi ardei capia?!
— Draga mea, ştii bine că nu cer nimănui nimic. Şi apoi, pacienţii mei sînt de la profesor universitar în sus... Nu tu m-ai învăţat să îi selectez, pe cît posibil? Îl vezi pe generalul Stoiculescu aducîndu-mi ardei capia? Uite ce propun: mergem cu maşina, tu laşi geamul în jos şi, în dreptul aprozarului, întrebi cu vocea prefăcută: aveţi ardei capia? Dacă au, uite, promit că mă dau jos să cumpăr.
Lada 1200 combi, de culoare crem, a familiei Rădulescu-Uimeni, se prelinge cu ambreiajul patinînd pe lîngă aprozar. Brusc, soţia chirurgului scoate capul pe fereastra portierei din dreapta. Ochelarii fumurii îi acoperă şalul care-i acoperă pînă şi nasul. Cu o voce groasă, de buldog, strigă:
— Aveţi capia?
De uimire, o băbuţă lasă să-i curgă fasolea albă uscată peste cartofii din sacoşă. Va avea de ales, nu glumă, cartofii sînt foarte mărunţi.
— Nu avem! Încercaţi mîine dimineaţă! se dezmeticeşte vînzătorul.
— Bună ziua, madam Rădulescu răsună vocea doamnei Carafoglu prin uşa deschisă de la „Coafor".
— Demarează, tontule! scrîşneşte Veronica Rădulescu-Uimeni. Ne-a recunoscut maşina.
Mîinile crispate ale chirurgului tremură în căutarea schimbătorului de viteze.
Zile în şir, o săptămînă şi mai bine, marele om încearcă să-şi procure o sacoşă de ardei capia. În tot acest timp stă de vorbă cu oamenii, învaţă reţete culinare, i se propun spre cumpărare: glucoză, revista „Femeia" şi chewing-gum sîrbesc. De ardei capia nici vorbă. Ajunge într-un asemenea grad de disperare şi uzură fizică încît e gata să cumpere soia, dar gîndul că poate nu e făcută din ardei capia îl opreşte.
— Alo! Tovarăşa Stela! o sună într-o bună zi pe fata de la triaj. Doctorul Marinescu este? Ia dă-mi-l o clipă. Alo, Marinescule, mi-ai recunoscut vocea, n-ai un pacient aşa... mai de la ţară?... O urgenţă. Ai? Trimite-l la mine. Aha, trombangeită obliterantă. Boala Winiwarter-Bürger. Aştept.
În sala de consultaţii e adus moş Stănică.
— Omule, vrea să ştie mai întîi marele chirurg, ai acasă o grădină de legume?
— Am... Se poate...
— Şi, în grădina dumitale, cresc şi ardei capia?
— Cresc, cum să nu.
— Ştii dumneata cît costă un kilogram de ardei capia?
Bătrînul roşeşte, semn că începe să priceapă:
— Ştiu. Mi-a spus fiică-mea cînd a venit în vizită. Se vinde bine. Al naibii de bine.
— Uite ce-i: mata ai boala Winiwarter-Bürger, dar ai şi ardei capia. Ai înţeles ce vreau să spun? E clar? Eu te fac sănătos...
— E clar, dom’ doctor, se poate... E o cinste pentru mine!
După patru zile — toamna e încă în toi — marele chirurg, cu şorţul legat în jurul mijlocului, între două operaţii dificile, pătrunde în rezerva lui moş Stănică:
— Ei, cum te simţi?
— Straşnic. Vă aşteptam. Aveţi timp să mă ascultaţi?
— Nu mult. Spune repede.
— Ei, dom’ doctor, treaba cu ardeii capia. S-a aranjat. I-am vîndut pe toţi. În colţ, la Amzei. I-a dat fiică-mea în zece minute.
— I-a dat?!!?
— Pe toţi. Am găsit şi bişniţarul cu valuta...
— Bişniţarul cu valuta?
— Valuta, da... Dolăraşii... L-a adus fiică-mea cu ea şi pe Gore, prostul satului de unde sînt eu. De, fata preventivă. A intrat Gore în şop: habaldînga-dunga, că dacă-i pui o pereche de blugi zici că-i hipi şi fiică-mea i-a tradus şopistei.
— I-a tradus şopistei?! sughiţe Staicu Rădulescu-Uimeni.
— Da. Şi uite aşa am reuşit să vă aduc asta. Citiţi dumneavoastră. Noi nu ştim ruseşte.
Moş Stănică scoate de sub pernă o butelcă aurie pe care scrie cu litere de-o şchioapă: „CHIVAS REGAL, BLENDED SCOTCH WHISKY" şi o înmînează ceremonios chirurgului.
Marele om mulţumeşte în şoaptă. O ia. Doar în scenetele de televiziune actorii închid ochii, leşină, strigă sau sparg sticle în creştetul partenerului. În realitate, posesorii unei sticle de „CHIVAS REGAL" aşteaptă să se lase seara, o destupă şi se fac cui.
(Perpetuum comic ’89, pag. 86)
