Am ceva din belşug. Pot da şi altora, deşi cred că şi alţii au aşa ceva din belşug şi pot să-mi dea şi mie. Acest „belşug” se numeşte: AMINTIRI.
Se întîmplă însă un fenomen. Cu anii, posibilitatea de a acumula belşug (amintiri) scade. Rămîi doar cu belşugul vechi. Dar şi cu ăsta se întîmplă ceva ciudat. Se pierd în ceaţă detalii şi trebuie inventate altele, inventezi o dată şi cînd reiei amintirea, o reiei cu detaliu schimbat, îmbelşugat. Şi aşa rămîne: o poveste îmbelşugată. Se întîmplă, de exemplu, ca din participanţii la un belşug, la o amintire să dispară participantul principal şi atunci tu, sau altul, care am fost participanţi secundari, luăm locul celui principal şi îi dăm acestuia pe cel secundar. Sau nu-i mai dăm nimic. S-ar putea să fie un exemplu creator de a scrie amintirile. Nu vreau să insinuez că toate amintirile au la bază această tehnică, ci doar unele. Aceea pe care vreau să v-o povestesc nu are la bază tehnica amintită, deşi din cei trei care au participat la ea nu au mai rămas decît doi. Primul nu mai e. Al doilea sînt eu. Al treilea e Tudor Popescu. Cine nu-l cunoaşte pe Tudor Popescu? Pentru cine, totuşi, nu-l cunoaşte, deşi nu cred că există cineva, îi dau semnalmentele: înalt, privire deschisă, inevitabilă ca albastrul cerului sau, cum ar spune un poet, „privire celestă".
Are păr şi barbă spre deosebire de mine care nu am nici una, nici alta. Şi o bunătate electrizantă.
Încă un amănunt. Scrie piese de teatru. (Cred că la el e o manie). Nu numai că le scrie, dar i se şi joacă. Nu numai că i se şi joacă, dar şi rîde lumea de ele. Şi de actorii care le interpretează.
Bieţii actori! Într-o piesă a lui, de care a rîs lumea cu gura pînă la urechi, am jucat şi eu. El a vrut. Nu ştiu de ce. „Dumneata nu mă cunoşti pe mine dar eu te cunosc. Am mai rîs de dumneata", mi-a zis el. Cînd l-am intrebat unde şi în ce loc mi-a răspuns: „N-a mai rîs nimeni de d-ta? Ei bine, or să rîdă! O să vezi!" L-a rugat pe regizorul piesei ca în fiecare seară să fiu aruncat într-un bazin cu apă ca să-mi piară pofta să mai spun că nu rîde lumea de mine. Regizorului, care-l iubea la nebunie, i-a plăcut chestia asta şi aşa a făcut. Două sute de spectacole am fost aruncat în apă complet îmbrăcat. (În apa unui bazin). Vara mai mergea. Mă răcorea. Ajunsese chiar să-mi placă. Dar a venit iarna. După ce am răcit de două ori zdravăn, au fost nevoiţi s-o încălzească. O dată au încălzit-o atît de tare că directorul care intra înaintea mea (doar cu picioarele) s-a opărit!
Dar asta-i altă poveste. Tudor Popescu mai avea o manie. Venea la acest spectacol aproape în fiecare seară. Venea şi rîdea şi el, de ce scrisese. După care ne comunica foarte serios: „Azi sărbătorim 100 de spectacole de la premieră". Nu erau o sută. Dar dacă el vrea, sărbătoream. Noi eram actori, deci Executanţi! Dacă autorul vrea, sărbătoream. Ce pierdeam? Am sărbătorit 100 de spectacole la al 19-lea, la al 27-lea, la al 36-iea, la al 81-lea, ia al 99-lea, la al 121-lea... la al 199-lea. Fără nici o regulă. De exemplu, poate vă închipuiţi că ar fi preferat spectacolele cu soţ sau invers. Nu. N-avea nici o preferinţă decît bunul lui plac. Buna lui dispoziţie. Şi aici se poate vedea unde duce „bunul plac", că duce şi el undeva. Bineînţeles că am sărbătorit şi al 100-lea spectacol. Cel adevărat, nu inventat. Dar această sărbătorire a fost mai cu moţ. Autorul ne-a făcut daruri. Nu ştiu dacă e bine, dacă e frumos să amintesc asta. Mă gîndesc că pot afla alţi autori care nu fac daruri şi, Doamne fereşte, se supără. Sînt şi dintr-aştia. Ei zic că darul lor e piesa. Poţi să ştii dacă n-au dreptate? Aşa că la al 100-lea spectacol am primit fiecare actor (din cei ce jucau în piesă), în dar, un portofel. Colegele nu ştiu ce au primit şi poate nici nu e bine să spun. Ce semnificaţie a avut acest portofel nu-mi dau seama. În orice caz pe el scria titlul piesei (Concurs de frumuseţe), numele fiecăruia, iar cu litere mari — „100 de spectacole". Celălalt participant la întîmplare (primul), cel care acum nu mai e, cel care ar putea confirma că întîmplarea nu e inventată, avea şi el o manie. Nu ştiu dacă era ceva bun sau rău. Îi plăcea să facă glume! De dimineaţă pînă seara glumea. Aveai chef sau nu de o şotie, el ţi-o făcea. Chiar dacă nu rîdeai de ea, rîdea el. Şi rîdea atît de contagios că te făcea şi pe tine să rîzi. Viaţa nu glumise cu el sau glumise rău de tot şi el se răzbuna pe ea în felul acesta.
Tocmai la acest eveniment s-a găsit el să mai facă o glumă. A venit la mine şi mi-a arătat ce a primit el în dar, neîndoindu-se că şi eu am primit ceva la fel.
— Dar, a mai zis el, eu am găsit în portofelul de dar alt dar 40 de lei. Tu ce-ai găsit?
— Nu ştiu, am spus eu, să văd. Am luat portofelul l-am deschis şi am scos din el 1500 de lei pe care i-am numărat în faţa lui, sumă pe care numai cu două minute înainte o pusesem acolo.
Colegul glumeţ s-a uitat la mine, s-a uitat la portofel, s-a uitat în jur, cerînd parcă ajutor, dar negăsind, şi văzînd atîta împotrivire a destinului s-a enervat şi mi s-a adresat: „Extraordinar! O glumă nu mai pot să fac în teatrul ăsta", şi-a plecat trîntind uşa. Da, el care făcea atîtea glume, şi-a pierdut brusc umorul.
Au rîs colegii cu hohote.
Am rîs şi eu, deşi n-am ştiut de ce rîd.
A rîs şi el, mai tîrziu, după ce-i trecuse furia.
— Se întîmplă, dom’ne, se întîmplă. Ce vă miraţi aşa? Asta se numeşte pierderea instantanee a umorului! Adică eu dacă am umor (zic eu că am), să mi-l pierd deodată, din cauza unui portofel. M-am enervat. Adică să nu mai poţi face o glumă dacă nu ai spatele asigurat? Păi da. Scamatorul îşi aranjează masa, trapezistul plasa şi actorul... actorul, nimic? Dumneata (se adresează el lui Tudor Popescu) ce spui de toate astea? Dumneata care ştii atît de multe despre viaţă?
Tudor Popescu a rîs şi el. De ce n-aţi zîmbi (măcar) şi dumneavoastră?
(Perpetuum comic ’91, pag. 52)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu