— Cu cît dai roşiile, tătucă?
— Cu zece, să-ţi trăiască viaţa! Că uite ce frumoase e! Una şi una!
— Da’ pe mercurial cît scrie?
— Cît scrie, cît nu scrie eu aşa vînd! Nu bag mîna’n pozonaru nimănui. Iei? Bine! Nu? Să fii sănătos!
Megafoanele din piaţă bubuiau. Moşul, naiv, dar şi cam surd, nu prea îşi dădea seama ce se întîmplă. Ginel îi dădu microfonul lui Tănase Pistol care citi cu voce tunătoare de pe o fiţuică:
— Foaie verde de podbal/ Noi avem mercurial!
Titi Bleandă preluă microfonul şi continuă, cu un glas piţigăiat dar ferm:
— Tovarăşi ce cumpăraţi/ Nu vă lăsaţi speculaţi/ Pe producători înfieraţi!
Urmă Prepeliţă care, pentru o clipă, uită că e „în emisie" şi trase un „Să moară mama, parcă ar fi teatru la microfon!", care răsună în toată piaţa, dar înghiontit de şeful direct îşi reveni şi urlă cît îl ţineau bojocii:
— Leliţă cu păru’ creţ/ Nu mai da cu suprapreţ!
Între timp, lumea se adunase în jurul lor. Jean Amiraian, care trebuia să spună „Aceste frumoase versuri aparţin distinsei noastre poete Ionela Raflan", se înecă iar moşul întoarse tasul şi strigă hotărît:
— Nu mai vînd. Am închis.
Ginel Burduşan se înroşi tot.
— Ce-ai închis, mă? Unde crezi că te afli?
Cei din jur începură să dea semne de nerăbdare:
— Băi, tovarăşe, v-aţi făcut numărul, acum lăsaţi omul să vîndă. Avem şi noi treabă.
— Dumneata încurajezi specula!
— Nu tovarăşe, mie-mi plac roşiile.
Un hohot de rîs, amplificat de megafoane, îl acoperi pe Burduşan care striga că el nu glumeşte. Tănase Pistol scoase chitanţierul să-l amendeze pe moş dar acesta, calm, dădu o replică scurtă:
— Nu plătesc. Eu am vîndut cu opt lei, cum scrie la mercurial.
Ginel simţi cum i se urcă tensiunea:
— Sînteţi martori, sînteţi martori vă rog, numele...
— Cu opt a vîndut!
— Cu opt...
— Şi mai vedeţi-vă de treabă. Că sînteţi buni de muncă...
— Eu sînt de la primărie, strigă Ginel.
— Aaa, d’ăia care vin prin spate să-şi umple sarsanalele!
— Eşti martor, tovarăşu’ Bleandă!
— Ce martor, mă? Ce martor? Îţi dau un martor peste bot de nu te vezi!
— Hulpoiu! Să vipă Hulpoiu! Unde-i Hulpoiu?
— Păzeşte „obiectivul", răspunse prompt, ca de obicei, Prepeliţă, „obiectivul" fiind biroul unde îngrămădiseră băuturile şi mîncarea, destinate susţinerii acţiunii.
— Ce obiectiv? Să vină aici, să ia măsuri! Am fost jignit!
— Dumneata ai jignit omul ăsta care ar putea să-ţi fie tată!
— Mie? Mergi cu mine!
Cînd să-l ia de guler pe obraznic Ginel o zări printre curioşi pe doamna Totoiu, distinsa soţie a tovarăşului Totoiu şi pe domnişoara Ginette. Urmă o piruetă, apoi cîţiva paşi, iar megafoanele transmiseseră cu fidelitate ţocăiturile depuse pe mîinile mamei şi fiicei, deopotrivă, de către zelosul funcţionar. Ginette apucă microfonul şi declară scurt:
— Vreau să cînt!
Doamna Totoiu încercă să i-l smulgă însă micuţa se ţinea zdravăn de el şi începu să urle ca din gură de şarpe. Apăru şi Hulpoiu, cu un „zebeu" în spinare:
— Am auzit, am venit, zise el răspîndind în jur o ameţitoare aromă de Sîmbureşti şi usturoi.
Ginel îl împinse cu o mînă în timp ce cu cealaltă o săltă pe Ginette pe taraba moşului:
— Ce vrei să cînţi drăguţă?
— „O lume minunată", exclamă fetiţa printre sughiţuri.
— Foarte frumos! Bravo! Domnişoara Ginette Totoiu, o tînără speranţă, va interpreta, pentru dumneavoastră, cunoscutul şlagăr al lui Mihai Constantinescu, „O lume minunată"!
— Vai, tovarăşu’ Burduşan!
— Lăsaţi doamnă, îi mai culturalizăm, ce dracu’!
Ginette începu să cînte, Prepeliţă, Bleandă, Amiraian şi Hulpoiu băteau tactul din palme, dirijaţi de Burduşan. Lipsea doar Tănase Pistol care, la un semn al lui Ginel, înşfăcase sacoşele doamnei Totoiu şi se avîntase plin de elan într-un raid. Fericita mamă începu să lăcrimeze, cîţiva din cei aflaţi în apropiere, la îndemnul lui Burduşan, băteau şi ei din palme. Hulpoiu nu se putu abţine şi în pas de bărbunc slobozi strigătul care îi era lui cel mai drag la chefuri:
— Ca pă Vlaşca, măăă!
Ginel, întorcîndu-şi ochii peste cap de plăcere, numai zîmbet, dădu şi el drumul unui „everybody", cu o pronunţie neaoşă, la care Prepeliţă nu mai rezistă nici el şi răcni de sperie biata solistă, care începu să tremure ca electrocutată:
— Uhăi badeee! Uhăi bă!
— Mamăăă!
— Bravo, bravo! Eeee!
Aplauzele acoperiră urletele copilului, care se linişti repede şi ceru din nou microfonul. Nu mai apucă să se producă pentru că Hulpoiu strică tot. Cu o viteză nemaipomenită schimbase „zebeul" cu un acordeon hodorogit şi pornise hotărît să interpreteze cîntecul care-i plăcea lui mai mult şi mai mult, dar şi lui Tănase Pistol, care, după cum mărturisea, se căsătorise din dragoste, „Era odată doi iubiţi". Nimeni nu-l mai putea opri. Ginel, înspăimîntat, băgase microfonul în buzunarul de la spatele pantalonilor dar talentatul paznic se învîrtea după el, mergînd pe vine ca la cazacioc.
Inspirat, Jean Amiraian tăie firul microfonului, cu un cleşte de unghii polonez, şi recitalul paznicului Hulpoiu se termină la fel de brusc cum începuse. Solistul declară că fără staţie nu are nici un rost să mai continue, deşi amatori să-l asculte apăruseră.
Lumea se împrăştia. Moşul dădu drumul la vînzare, cu zece lei kilogramul, sub nasul lor. Ginel Burduşan nu mai avea însă timp de fleacuri.
— Vă rugăm să poftiţi, tovarăşa noastră!
— Dar sacoşele mele...
— Vă aşteaptă, vă aşteaptă!
Într-adevăr, la ieşirea din piaţă Tănase Pistol aştepta înconjurat de sacoşe burduşite cu roşii, castraveţi, ridichi, cartofi noi, ceapa verde, fasole, conopidă, andive, bame, numai el ştia unde le găsise într-un timp atît de scurt, dovlecei, vinete, ardei, iuţi şi graşi şi altele.
— Stimată doamnă, glăsui el, primiţi împreună cu omagiile şi gîndurile noastre de bine, aceste simboluri ale bunei aprovizionări care caracterizează piaţa noastră de miercuri. Vă rugăm să-i transmiteţi şi tovarăşului nostru...
Aici Tănase Pistol se încurcă puţin, el nu ştia cine este tovarăşul doamnei, însă Ginel îl salvă:
— Tovarăşul nostru Totoiu se va convinge astfel de eficienţa muncii noastre.
Biata femeie privea îngrozită sacoşele:
— Păi nu-s toate ale mele. Nici nu am atîţia bani!
— Nu banii contează în viaţă, strigă Prepeliţă. Leii! Ha, ha...
Ginette, care muşca fericită dintr-un golden imens, puse degetul pe rană:
— Cum ducem astea mami acasă?
În aceeaşi secundă, la un semn discret al lui Tănase Pistol, apăru un taxi, în portbagajul căruia înghesuiră într-un timp record sacoşele, după care Ginel, luînd poziţie de drepţi se aplecă şi depuse din nou sărutările de rigoare pe mîinile reprezentantelor familiei Totoiu şi deschizînd portiera maşinii şopti:
— Taxiul este achitat, inclusiv! Vă rugăm să nu vă faceţi probleme!
Prepeliţă, deţinătorul unui auz foarte fin, completă făcînd cu ochiul:
— Are balta peşte!
Îl acoperi Hulpoiu care începu să cînte cu patos „Ciocîrlia" la acordeon. Taxiul porni, porni şi paznicul cîntînd din acordeon, un timp merseră în urma lui, parcă se duceau să ia mireasa, apoi Ginel, văzînd că oamenii se uită la ei dîndu-şi coate, îi opri:
— Vă mulţumesc, chiar cu unele mici incidente a fost o acţiune eficientă. Diseară, la orele nouăsprezece, să fiţi la „Mărul de aur". Puteţi veni şi cu nevestele, cu prieteni, mă rog. Intraţi, comandaţi, dar nu vă atingeţi de nimic. De rest mă ocup eu, împreună cu tovarăşu’ Bleandă. Acum, daţi-i drumul şi amendaţi. Diseară îmi prezentaţi chitanţele. Am să informez şi eu mai departe. Succes!
Rămaseră toţi în poziţie de drepţi, doar pe Hulpoiu îl cam trăgea acordeonul spre pămînt, pînă Burduşan şi Bleandă se depărtară bine, apoi, lăsînd amenzile pentru mai tîrziu, se îndreptară în pas vioi spre „obiectiv", unde mai aveau încă de luptat cîteva ceasuri bune.
(Perpetuum comic ’89, pag. 100)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu