Tanti Mimi este o persoană foarte cunoscută în urbea noastră. Pentru concitadinii mei, care au o aversiune inexplicabilă faţă de orice fel de venetici, ea nu este o străină. Dimpotrivă. E iubită, adorată, populară. Ori de cîte ori soseşte în vizită la noi, adică la mine, că mie îmi este rudă. În tot oraşul nostru e o forfotă ca în ziua de tîrg (joia). Spre casa noastră se îndreaptă atunci atenţia tuturor, chiar dacă e zi de joi, iar primarul este fericit că nimeni nu-i mai cere nimic, lăsîndu-l şi pe el, săracul, să se ocupe de nevastă, de copii, să dea lături la porc şi să spargă lemne. Într-atît de fascinantă este tanti Mimi, verişoara de-a treia a bunicii mele.
Cînd vine la noi, tanti Mimi se instalează pe fotoliul din sufragerie, primeşte vizite şi dă consultaţii. Mă veţi întreba: Ce fel de consultaţii? Tanti Mimi a fost moaşă, acum e la pensie. Dar să ştiţi că nu se pricepe numai la lehuze şi la tăiatul buricului. De unde! Ea are la degetul mic toată ştiinţa medicală. Pune cu uşurinţă şi numai din ochi cele mai felurite diagnostice, să nu-ţi crezi urechilor. De cînd a ieşit la pensie ne vizitează mai des şi are timp să stea şi să dea consultaţii. De atunci oraşul nostru s-a umplut de bolnavi. Fiecare are cîte o boală, de obicei foarte gravă, fiecare aleargă să se caute. Spitalul din tîrgul nostru, ca şi spitalele din localităţile învecinate, gem de pacienţi care se vaită ba de una, ba de alta, dorm cîte doi într-un pat, iar doctorii nu-şi mai văd capul de atîta treabă. La adunarea obştii s-a cerut cu insistenţă construirea unui nou spital şi mărirea capacităţii celui vechi.
Tocmai de aceea competenţa minunatei mele tanti Mimi nu poate fi pusă la îndoială în niciuna din ramurile specializate ale medicinii. Ea însăşi este numai o rană şi o durere. Pe fiecare pacient îl asigură că şi ea are sau a avut: colită, rinită, otită, gastrită, cistită, artrită, spondiloză, artroză, polipoză, pietre la fiere, rinichi, vezica urinară, fibrilaţii, cardiopatie ischemică, furunculoză, picior scrîntit şi bătături. Probabil şi altele, imposibil de ţinut minte pentru un om ca mine. Dar tanti Mimi nu e ca mine, ea e un fenomen. Are o memorie de elefant (mă rog, aşa se zice) de care e conştientă şi mîndră. Fiindcă fără această uriaşă listă de boli, imprimată în centrii memoriei ei, s-ar mai fi bucurat de atîta faimă? La această întrebare, nevastă-mea ar răspunde: „Nu! Iar noi am fi scăpat de o pacoste".
Vedeţi, aici e buba, ca să mă folosesc de o metaforă din domeniul mătuşii mele. Singurul om din tîrgul nostru care nu poate s-o sufere este nevastă-mea. Îmi pare sincer rău, deşi pînă la un punct trebuie să-i dau dreptate. De cîte ori vine în vizită la noi, în discuţiile dintre mine şi nevastă-mea subiectul principal devine divorţul. Trecem şi la detalii practice. Ne socotim de cîţi bani avem nevoie pentru proces, dacă, în general, îi avem, sau ar trebui să facem un împrumut la CAR, împărţim lucrurile din casă, dăm cu piciorul în pisică să fugă la vecini, numai cu unicul nostru fiu nu ştim ce să facem. Ajunşi aci, de obicei ne împăcăm şi ne decidem să o sacrificăm pe tanti Mimi. Îi facem vînt şi între noi se restabileşte pacea. E o pace provizorie, ca orice pace, ceva între două războaie. Acea perioadă mai lungă sau mai scurtă între două vizite ale scumpei mele mătuşi are două subdiviziuni. În prima etapă, nevastă-mea rîneşte noroiul din sufragerie, spală, freacă, deretică, dezinfectează şi cu un glas mai mult sau mai puţin dulce îmi pomeneşte de farmecul inegalabil al neamurilor mele. Eu mă apăr şi ripostez, vorbindu-i în termeni la fel de elogioşi despre neamurile ei. Acestea sînt zilele sau săptămînile fierbinţi de după vizită, cînd însăşi uniunea noastră conjugală stă pe muchie de cuţit. După aceea, în cea de a doua etapă, uităm. Ne povestim isprăvile lui tanti Mimi, rîdem, noaptea dormim liniştiţi şi visăm frumos. În aceste zile şi săptămîni uităm învăţămintele istoriei şi ale noastre personale că pacea e un interval mai lung sau mai scurt între două nenorociri, vigilenţa doarme ca o beşniţă umflată de bine, diavolul pîndeşte şi apoi sare drept în mijlocul sufrageriei noastre, noaptea sau în plină zi.
Orice s-ar zice însă, tanti Mimi are suflet bun. Cînd nu dă consultaţii în sufrageria noastră, ea se află în mijlocul bolnavilor ca Napoleon în mijlocul ciumaţilor din Egipt. E capabilă şi de astfel de fapte eroice, conform jurămîntului lui Hippocrate pe care îl ştie pe de rost. Cînd vine la noi, vine cu mîna goală (dacă exceptăm seringa şi saprosanele), cînd pleacă i-ar mai trebui vreo patru mîini, ca să ducă sacoşele pline, care, grijulie, şi le aduce de cînd am refuzat să-i mai împrumutăm din ale noastre. Pînă la gară o conduc eu, justificîndu-mă în faţa nevesti-mii, ce-mi zîmbeşte cuceritor, că, date fiind kilogramele excedentare, exerciţiul fizic nu-mi strică. Bani de taxi nu-mi dă, se înţelege. Ea, nevastă-mea, declară că n-are nimic împotrivă şi că aş putea să-mi cîştig pîinea şi altfel, la serviciul de peron. La gara de destinaţie o aşteaptă un alt nepot care, la fel ca mine, are mare nevoie să mai slăbească, deşi din pricina acestor frecvente exerciţii i-a căzut rînza. Diagnosticul i l-a pus tanti Mimi.
Pe cît îi e trupul plin de boli, pe atît îi sînt mintea şi sufletul pline de calităţi. Pe lîngă multe altele ea are şi darul prezicerii. Nu există vis care să-i dea pace şi în care să nu găsească un tîlc. Nu ştiu cum se face însă că visele ei sînt totdeauna tragice. N-am auzit măcar unul care să se termine cu nuntă sau botez sau la horă în sat. Dacă visează o pajişte înverzită — asta înseamnă sigur mormînt, dacă visează flori — e moarte curată, pentru că, nu ştiu din ce motive, florile nu se adună la ea în buchete de logodnă, ci numai şi neapărat în jerbe. N-ar zice, de pildă, că cineva care visează nuntă, se va scula dimineaţa mahmur şi va spune celor din casă că în curînd careva dintre rudele apropiate, dacă nu chiar dintre cele de faţă, va porni pe drumul fără întoarcere. Pentru tanti Mimi nunta înseamnă, fără doar şi poate, deces în familie. Şi cum se scoală din pat începe să socotească pe nişte boabe de fasole ce neamuri are, ce vîrstă au şi de ce boli suferă. Iată de ce toate neamurile pînă la a şaptea spiţă fug îngrozite din calea ei. Din gura ei nimeni nu vrea să-şi cunoască viitorul. Preferă să meargă la altă ghicitoare.
Hotărît lucru, tanti Mimi e o fiinţă misterioasă şi fatală. Orice vizită de-a ei aduce după sine o nenorocire. După ce pleacă de la noi nevastă-mea pune zahăr în oala cu ciorbă şi sare în cafea. De vină e tanti Mimi. Se sparge o farfurie, se arde un bec, pierd cheia de la casă. De vină e tanti Mimi. „Face farmece", zice nevastă-mea. „E o vrăjitoare. Să n-o mai prind în casă la noi".
Cu toate acestea, eu nu pot s-o abandonez. „N-a mai trecut pe la noi de peste două luni", îi zic nevestii. „Şi ce-i cu asta?" zice ea. „Păi s-ar putea să fie bolnavă, sau să i se fi întîmplat, Doamne fereşte, ceva mai rău", zic. „Nu-i purta tu de grijă", mă linişteşte ea, „tanti Mimi e mai sănătoasă decît mine. Se vaită, dar n-are nimic, crede-mă. Eu în schimb..." „Sfîntă Fecioară", strig eu, „şi tu începi?" „Aha, sare ea indignată, sigur, pe ea o crezi, pe mincinoasa, pe prefăcuta aia! Pe mine nu mă crezi niciodată, pot să şi crăp. Şi nu suport să mă compari cu ea, auzi?"
Iar am făcut-o de oaie, îmi zic. Ştiu că nu suportă comparaţiile cu tanti Mimi şi totuşi o compar. Involuntar, fireşte, că nu-mi place să-mi aprind singur paie-n cap.
O las în pace, schimb vorba sau ies în curte şi m-apuc să sparg lemne. E o treabă care mă linişteşte şi pe mine şi, mai ales, pe ea. E încîntată că fac şi eu ceva pentru casă, eu puturosul şi parazitul.
Ca să mă recompenseze, dar şi pentru că are o inimă fagure de miere, nu alta, după un timp ia singură iniţiativa şi-mi zice: „Ce-ar fi să-i facem o vizită lui tanti Mimi?" „Ei, zic eu prudent, cum crezi..." Apoi, speculîndu-i spiritul de contradicţie atît de feminin, mă îmbăţoşez şi declar: „Acum sînt ocupat. Nu merg". „Sigur, zice ea, tocmai acum ţi-ai găsit să fii ocupat, cînd am şi eu chef de o plimbare, să mai ies din îmbîcseala asta de tîrg, să stau şi eu cîteva zile fără să vă gătesc, fără să vă deretic...” „Nu, zic scurt, nu pot". Încăpăţînarea mea o întărîtă în aşa hal, că pînă la urmă cedez bărbăteşte.
Şi iată-ne ajunşi la tanti Mimi, care ne întîmpină cu un ropot de lacrimi de bucurie. „Credeam că n-o să mai apuc ziua asta", ne zice ea încă din prag, amintindu-ne ca deobicei în doi peri că pe undeva pe-aproape pîndeşte cositoarea gata să ne taie, pe ea sau pe noi. Abia intraţi în casă ascultăm un lung pomelnic de persoane necunoscute nouă decedate în timpul scurs de la ultima noastră veselă întrunire de familie. Nevastă-mea mă priveşte într-un fel incalificabil, de parcă eu aş fi insistat să batem drumul pînă aici. Tocmai ne povestea cum pierise un biet copil de patru anişori, un nepoţel din partea unei cumnate de văr, care înghiţise un ghemotoc de cîlţi muiat în motorina de la tractorul lui tat-su, pe urmă îi dăduse foc... O întrerup exact în clipa cînd povestirea promite să ia proporţii şi o turnură palpitantă (reacţia părinţilor, intervenţia tardivă a lui tanti Mimi, salvarea inutilă, înmormîntarea, număr de participanţi etc.). O întrerup cu tot regretul fiindcă nu pot să mai suport călcîiul (tocul) nevesti-mii, milimetric plasat pe bătătura cea mai dureroasă, cea de la degetul mic de la piciorul drept. Strig cu durere neprefăcută, dar şi cu grijă să nu o ofensez pe buna, simţitoarea tanti Mimi:
— Mi se rupe inima, tanti Mimi. Da’ vorba aia: morţii cu morţii şi viii cu viii. Mie mi-e o foame de lup. Dă ceva de mîncare!
Tanti Mimi abandonează nepoţelul în agonie şi trece veselă la cratiţă. Pînă seara ne pregăteşte o cină pe cinste. Nevastă-mea se repede să o ajute, dar inimoasa tanti Mimi n-o lasă. „Hodineşte-te, maică, zice, că destul te zbaţi acasă". Nu e deloc o aluzie la mine, însă nevastă-mea o completează ca să nu rămînă lucrurile nelămurite. Prima zi se încheie cu un adevărat ospăţ, urmat de un somn agitat.
Dimineaţa tanti Mimi se apucă de cozonaci şi de prăjituri. Nu mai are acelaşi elan, se vaită că o dor oasele, nevastă-mea se oferă să-i ajute, dar se izbeşte de acelaşi refuz: Nu, hodineşte-te, maică. Frămîntă la cozonaci şi se vaită. Seara cade frîntă, mai apucă să ne spună că a murit nepotu Cristache cu gîtul frînt, apoi adoarme.
A treia zi nu se mai scoală din pat. E grav bolnavă. Fierea, stomacul, intestinul gros. Poate şi vreun reumatism. Nevastă-mea aleargă de colo-colo prin casă, cotrobăie prin toate sertarele şi cutiile de bomboane în căutarea medicamentelor pe care tanti Mimi i le cere cu un glas jalnic. Dar pentru că trebuie să mai şi mîncărn, nevastă-mea găteşte, spală vase, aşează masa. La sfîrşitul acestei zile, nevastă-mea este zguduită: „Vizită mi-a trebuit!" zice.
— Tu ai vrut-o, spun, încercînd să scap cu abilitate de furtună.
— Zău?! Află că pentru tine am făcut-o, prăpăditule. Ca să-ţi fac o plăcere. Eşti mort după tanti-ta asta a ta, care e o tîmpită. S-a îndopat cu cozonaci şi sarmale şi acum se vaită de burtă şi de ficat.
— Hai, zic eu împăciuitor, hai, nu fii aşa de rea...
— Eu, rea? Eu care-am venit să văd ce face, crezînd că i s-a întîmplat cine ştie ce, tocmai eu sînt aia rea? Ei bine, eu pe la ea nu mai calc. Dacă o iubeşti atît de mult, n-ai decît să vii singur.
Aşa s-a încheiat ultima vizită, cu ură şi cu sfîntul legămînt de a nu-i mai călca pragul. N-are decît să crape, nouă nu ne mai pasă de ea. Are destui alţi nepoţi şi nu toţi au murit înghiţind şomoiage de cîlţi.
Întorşi la noi acasă, ne-am prăpădit de rîs, ne-am povestit de zeci de ori cum a fost în vizită la tanti Mimi şi iarăşi am rîs. Apoi am uitat-o. Apoi iar ne-am adus aminte de ea şi ne-am zis cu duioşie: „Oare ce-o mai fi făcînd săraca tanti Mimi?"
Într-o asemenea stare sentimentală ne aflam cînd pe uşă cine intră? Tanti Mimi! Fără o sacoşă în mînă şi într-un hal de disperare greu de descris. Plîngea şi ţipa:
— Unde e băiatul? Unde e nepoţelul meu? Unde e Gică?
Gică e fiul nostru.
— La Cluj, zic.
— La Cluj!? Aoleu, maică, aoleu!
— Ce ai, tanti Mimi? sare şi nevastă-mea de la bucătărie.
— Maică, maică, fugiţi după el!
— Ce-ţi veni, tanti Mimi? Aşază-te colea, bea puţină apă şi trageţi sufletul.
Şi după ce face cum i se spune, aflăm:
— Of, l-am visat azi-noapte. Ciocnea un pahar de vin cu răposatu bunică-tu! Şi arată spre mine. Adică bunicul din partea mea.
— Şi ce-i cu asta, zic şi pun mîna pe un făcăleţ care nu ştiu cum se rătăcise pe masa din sufragerie.
— E moarte, maică, moarte!... strigă şi plînge.
Ridic încet făcăleţul cu gîndul la Raskolnikov şi la hoaşca lui de cămătăreasă.
Noroc cu nevastă-mea. M-a salvat spiritul ei de contradicţie şi poate şi inima ei iertătoare. Eu eram decis s-o omor, ea era tot atît de decisă să o salveze. Mi-a prins braţul ucigaş şi eu am cedat bărbăteşte.
Tanti Mimi nici n-a observat ce luptă se dă între mine şi nevastă-mea, fiind prea zdrobită. Şi în felul acesta eu am rămas în inima ei drept nepotul bun şi darnic, iar nevastă-mea tot cum a fost: cam urîcioasă şi cam zgîrie brînză, care nu vrea să-i împrumute nici măcar o sacoşă ca să aibă în ce să-şi pună ouăle de căpătat. În urma celor întîmplate, nevastă-mea n-a dormit toată noaptea, gîndindu-se la Gică. Eu, luptînd eroic contra superstiţiilor, am refuzat categoric să urmez calea ghionturilor ei şi nu m-am dus la Cluj.
(Perpetuum comic ’85, pag. 126)
