— Ce mai faci, măi, maestre, tot aici, tot aici? Văd că te ţii tare, domnule. De cînd te ştiu, tot aşa arăţi, de parcă nu te ninge, nu te plouă. Şi eşti atît de bronzat...
Vocea uşor tremurîndă a vorbitorului nu putea ascunde acea stare emotivă, generată deopotrivă de admiraţie şi de invidie.
— Te miri că te invidiez? Păi, cred şi eu, fiindcă am de ce. Toată lumea te venerează, operele ţi se publică în tiraje mari... Ce, ca mine? Eu de cînd mă chinuiesc să scot un volum şi nu pot. Nu pot de alţii, maestre, nu pentru că ei ar fi mai buni, dar şi-au făcut reclamă, domnule, şi au relaţii. Pe cînd eu, modest de cînd mă ştiu, fără prieteni sus-puşi, eu n-am reuşit să scot nici măcar o cărţulie. Ţi-am explicat acest lucru şi în anii din urmă. Te-am rugat atunci să mă ajuţi, dar n-ai mişcat nici un deget. Un om cu atîtea relaţii ca dumneata, ar fi pentru mine un Mesia. Că, la urma urmelor, ce te-ar costa? Dumneata fiind atît de cunoscut, ai putea influenţa chiar şi criticii să-mi facă o primire bună pe piaţă.
Contrariat de nepăsarea maestrului, care părea că nici nu îl aude, poetul se înflăcără şi mai tare, ca un copil pe care dacă nu îl baţi la prima poznă, devine din ce în ce mai obraznic.
— Nu cumva te intrigă rugămintea mea? Ce te uiţi atît de încruntat la mine, ce nu-ţi place, maestre? Sînt un om integru, nu beau, nu fumez... Cred că am şi pe vino-ncoace, deoarece mă viziteaza muzele. Cum pleacă puţin de-acasă nevasta, după cumpărături sau la coafor, hop şi ele! Dumitale, care eşti confidentul meu, îţi pot mărturisi, fără urmă de ipocrizie, că nu mă lasă nici aici în pace, domnule, nici acum cînd sînt în concediu şi aş avea dreptul la o odihnă binemeritată. Toţi fac plajă, se agită, se distrează, iar eu scriu şi iar scriu. Am intrat în conflict cu nevasta, care zice că o neglijez şi a apucat-o o gelozie nebună pe bietele muze. Nu, nu le pot considera vinovate, ele se simt bine în prezenţa mea şi sînt încîntat că este aşa. De ce să se ducă la vreun neisprăvit şi să nu vină la mine, om serios, care le sînt fidel de atîţia ani? Ah, ce minunate sînt mîngîierile lor, ce înălţător este să fii îmbrăţişat şi purtat într-o lume în care visezi cu ochii deschişi...
Maestrul continua să stea îngîndurat, părînd că nici nu îl bagă de seamă pe cel care îi vorbea. Deşi nu primise nici un răspuns, poetul făcu o pauză, poate din timiditate, căci prin apropiere trecea în acel moment cineva şi în mod firesc acel cineva nu trebuia să-i cunoască toate gîndurile. Faţă de maestru se putea spovedi, lui îi putea împărtăşi toate neîmplinirile. Cînd paşii se depărtară, omul atît de vizitat de muze continuă:
— Şi pentru că veni vorba de muze, spune-mi, te rog, maestre, anul acesta ce mă îndemni să mai scriu? Despre alge şi peşti am scris, despre nimfe, de asemenea, despre amor, ce să mai vorbesc!
De atîtea vacanţe de cînd vin la mare, am epuizat absolut toate temele marine. Parcă m-ar bate gîndul să scriu ceva despre copaci... Privesc cu ochii minţii curgerea în sus a clorofilei, ca o sfidare a legii gravitaţiei, care, uite, maestre, nu este atît de universală precum se zice... Mă inspiră al naibii şi mormanul acela de stabilopozi, ca o pădure de beton desfrunzită, puşi la digul de lîngă Cazinou. Mi-am luat şi binoclul să le studiez formele contorsionate, ca gîndurile unui poet cuprins de febra creaţiei. Cred că or să iasă nişte poeme în metrică lungă, antică, aşa cum ai scris matale. Şi după aceea, să poftească cineva să nu mă publice... Că nu mai sînt un învăţăcel, maestre, uite aici ce chelie am, mintea îmi este mai şlefuită decît chelia, iar unde nu este chelie, este păr argintiu. Voi scoate nişte poeme de argint, chiar aşa am să pun titlul volumului: „Poeme de argint". Gata, s-a terminat cu ucenicia, e cazul să fiu şi eu recunoscut ca maestru!
Fascinat de minunata perspectivă ce i se deschidea în viaţa sa de poet, vorbitorul începu să schimbe tonul: se cădea ca maestrul să-i acorde mai multă atenţie, să-l privească de la egal la egal.
— Să ştii că mîine vin să-ţi citesc ceva, să nu mă refuzi, să nu faci urechea toacă, cum se spune, că nu este frumos. Mi-ai mai făcut-o şi altă dată. Şi uite, de aici, încep să cred mai mult în mine. Deşi...
— Deşi eşti un nimeni! auzi el vocea maestrului, venită parcă din depărtări, liniştită şi fermă, o voce care îl intrigă prin verdictul său lipsit de orice echivoc...
Îl privi pe maestrul direct în faţă şi îl găsi netulburat, cuprins de o nepăsare care îl scoase din sărite.
— A început să te roadă invidia, maestre, ai început să-ţi dai seama că sînt la fel de bun ca dumneata, poate chiar mai bun. Abia acum înţeleg că dumneata mi-ai băgat beţe-n roate pe-acolo, pe la edituri, să nu mă publice...
Rostind aceste cuvinte, oratorul făcu un salt calitativ, crescînd în proprii săi ochi, ridicîndu-se nu numai în vîrful picioarelor, ci şi în imaginaţia sa, ce se înfierbînta din ce în ce mai mult.
Acum, era parcă un alt om, timiditatea şi modestia îi dispăruseră treptat, lăsînd loc îndrăznelii, apoi aroganţei. Devenind ipotetic egalul maestrului, în definitiv ce l-ar mai fi împiedicat să-l şi tutuiască? Oare cît îl va mai răbda maestrul, cum de îi îngăduia să-i vorbească astfel?
— Sigur, dacă nu aş scrie în acelaşi stil cu tine, ai fi unic. Dar eu scriu în acelaşi stil, doar am fost învăţăcelul tău, dar am crescut valoric, m-am format, am personalitate şi te-am depăşit, de-aia îţi este necaz! Stilul tău s-a demodat, eu l-am perfecţionat, te-am înnobilat cu geniul minţii mele. Posteritatea va decide, colega, care din noi doi este mai bun. Deocamdată tu ai oarecari atu-uri... Eşti cunoscut, publicat, ai şi un soclu aici în piaţă...
Proaspătul maestru se opri din pledoarie, dar continuă să privească înciudat spre fostul său mentor, de parcă acolo, în piaţă, ar fi fost două statui, una vie şi una din bronz.
Doar într-un tîrziu, se auzi din apropiere un glas iritat de femeie:
— Costică, măi Costică, hai dragă la plajă şi mai lasă-l în pace pe Ovidiu, că l-ai plictisit destul.
(Perpetuum comic ’88, pag. 59)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu