Adevăratul deznodămînt al întîmplărilor pe care nici n-am apucat să vi le istorisesc a avut loc la scurtă vreme după ce în săptămînalul judeţean a apărut ştirea că în iazul lui Păpurică din Dealu-de-Jos s-ar fi ivit Monstrul din Loch Ness.
Faptul că vestea fusese înghesuită pe pagina distractivă a hebdomadarului, sub rubrica de careuri încrucişate şi între o caricatură care satiriza favoritismul şi un grupaj de anecdote culese din almanahuri apărute în secolul trecut, n-a constituit nici o piedică pentru ca, peste noapte, toată comuna să înceapă să tremure la gîndul că în mijlocul ei, în afurisita de baltă a lui Păpurică, se zvîrcoleşte şi creşte o namilă nesăţioasă şi vicleană care, nemaiîncăpînd în lacul scoţian originar, şi-a găsit spaţiu locativ aici, la Dealu-de-Jos. În ziua următoare, nimeni n-a mai trecut prin apropierea iazului. Babele se uitau peste garduri, de departe, spre el, stupindu-şi în sîn. Una, mai îndrăzneaţă, se duse la dascălul Covrig, care încă nu se făcuse pulbere în ziua aceea, şi-l rugă să bată puţin clopotul în dungă, a înfiorare mare. Însuşi Păpurică rămase la casa lui, fiind văzut învîrtindu-se mai tot timpul prim mijlocul ogrăzii fără să-şi găsească locul. Ce gînduri l-au scormonit în ceasurile acelea de nesiguranţă, nu se ştie nici acum...
Şi totuşi, în noaptea care urmă, ai fi putut vedea — dacă te ţineau balamalele curajului — strecurîndu-se pe marginea iazul cu pricina trei umbre misterioase, şi mai ciudate fiindcă erau ca trei mogîldeţe sprintene şi parcă mînate de un scop precis! Ce scop?... dacă l-am divulga, ce s-ar alege de legea suspansului atît de necesar într-o povestire ca a noastră?!... Or, aici e momentul cel mai indicat ca să vă suspendăm curiozitatea de un fir de aţă tocmai deasupra întunecatelor ape ale iazului lui Păpurică, din care în orice clipă se pot căsca nişte fălci uriaşe dornice să-şi troznească între ele neputincioasele victime... Şi, ca suspansul să fie mai lung, deci cu atît mai palpitant, să reconstituim istoria respectivului iaz:
Nu, nu a apărut în urma unor teribile mişcări tectonice din cine ştie ce epocă geologică în cursul căreia digestia din măruntaiele planetei se manifesta în modul cel mai necivilizat! Respectivul iaz s-a născut din ambiţia şi fantezia lui Florea Păpurică, om cu scaun la cap, locuitor responsabil al comunei, dar stăpînit de un nărav: pescuitul! De ani de zile, acest harnic vlăstar al comunei Dealu-de-Jos, înarmat cu trestii, undiţe, cîrlige, plase, năvoade, hîrşe şi — de ce să n-o spunem — chiar crîsnice, cutreiera bălţile şi pîraiele din împrejurimi avid să-şi completeze cunoştinţele ihtiologice. Şi cîte asemenea cunoştinţe folositoare nu se zbătuseră în tolba lui de pescar?!... Numai că, de la o vreme, ba cîte o baltă care nu se îndura să-i lase în cîrlig nici măcar o fîţă de plevuşcă, ba cîte un agent piscicol care-i apărea din tufişul din spate cu procesul-verbal de contravenţie în mînă tocmai cînd trăgea din apă o crăpceană doldora de icre, ba bodogănelile nevestei, geloasă pe ceasurile şi zilele pe care le petrecea în braţele reginei broaştelor, toate acestea îi cam luară pofta de pescuit în ape tulburi şi-i înfipseră în creier — ca un oscior de caras în nodul beregatei — ideea de a avea iazul lui propriu la doi paşi de casă! Şi unde-l putea înjgheba decît pe lotul său personal pe care obştea, şi mai ales preşedintele cooperativei agricole de producţie, îl blagosloviseră chiar lîngă apa care străbătea comuna, teren plin de gropi şi bolovani pe care puteai creşte cu succes deplin mărăcini şi salamandre! Ce mai, preşedintele îi plătise prin acest lot cu vîrf şi îndesat modul cum Florea Păpurică îşi bătuse joc de el, de faţă cu martori, într-o seară cînd la bufetul din centrul comunei fusese descărcată mai multă bere decît figura în statistici pe cap de locuitor...
Şi totuşi, din piatră seacă, adîncind şi lărgind luni de zile o groapă din mijlocul lotului, săpînd un şanţ pînă-n malul rîului şi folosindu-l cu iscusinţă, Păpurică izbuti să creeze un fel de ghiol care sta ca un uriaş ochi holbat în inima comunei. Şi, ceea ce a surprins şi mai mult pe consăteni, e faptul că, la puţină vreme după aceasta, în iazul lui Păpurică au început să se zbenguie peşti de toate neamurile, de la obleţi la crapi rotofei, de la lin la caracudă, ca să nu amintim decît despre aceste vertebrate de apă neaoşe!...
De atunci, iazul lui Păpurică îşi cuceri rapid un loc nepieritor în însăşi monografia comunei! Faptele vorbesc de la sine; ele s-au succedat într-un ritm inexorabil:
Mai întîi, un profesor local l-a consemnat într-un buletin geografic central drept un element care a schimbat substanţial peisajul şi microclimatul aşezării. După estimările sale, la Dealu-de-Jos se născuse al 3451-lea lac de pe cuprinsul ţării...
Apoi, întreprinderea de construcţii care primise sarcina să facă — în sfîrşit! — un pod peste gîrla care tăia în două Dealu-de-Jos, îşi schimbă subit planul de a construi această punte de beton armat la intrarea în comună şi stabili că locul ideal pentru această lucrare — nu putea fi decît în preajma iazului lui Păpurică. Curînd, şeful şantierului — un pătimaş pescar amator, campion naţional absolut la 100 metri... plătică! — putea fi văzut ore în şir dînd la peşti pe malul iazului... Drept urmare, nu numai iazul dar şi podul fu asociat numelui lui Păpurică, ceea ce, în primăvară, îi asigură sufragii unanime în scrutinul electoral pentru edilii comunei.
Cu prima ocazie, pe preşedintele cooperativei agricole de producţie îl luă gura pe dinainte şi la o conferinţă de presă prilejuită de culegerea recoltei de fasole urcătoare, declară că iazul cu pricina reprezintă noul sector piscicol al unităţii sale agricole socialiste... Aşa ajunse Florea Păpurică şeful sectorului piscicol din Dealu-de-Jos.
Entuziasmat, fiul dirigintelui poştei care urma prin corespondenţă cursurile facultăţii de ştiinţele naturii, renunţă instantaneu la tema de diplomă dedicată obiceiurilor păsărelelor din ordinul Cuculiformelor şi abordă pasionanta investigaţie asupra peştilor din bălţi şi iazuri cu aplecare specială asupra celor din familia Cyprinidaelor. Însuşi profesorul referent din Capitală, interesat la culme de această originală opţiune naturalistă, se deplasă cu întreaga familie (compusă din cinci persoane) la Dealu-de-Jos şi cercetă cu de-amănuntul, timp de două săptămîni, calităţile nutritive ale peştilor descrişi de sîrguinciosul său student de pe malurile ospitaliere ale iazului lui Păpurică...
De altfel, fiind vorba de ospitalitate, trebuie să arătăm că, în ultima vreme, orice control serios asupra scriptelor financiare ale cooperativei îşi încheia bilanţul lîngă apele miloase ale iazului lui Păpurică, pe covorul de iarbă grasă, în fum de crap la proţap bine stropit cu mujdei, care dovedea mai bine decît orice spiritul fructuos de iniţiativă al colectivului din Dealu-de-Jos... Datorită timpului îndelung petrecut cu supravegherea acestor proţapuri, nevasta lui Păpurică obţinu în plus valoarea unei jumătăţi de normă, ceea ce răscumpăra într-un fel cheltuielile de reprezentare cărora soţul ei le făcea faţă din ce în ce mai greu...
Mai complicat a fost cînd echipa de balet clasic a Casei de cultură din capitala judeţului a ţinut morţiş să organizeze un spectacol de sunet şi lumină ca „Lacul lebedelor" în decorul nocturn oferit de iazul lui Păpurică... Pentru a potoli setea de muzică a numeroşilor invitaţi sosiţi de pe tot cuprinsul judeţului, a fost nevoie să se comande suplimentar un vagon cu peşte de la Tulcea...
De aici se trage probabil consecinţa că, în anul următor, în planul de producţie defalcat pentru cooperativa agricolă din Dealu-de-Jos, a figurat pentru prima oară o însemnată cantitate de peşte, ceea ce s-a adus la îndeplinire numai datorită neobositului contabil-şef care, printr-un schimb reciproc în natură, în care predomina spirtul de 90 de grade, a reuşit să obţină din cherhanalele gălăţene cantitatea planificată...
Se poate afirma însă că, tot datorită iazului lui Păpurică, Dealu-de-Jos s-a apropiat şi mai mult de oraşul de reşedinţă judeţean: pentru întîia oară, întreprinderea de transporturi auto a judeţului a înfiinţat o cursă de autobuze cu punct terminus în comuna respectivă. S-a stabilit că toţi şoferii care deserveau această linie erau membri vechi ai „Asociaţiei vînătorilor şi pescarilor sportivi" şi au devenit curînd prieteni la toartă cu Păpurică în multele ceasuri libere care-i despărţeau de sosirea şi plecarea autobuzelor din comună...
Ei au asigurat, de altfel, şi transportul numeroşilor participanţi la una din festivităţile care vor rămîne în cartea de aur a comunei Dealu-de-Jos: dezvelirea, în piaţa creată în apropierea iazului lui Păpurică, a monumentului realizat din iniţiativa filialei judeţene a „Asociaţiei vînătorilor şi pescarilor sportivi", un splendid grupaj sculptural reprezentînd pe zeiţa Diana în braţele lui Neptun, ambii înconjuraţi de tot felul de făpturi ale pădurii şi ale apelor într-o benefică revărsare a darurilor naturii!...
Inaugurarea acestui monument, semnat de un valoros artist judeţean al cărui nume îmi scapă, a fost un factor hotărîtor pentru construirea în comuna Dealu-de-Jos a motelului „Vraja iazului", o replică contemporană a vestitului „Han al Ancuţei", expresie supremă de confort şi bun gust care caracterizează toate amenajările din zonă ale Oficiului Judeţean de Turism. Specialitatea bucătarului-şef de aici: „Bouillabaisse à la Papurica"!...
Dar ce ecou aveau toate acestea în sufletul lui Păpurică? Un lucru e cert: îşi găsea tot mai puţin loc şi tot mai puţine clipe de tihnă pe malul iazului visat... Ba, putem spune, că de dorul iazului de la început îi cam venea să-şi ia cîmpii!...
Dar, iată, c-a sosit ziua aceea, parcă providenţială, cînd în hebdomadarul judeţean s-a anunţat apariţia Monstrului din Loch Ness în iazul din Dealu-de-Jos!... Era, fără nici un dubiu, răzbunarea foto-reporterului Tache Ursulache, cel căruia, într-o zi cu o toamnă în urmă, Florea Păpurică îi închisese poarta iazului în nas, pe motiv că peştii îşi fac siesta şi nu pot fi tulburaţi de aparatul fotografic...
Dar vestea apărută în ziar, cum spuneam, a făcut ravagii, ca într-un veritabil final de film de groază... Numai trei umbre nu s-au lăsat ghemuite în casă de frică... În puterea nopţii, ca nişte mesageri ai întunericului, ele au pătruns în arealul iazului... Trei umbre ca nişte mogîldeţe... căci nu erau alţii decît trei dintre cei mai isteţi elevi din clasa a V-a B a şcolii generale din Dealul-de-Jos. Cîteşi trei doldora de lecturi geografice, poliţiste şi ştiinţifico-fantastice! O.Z.N.-urile, statuile din Insula Paştelui, dîrele geometrice de piatră din deşerturile sud-americane, desenele bizare de pe stînci preistorice, erau de mult pentru ei nişte naive cimilituri dezlegate! Cît despre balaurul din Loch Ness, punerea lui în evidenţă era floare la ureche! Cum de nu se gîndise nici unul din savanţii care dăduseră tîrcoale celebrului lac scoţian la o asemenea soluţie: era destul să goleşti lacul de apă, aşa cum văzuseră cei trei că se procedează cu Cişmigiul bucureştean în fiecare an, şi ce ar rămîne pe fund ar fi Monstrul!?
Tocmai această experienţă se hotărîseră cei trei şcolari din Dealul-de-Jos să săvîrşească la iazul lui Păpurică! Şi plini de rîvnă, cu unelte adecvate sustrase din curtea părintească, se puseră pe lucru în bezna nopţii! Săpară un şanţ larg şi sănătos în panta dinspre gîrlă şi, la un moment dat, surpară şi ultimul stăvilar din calea apelor iazului care, de cum văzură poarta slobozeniei deschisă, se năpustiră spumegoase la vale! În cîteva clipe, apele şi peştii lui Păpurică se duseră pe gîrlă sau pe apa Sîmbetei — cum vreţi s-o luaţi — în afară de un crap imens şi bătrîn care zăbovi încă puţin gînditor pe mîlul de pe fundul bălţii. Îi plăcuseră aceste locuri şi ar fi dorit să iasă aici la pensie, să stea zile întregi la taifas cu Florea Păpurică, fiindcă erau prieteni vechi... Cînd văzu însă că şcolarii buclucaşi se pregăteau să-l prindă pentru a-l arăta tuturor a doua zi drept prototipul Monstrului din Loch Ness, crapul nostru făcu un salt acrobatic, îi stropi cu nămol din cap pînă-n picioare, şi alunecă şi el pe şanţul artificial pînă în apele învolburate ale gîrlii!...
Şi aşa se termină cu iazul lui Păpurică deoarece acesta n-a mai vrut în ruptul capului să-l refacă. Ba, mai mult, aduse un tractor şi nivelă groapa de parcă nici n-ar fi existat vreodată!...
Numai că, la mică trecere de vreme, pe locul acela gras şi mîlos începu să crească o mîndreţe de papură, deasă şi strălucitoare, cum nu se ştia prin partea locului! Şi atunci, Florea Păpurică avu o nouă idee: să transforme secţia piscicolă a cooperativei agricole de producţie în secţie de împletituri de papură!... Într-un an dădu cu papura lui de lucru la peste o sută de consătence, iar coşurile, traistele, rogojinele, panerele şi toate celelalte obiecte din papură care se făureau la Dealu-de-Jos aduseră o faimă nouă judeţului respectiv...
În aceste zile, Florea Păpurică şi soţia se găsesc la Tîrgul de artă meşteşugărească de la Frankfurt şi reprezintă, cu succes iscusinţa împletitoarelor de papură din Dealu-de-jos.
De cînd s-a deschis tîrgul, Păpurică încearcă toate preparatele culinare din peşte aflate la îndemînă: languste în aspic, fileuri de anghile, stridii la capac, macrouri în ketchup, homari în sos spaniol, sardele de Nissa cu capere, dar nici unul dintre aceste mofturi nu aduce cu borşul pescăresc pe care şi-l fierbea singur pe malul iazului!
De aceea, abia aşteaptă să se întoarcă la Dealu-de-Jos şi să pornească hai-hui către o baltă înecată în sălcii şi păpuriş. Dar, ştiţi, aşa, un iaz situat cît mai departe de minunatul său sat natal, şi singuratic şi liniştit, încît să audă pînă şi şoaptele peştilor.
(Perpetuum comic ’88, pag. 50)
