, , ,

În familie

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

        Cuscrul Teofil Bobină juca table cu omologul său, cuscrul Visalom Secărică. Erau morocănoşi, aruncau zarurile în silă şi ele parcă ţipau obraznic pe lemnul soios al cutiei. Fiul lui Bobină trebuia să pice, dintr-un moment în altul, de la spital. Aştepta un fecior. Secărică, temător, tăcea şi dorea undeva, în adîncul inimii, să aibă o nepoţică. Să fie o fată.
        — Ăsta e joc greu, cuscre, zise Bobină aruncînd zarurile, cu o anume superioritate. Cere tact, inspiraţie, inteligenţă...
        — Joc de tîmpiţi, zise Secărică. Nu-l suport. Accept să joc în momente din astea, cînd trebuie omorît timpul.
        — Te pomeneşti c-o fi fată, se sperie el. Prea îmi merge zarul, zise Bobină şi dădu un şase-şase.
        Tudor Bobină apăru în prag şi strigă:
        — Fecior, tată!
        Bravo!... tu-i mama ei de viaţă, gemu Bobină şi-şi îmbrăţişă fiul... Victorie!
        — Să-ţi trăiască fecioru’, zise Secărică emoţionat şi- să-ţi crească mare.
        — Creşte oricum, interveni indispus Bobină cel bătrîn, în vreme ce destupă o sticlă cu o ţuică galbenă, ca mierea. Să-i urăm lucruri mai frumoase, mai autentice, nu aşa de formă, că nu sîntem nici la servici, nici la şedinţă. Să crească mare, auzi, ce urări avem!? Ce folos? Cîţi nu cresc mari şi proşti... Să ne trăiască feciorul! Să fie deştept! Să aibă noroc!
        Cei trei închinară şi băură fericiţi.
        — Cît are? se interesă Bobină cel bătrîn.
        — Patru kilograme.
        — În cap? zise Secărică.
        — Ei făcu Tudor. Sigur. Acolo nu se umblă la gramaj, ca la dumneata la unitate, tată-socrule.
        — Încă, adăugă mucalit Bobină. Ura! Fericire şi sănătate.
        Ciocniră din nou. Ţuica ardea. Lacrimile lui Secărică i se datorau mai mult ţuicii, nu nepotului.
        — Uite ce e, vorbi grav Bobină cel bătrîn. Aşa cum e bine şi frumos, să-i alegem o meserie. Să avem grijă de viitorul lui.
        — Mai este timp, tată.... zise Tudor.
        — Tu nu vezi că toate posturile îs ocupate? Nu găseşti unul bun, decît o dată sau de două ori într-o viaţă de om.
        — O să mai vedem, se opuse iar Tudor.
        — Aşa am văzut şi cu tine: ai tot dat admiteri, porţile erau deschise, tu nu le-ai văzut, ori n-ai nimerit şi-ai ajuns şofer. Are patru kile, e zdravăn, îl facem miner. Scurt.
        — Prea grea meserie. Sînt împotrivă, zise aspru Secărică.
        — Şi eu, declară Tudor.
        — Aveţi dreptate, acceptă Bobină cel bătrîn. Să căutăm altceva...
        — Un şef de unitate, ca dumneata, tată socrule, propune Tudor!
        — Nu. Eu am tremurat o viaţă întreagă. Şi acum, că sînt la pensie, tremur şi visez noaptea plus sau minus în gestiune. Să fie el mai liniştit.
        — Ai tremurat, nimic de zis, dar a meritat, cuscre!
        — Şi asta-i adevărat, recunoscu Secărică. Eu am luat puţin, cîte un pic, zilnic. Nu m-am lăcomit.
        — Îi fi fost cinstit, rîse Bobină.
        — Vrei să fiu sincer? N-am fost prea cinstit şi n-am furat cît puteam, fiindcă mi-a fost frică.
        Bobină şi Tudor au rîs cu sete. I-a urmat şi Secărică.
        — Îl facem medic, hotărî Tudor.
        Un moment de tăcere. Pe buzele fericitului tată, flutura un zîmbet. Bobină îl ofili rapid:
        — Cu cine crezi că seamănă aşa dotat? Nu te uiţi în jur?
        — Mă uit, zise cu amărăciune Tudor.
        — Noi toţi, reluă Bobină cel bătrîn, laolaltă, dacă avem vreo cinci ierni de şcoală! Că în rest, am fost în cîmp... Nu găsim o meserie uşoară, frumoasă şi bănoasă!
        — Tată, să-l facem agronom!?
        Bobină îşi privi lung feciorul.


        Goli paharul şi zise:
        — Să-l îngropi la ţară? O luăm de la început, ne întoarcem?! Mai stăm şi noi la oraş. Abia am venit. Să mai respirăm şi noi aici, unde avem condiţii...
        — Aşa e, interveni indispus Secărică. Aici, ai apă caldă cînd vrei, ai linişte, ai aer curat...
        — Le am, din cînd în cînd, da’ nu asta contează. Uită-te la el — şi arătă spre fiu-său — îi e plină casa de cristaluri, mobilă scumpă, stil, televizor în culori, umblă în străinătate, şi-i un amărît de şofer. Cum ar veni, la noi, la Gîrboavele, tractorist. Parcă la Gîrboavele mă spălam mai mult?! Aiurea. Şi mai e ceva cuscre: dumneata vezi şi acum lumea de la tejgheaua unităţii. Ţi-a picat şi dumitale, slavă Domnului, cu coşul. Aici, la oraş, mai ai ceva: perspectiva.
        — Şi ce faci cu ea? se oţărî Secărică.
        — Nimic. Da’ o ai! Şi asta e mare lucru, cuscre.
        — Am să-l fac profesor, tată.
        — Tudore, să nu ne pierdem cu firea şi să greşim, zise grav Secărică. Vrei să-l chinuieşti o viaţă întreagă cu naveta?
        — Nu e bine, se împotrivi Bobină cel bătrîn. Şi umplu paharele, pregătindu-se pentru o gîndire şi mai profundă.
        — Îl dau la comerţul exterior, declară patetic Tudor.
        Secărică tuşi a mirare. Bobină se scărpină în ureche şi zise dezolat:
        — E prea mare saltul. Noi abia l-am deprins pe ăsta interior, care, vedeţi voi, ne-a adus în rîndul oamenilor. Eu discut de la egal la egal cu şefii mei şi n-am sfert din răspunderea lor. Sîntem prima generaţie care a lăsat furca din mînă şi vrei exteriorul? Tudore, să avem simţul măsurii.
        — Da, tată, dar n-o să-l fac şofer? Sau magazioner ca dumneata? Trebuie să progreseze şi el, că societatea progresează necontenit.
        — Pardon, zise Bobină. Eu sînt muncitor constructor pe funcţie de magazioner.
        — Halal muncitor, se supără Tudor.
        — Să-ţi fie ruşine, se mînie Bobină cel bătrîn. Dacă nu aveam eu funcţia pe care o iei peste picior, te costau o groază de bani ţiglele, mocheta, robinetele, parchetul, lambriurile, caloriferele... vopselele... uleiurile... vana... faianţa... Casa...! Vila!
        — Mă rog... Şi eu, cu camionul, n-am făcut nimic?
        — Nu vă mai certaţi, îi opri Secărică. Ne-am descurcat şi noi. Să revenim la fecior. Nu sîntem în stare să-i găsim o meserie, ce naiba?
        — Îl facem strungar mase plastice la combinatul nostru, zise precipitat Bobină cel bătrîn. E meserie curată, bună, liniştită. Nu e bănoasă, ea, da’ e sigură şi asta-i mare lucru. Are un statut bun. Zilnic o să-i spună alţii ce să mai facă şi gata.
        — Nu e rău deloc, acceptă Secărică.
        — Ideea e bună, tată!
        — Deci, se lumină Bobină, rămînem p-asta. Am rezolvat o problemă dificilă. Noroc şi fericire.
        — Mai trebuie şi educat, cuscre, observă Secărică. Nu e chiar aşa uşor...
        — Îl educă societatea. Fiecare cu treaba lui. Noi o completăm doar, în răstimpuri...
        — Auzi, îşi aminti Secărică, cum îl cheamă?
        — N-are nume... Uitasem, zise Tudor. Cum să-l botezăm?
        — Asta e treaba voastră, spuse nemulţumit Bobină. N-o să le facem noi pe toate. Noroc, cuscre!
        — Să ne trăiască nepotul, ridică paharul Secărică. Abia s-a născut un pui de om şi uite cîte probleme pune? S-au schimbat vremurile, cuscre.
        — Şi oamenii, adăugă Tudor.
        — N-aveţi vocabular, zise nemulţumit Bobină cel bătrîn.
        Am evoluat, cuscre, ăsta-i adevărul. Şi puse mîna pe pahar.

(Perpetuum comic ’87, pag. 65)


0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Persoane interesate