Un an, o caricatură din patru decenii

        Rîsul a fost întotdeauna un erou în acţiune, îndrăgit şi căutat, exprimînd sincer, direct, curajos, deschis şi convingător manifestările împotriva injustiţiei şi afirmînd un spirit umanist. El a dat un prestigiu strălucitor şi de masă caricaturii, care în ţara noastră se bucură de o bogată tradiţie şi care, în cei patruzeci de ani de la 23 August 1944, a cunoscut o amplă dezvoltare şi diversificare a temelor, preocupărilor şi formelor de exprimare.
        O privire sintetică asupra evoluţiei caricaturii, în cei patruzeci de ani, reconstituie o cronică în imagini a momentelor celor mai semnificative din lupta poporului, a etapelor glorioase parcurse ca şi a îndreptării atenţiei critice asupra stărilor retrograde şi negative din ţară şi din lume.
        Caricatura a devenit un mijloc de cercetare a lumii înconjurătoare. Ea s-a transformat într-o metodă de cunoaştere pe lîngă aceea de satirizare, concentrînd realul şi fantezia, logica şi intuiţia, grotescul particular cu ideile universale, efemerul cu ceea ce este stabil şi durabil. Prin toate aceste trăsături, caricatura a răspuns prezentului şi a trăit intens temele actualităţii ca un reporter zelos şi conştiincios.


        Ea nu s-a rupt de tradiţiile ei ce continuă să fie un izvor de aur în actualităţile contemporane. Nu poate fi uitată contribuţia şi sclipirile de fină ironie şi acută luptă socială ale lui N. Tonitza, Fr. Şirato, C. Ressu, I. Iser, A. Jiquidi, V.I. Popa, Ary Murnu, Ion Anestin, Ion Sava, A. Dragoş ş.a., care au predat ştacheta lui I. Ross, M. Gion, E. Taru, Nell Cobar, Gh. Chiriac, Benedict Gănescu, A. Poch, A. Matty, Cik Damadian ş.a., ce s-au afirmat puternic, îndeosebi în deceniile patru şi cinci, şi care au contribuit la atragerea şi dezvoltarea unei noi generaţii de caricaturişti, începînd cu C. Ciosu, V. Crăiţă, Bour, N. Claudiu, Dragoş Anton şi terminînd cu popularul, dar totodată incisivul şi necruţătorul satiric, Mihai Stănescu.
        Înscriindu-se fericit pe linia progresului şi tradiţiei, arta caricaturiştilor contemporani a dat lucrări de stringentă actualitate în imagini metaforice şi hiperbolice, ale căror efecte critice, etice şi umoristice în dezarmarea curajoasă a negativului, în evidenţierea situaţiilor umane injuste, în blasfemierea personagiilor ridicule, făţarnice, zgîrcite, lacome, lăudăroase, servile şi linguşitoare, proaste şi fricoase, făţarnice şi duşmane moralei, a contribuit la sporirea potenţialului mobilizator şi emoţional în sensul pozitiv al negării şi al educării.
        Limbajul caricaturii s-a îmbogăţit şi el continuu. Şi poate unul dintre cîştiguri a fost asocierea unei certe valori artistice plastice, ce a imprimat recunoaşterea originalităţii şi personalităţii creatoare, diversificarea individualităţilor şi manierelor artistice, fenomene recunoscute şi apreciate şi pe scara valorilor internaţionale prin numeroasele şi meritatele premii şi distincţii internaţionale obţinute de caricaturiştii contemporani. Am mai putea sublinia cîştigul în claritate şi în eliberarea imaginii de textul explicativ.
        În cei patruzeci de ani succesele caricaturii româneşti sînt măgulitoare şi pline de promisiuni în îndeplinirea rolului ei social şi artistic dobîndit în artă şi în presă un rol esenţial în planul dezvoltării artistice şi al eficienţei etice, sociale şi politice.

(Perpetuum comic ’84, pag. 217)

Vezi toată postarea

Poveste de toamnă

1.

        De cum au început nopţile să se răcorească, am ştiut că o să am probleme cu acumulatorul maşinii. Era vechi, uzat şi nici nu mă prea îngrijisem de el.
        Într-o dimineaţă, ieşind pe poarta blocului, un fior, ca o gheară, mi s-a înfipt în inimă, văzînd parbrizul îngheţat. „Să ştii, mi-am zis, că n-o să pot porni." Şi, aşa s-a şi întîmplat. Am răsucit cheia de contact — o dată, de două ori — dar, în afara unui soi de chelălăit metalic înfundat, n-am putut obţine nimic altceva.
        — Ia stai să te-mping, vecine! mi-a strigat un bărbat pirpiriu, cu mustaţă cănită, ce locuieşte în blocul de-alături. Poate cu puţin noroc...
        A împins şi am pornit. Dar, măsuri tehnice se impuneau a fi luate fără nici un fel de întîrziere.

2.

        M-am învoit pentru cîteva ore de la serviciu, ca să-mi cumpăr un acumulator şi să-l pot duce la atelierul de întreţinere auto, pentru formare.
        Cu banii scoşi de la C.E.C., am intrat în magazin. Nu era prea multă lume aşa că, la întrebarea mea, dacă aveau acumulatoare de 75 de amperi, am primit un răspuns cît se poate de prompt.
        — Momentan n-avem.
        — Cînd o să primiţi? am insistat eu.
        — Încercaţi pe săptămîna viitoare.
        Nu. Categoric nu puteam să aştept pînă atunci. Aşa încît, văzînd figura jovială a vînzătorului am continuat:
        — Daţi-mi unul de 45 de amperi.
        — Aveţi repartiţia? m-a întrebat acesta cu deferenţă.
        — Nu. E nevoie de repartiţie? m-am mirat eu
        Întrebarea i-a produs o adevărată stare de indignare.
        — Cum, nu ştiaţi?!
        — Nu. Pînă mai ieri...
        — Ei, ce s-o lungim. Mergeţi la I.C.S. Chimica să vă dea repartizare.
        — Aşa?!
        — Aşa.
        — Dar, acumulatoare aveţi?
        — Deocamdată, da.
        N-am mai stat pe gînduri. Am alergat într-un suflet.


3.

        Birourile I.C.S. Chimica se află într-o clădire veche, cu intrare prin curte, cu o mulţime de coridoare labirintice, destul de slab iluminate, ce par a nu duce nicăieri. Totuşi, biroul de informaţii este uşor de găsit, urmînd săgeţile indicatoare fixate pe pereţi. Aici o domnişoară, mai mult decît simpatică şi extrem de amabilă îmi explică pe-ndelete că o asemenea repartiţie, pentru un acumulator, se poate obţine numai prezentînd chitanţa cu care am depus — evident, contra cost — vechiul acumulator ieşit din uz, la una din bazele de achiziţionare a materialelor refolosibile, ale întreprinderii D.C.A.
        O clipă am rămas descumpănit.
        — Păi, am încercat eu o explicaţie, dacă scot acumulatorul din maşină, nu mai pot circula. Şi, altul n-am. În consecinţă, cum o să duc acumulatorul cel nou — la încărcat — de la magazin pînă la atelierul de întreţinere?
        — Ei, şi dumneavoastră, m-a dojenit graţioasa funcţionară. Nu aveţi un prieten...?
        Ba da. Aveam şi prieteni; dar nu mai aveam timp. Trebuia să mă întorc la servici şi să las totul pentru a doua zi.

4.

        De data aceasta mi-am luat zi liberă.
        L-am rugat pe un vecin de palier, care din fericire, se afla în concediu, să mă ajute. Astfel am pornit cu acumulatorul spre cel mai apropiat punct de achiziţionare a materialelor refolosibile.
        Un portar amabil m-a orientat numaidecît spre baraca unde se recepţionau acumulatoarele
        De cum am intrat, omul de la cîntar mi-a şi luat sacoşa din mînă, a scos acumulatorul şi, concentrat ca asupra unei foarte importante operaţiuni, m-a informat scurt:
        — 68 de kilograme.
        — Mă rog...
        — Poftim nota. Mi-a întins un petec de hîrtie, adăugînd: Cu asta mergeţi la birouri, să vă facă bonul.
        — Unde sînt birourile? am întrebat eu, nevăzînd în jur decît mormane de deşeuri.
        Explicaţia a urmat cu aceeaşi bunăvoinţă.
        — De la poartă, în dreapta, o ţii tot înainte, pe lîngă gard, pînă dai de ele.

5.

        Clădirea, cam jerpelită, avea oricum, un acoperiş mai demn de încredere decît baraca pentru depozitarea acumulatoarelor.
        Am intrat. Într-un fel de vestibul, un individ tocmai îşi aşternea şervetul de masă, pregătindu-se să mănînce.
        — Am o notă, m-am adresat eu, oarecum stînjenit. Aş dori să mi se facă bonul de predare...
        — Pe uşa din dreapta!
        În încăperea aceea, o femeie grasă, între două vîrste, completa borderouri.
        — Am venit pentru...
        — Daţi-mi nota.
        Totul părea să meargă ca pe roate. În cîteva minute bonul era completat şi, cu el în mînă, am traversat iarăşi vestibulul pentru a obţine, într-un alt birou, ştampila.
        Credeam că puteam pleca, cînd, iată, omul care încă nu terminase de mîncat, îmi ceru bonul. Îl înregistră meticulos într-o condică apoi îl introduse într-o mapă verde, întinzîndu-mi în locul lui un carton dreptunghiular, pe care se desluşea clar un număr.
        — Cu ăsta vă prezentaţi la casierie, ca să încasaţi banii ce vi se cuvin şi să primiţi bonul, m-a lămurit el, cu o politeţe exemplară.
        — Aha, am exclamat eu, amintindu-mi că, în fond, vîndusem acolo un acumulator vechi. Şi, nu acumulatorul conta, în sine, ci plumbul, capabil a fi refolosit. Vă mulţumesc, am adăugat. Unde e casieria?
        — Pe Strada Fabricii de chibrituri, a venit răspunsul, la fel de prompt şi de jovial.
        — Va să zică, nu aici.
        — Nu. Este exact în partea cealaltă a oraşului. Lîngă fabrica de conserve „Flacăra".
        — Parcă spuneaţi de Fabrica de chibrituri...
        — Aşa se numeşte strada, dar noi n-avem în oraş fabrică de chibrituri. Nu ştiaţi? Au şi ăştia, care dau nume străzilor, umorul lor.
        — Mda, am convenit cu amărăciune. O să merg într-acolo.
        — Dar, numai mîine. Curierul nostru a plecat deja cu corespondenţa şi nu se mai întoarce.
        — Mîine?! am repetat dezolat. Înseamnă că şi mîine să mă-nvoiesc de la serviciu!
        — Ce să faci? Asta e situaţia!
        Pe loc mi-a venit o idee ce putea fi salvatoare.
        — Duc eu corespondenţa. Dacă tot merg într-acolo...
        Omul din vestibul, care tocmai începuse să-şi adune tacticos firimiturile de pe masă, m-a privit indignat.
        — Ce vorbeşti?! Dumneata nu ştii că nu se pot încredinţa actele oricui?! Ia vezi-ţi mai bine de treburile dumitale!...

6.

        În ziua următoare şeful nu m-a învoit. Aveam prea mult de lucru. Am plecat spre strada Fabricii de chibrituri abia peste două zile.
        Am găsit uşor locul cu pricina, dar a trebuit să aştept pînă la ora 12 cînd s-a întors casiera de la bancă.
        Mi-a numărat, ceremonios, cei patruzeci şi doi de lei, cerîndu-şi scuze pentru întîrziere, eliberîndu-mi bonul. Cînd însă mă credeam un om fericit, mi-a dat lovitura de graţie.
        — De fapt, pentru dumneavoastră este tot una. La I.C.S. Chimica, cererile pentru repartiţii de acumulatoare nu se primesc decît pînă la ora 10.
        O clipă am rămas interzis, neştiind dacă să-mi cred urechilor.
        — Sînteţi sigură? am întrebat-o, în pragul disperării.
        — Bine-nţeles. Toată lumea care vine la noi pentru problemele astea, ştie programul.
        Eram dezolat. Mă îngrozea gîndul că iarăşi trebuia să-mi iau învoire de la serviciu. A cîtea?! Şi — Doamne! — cîte mai puteau fi încă, dacă lucrurile aveau să continue în acelaşi ritm.

7.

        Dar, lucrurile n-au continuat în acelaşi ritm.
        La I.C.S. Chimica am depus cererea înainte de ora 9. Pînă la 11 mi-a şi fost restituită coala de hîrtie purtînd avizul favorabil în colţul din stînga sus, avînd număr de înregistrare, precum şi ştampila unităţii, aplicată distinct.
        Eram fericit ca un copil care obţine jucăria dorită, şi într-un suflet, am alergat la magazin.


8.

        De data aceasta, magazinul era înţesat de lume. Mi-am făcut loc cu coatele. Ajungînd în faţa aceluiaşi vînzător, am scos triumfător repartiţia pentru cumpărarea unui acumulator, întinzîndu-i-o. El s-a uitat în fugă peste ea şi, cu un gest indiferent, mi-a spus:
        — Nu e pentru noi. Aveţi repartiţie la magazinul din Piaţa Abatorului.
        — Piaţa Abatorului?
        — Da. Ştiţi unde e, nu-i aşa?
        Îmi venea să ţip. M-am stăpînit totuşi, lansînd o întrebare ironică:
        — Sper că abator există în oraşul nostru, nu? Din moment ce piaţa îi poartă numele...
        Vînzătorul n-avea timp de glume. Totuşi nu s-a putut abţine să-mi răspundă insinuant:
        — Abator este. Acumulatoare însă nu cred să mai aibă nici ei. Ştiţi, de cînd a dat frigul, toată lumea cumpără acumulatoare.

9.

        Aproape zilnic am făcut drumul pînă la magazinul din Piaţa Abatorului. Însă, abia după două săptămîni am văzut prinsă pe uşă tăbliţa mult aşteptată: Închis pentru preluarea mărfii.
        Am aşteptat patru ore în stradă pînă ce s-a redeschis magazinul. În sfîrşit, vînzătoarea care mă cunoştea de-acum, mi-a zîmbit graţioasă:
        — Poftiţi, să vă alegeţi un acumulator.
        Erau pe ales!

10.

        Înghesuit în autobuz, cu sacoşa ce atîrna, într-adevăr, grea ca plumbul, am traversat oraşul pînă la Dacia-service unde am intrat bine dispus. Aveam, în fine, acumulatorul cel nou.
        La biroul de recepţie însă, un tînăr înalt, uscăţiv, îmbrăcat cu halat gri, m-a respins sec:
        — Nu primim.
        — De ce?
        Eram complet derutat.
        — N-avem acid. Nu putem forma acumulatoare. Altceva, cu ce vă sîntem de folos?
        Îl priveam năucit, nefiind în stare să scot o vorbă. Probabil şi-a dat seama de starea în care mă aflam căci a continuat, cu o anume concesivitate în glas:
        — Dacă vă procuraţi dumneavoastră acidul, noi vi-l formăm în două zile.
        Putea fi şi aceasta o speranţă.
        — De ce cantitate aveţi nevoie?
        — O nimica toată. Doi litri.
        — Doi litri de acid sulfuric?
        — De soluţie de acid sulfuric, a precizat el.
        Am ezitat.
        — Dumneavoastră nu primiţi?
        — Trimestrul ăsta, nu. De altfel, lipseşte în tot oraşul.
        Eram decis să abandonez. N-avea decît să stea maşina în faţa blocului, fără acumulator. Nu-mi păsa. Mă aflam în a unsprezecea zi de alergătură. O clipă chiar mi-a venit ideea să arunc sacoşa aceea grea, care-mi smulgea mîna din umeri, dar n-am avut destulă tărie.
        Şi totuşi...
        Mi-am amintit că aveam un fost coleg de clasă care lucra în laboratorul unei mari uzine din oraş. Nu-i cerusem niciodată nimic, de ce n-aş fi îndrăznit acum?!...

11.

        — Să ştii că nu te pot servi, mi-a spus stînjenit colegul meu, pe care-l invitasem la o bere. Dacă ar fi vorba de o sticluţă, colo, pe care s-o pot băga în buzunarul de la haină... Dar, doi litri de acid sulfuric, n-am cum să scot din uzină...
        — Te cred, am convenit eu că într-adevăr nu-i cerusem un lucru posibil. Să încerc să găsesc în altă parte.

12.

        După cinci zile de la discuţia noastră, colegul m-a sunat seara la telefon.
        — Dragă, am făcut ce n-am făcut de cînd mă ştiu. Dar, te-am văzut într-un hal fără de hal. Închipuie-ţi, am furat de la laborator în fiecare zi cîte o sticluţă cu acid, aşa încît acum îţi pot da un litru. Restul, te priveşte; descurcă-te singur.
        În seara aceea am adormit fericit, începusem să cred că era totuşi posibil să mai circul cu maşina încă înainte de venirea iernii. Speram.

13.

        Un şofer de la noi de la serviciu mi-a procurat un litru de soluţie, pe care i l-am plătit cu trei preţuri, dar merita. Aveam, în sfîrşit, soluţia necesară pentru formarea acumulatorului.
        M-am prezentat de urgenţă la atelierele Dacia-service, unde acelaşi băiat sever, cu halatul gri, după ce mi-a verificat acidul şi acumulatorul, m-a sfătuit bonom:
        — Dacă nu vă grăbiţi, lăsaţi totul la noi pînă săptămîna viitoare. Electricianul e în concediu de boală.
        Mai întîi am crezut că-şi bate joc de mine
        — Nu se poate! am protestat cu indignare.
        — Ba da. Ce, el nu e om? Nu se poate îmbolnăvi?
        — Nu asta. Nu se poate să mai aştept atîta...
        — Să ştiţi, a continuat el oarecum resemnat. Momentan nu angajăm nici un fel de lucrări de electricitate. Dar, încercaţi la colegii noştri de pe Strada Morii.
        — Strada Morii?!...
        — Ştiţi unde e, nu?

14.

        Atelierul din Strada Morii era foarte aglomerat cu lucrări de electricitate, dar cu o inspiraţie bună, m-am adresat galant unuia din cei trei electricieni, care sensibilizat, mi-a promis să se ocupe el însuşi — personal! — de problemă, şi s-o rezolve în două zile.
        În sfîrşit! În sfîrşit!
        Cele două zile se adăugau la cele nouăsprezece în care stătusem ca pe spini. Dar, ce mai conta? În fond, douăzeci şi una de zile din viaţa unui om... Important era că nu mă dădusem bătut, că obţinusem ceea ce dorisem, cu eforturi care, la drept vorbind, nici nu fuseseră excesive. S-ar fi putut — Doamne fereşte! — şi mai rău.

15.

        Cînd am preluat acumulatorul, electricianul cu care mă purtasem atît de galant, s-a simţit obligat să-mi atragă atenţia că ar fi fost mai bine să fi aşteptat pînă puteam pune mîna pe un acumulator de Bucureşti, deoarece ăstelalte, făcute în provincie...
        — N-are importanţă, i-am răspuns, totuşi îngrijorat. Totul e să meargă un an — doi. Celălalt m-a slujit patru.
        Electricianul a zîmbit cu subînţeles.
        — Ăla era original. Ăsta... are plăcuţele din plumb de calitate proastă.
        Am plecat resemnat.
        — Acuma, ce-o fi o fi!

16.

        Ajuns acasă, am montat în grabă acumulatorul, hotărît să fac o tură de plăcere prin oraş, cu maşina. Tot nu mai urcasem la volan de aproape o lună. Cînd însă răsucesc cheia în contact, demaroul bîzîie ca un bondar obosit iar motorul nici nu se clinteşte. Mai încerc o dată — nimic. Verific dacă am făcut corect legăturile — nu aflu nici o neregulă. Mă sui din nou la volan şi răsucesc cheia de contact. Rezultatul este acelaşi. Deodată simt că mă apucă ameţeala de furie uitîndu-mă la certificatul de garanţie al lucrării, eliberate de atelier. Ce era de făcut?!
        Tocmai atunci, acelaşi bărbat pirpiriu, cu mustaţa cănită, ce locuieşte în blocul de-alaturi, s-a apropiat, făcîndu-mi semn:
        — Ia hai să te-mping, vecine. Poate ai noroc să pornească.
        M-a împins şi am avut noroc — a pornit. Lăsînd motorul uşor ambalat, am ieşit de la volan. Vecinul urmărea totul cu interes — mă mai împinsese în urmă cu douăzeci şi două de zile — apoi, îmi strigă prieteneşte:
        — Văd că te chinuie al naibii acumulatorul. Nu te interesează unul nou?
        Simţeam cum mi se urcă sîngele în obraji. Ce să-i fi răspuns, că îmi cumpărasem unul nou care nu mergea? Iar acum, să mă înham la o nouă aventură de cumpărare a unui alt acumulator — de unde bani, de unde răbdare!? — parcă-mi pierise curajul. Totuşi, i-am răspuns politicos, dovedindu-i că mă şi pricepeam la chestiune:
        — Mă interesează, dacă e de Bucureşti.
        — Fii serios! Sînt proaste! Ascultă-mă pe mine. Îţi aduc unul de Bistriţa, cu care o să umbli pînă o să te plictiseşti de el.
        Eram convins că fabulează, totuşi m-a tentat perspectiva. Am întrebat deci:
        — Cu repartiţie?
        Vecinul mi-a pufnit în nas.
        — Ai dumneata timp să umbli după repartiţie? Îmi faci o vizită mîine seară, cu banii în portofel, şi gata. Se aranjează.
        — Aşa de simplu?
        Nu-mi puteam stăpîni uimirea.
        — Păi, ce dracu, dom’le, doar lucrez în branşă...
        Abia atunci am început să-l privesc cu interes adevărat. Şi îmi venea aşa, nu ştiu cum, să mă năpustesc la el şi să-l strîng de beregată. Dar, m-am stăpînit, aducîndu-mi aminte cît de cumsecade fusese, în două rînduri, cu mine, împingîndu-mi maşina ca să pot porni...

(Perpetuum comic ’84, pag. 39)

Vezi toată postarea

Argument pentru glumele cu Bulă

        De la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, cînd societatea noastră se reaşeza, ca orice reaşezare de societate, avea şi o defulare a ei. Ea provine direct din bancurile şcolăreşti, de sorginte incert moldoveană. Şi anume, este vorba despre celebrul personaj Oşlobanu, repetenţiosul clasei. Un fel de „muieţi-s posmagii?" de-a dreptul descinşi din Ion Creangă.
        Cîţiva amici literari mi-au reproşat faptul că am dat curs publicării unor bancuri hipercunoscute, în revista noastră umoristică „Urzica". Aveau şi n-aveau dreptate. Locul cel mai neîndreptăţit de muncă al poporului nostru e spiritul lui, gluma lui, felul lui de a face haz de necaz. Mărturisesc că, deşi provin din oraşul lui Caragiale, nu am umor. Dar la locul de muncă al spiritului nu ne supără cîtuşi de puţin ipostaza poetului metafizic, vis-a-vis de dreptul sănătos al ţăranului şi al muncitorului de a rîde plin de cutezanţă şi de a fi domn pe propria sa inimă. Astfel se face că, astăzi, fără umor fiind, dar în cinstea respectului pe care-l purtăm marelui nostru comic — Tănase — repunem în circulaţie cîte ceva din sănătatea rîsului nostru plin de spirit. Într-adevăr, n-ar fi decăderea muncii mele de poet să o însoţesc cu bancuri auzite şi atribuite lui Bulă. Dacă Bulă nu este „Nastratin Hogea în Isarlîc" al lui Ion Barbu, în schimb este personajul favorit al unei întregi populaţii gînditoare. Mi-aduc aminte cu tandră mirare de o găselniţă a industriaşilor niponi, care-şi făceau chipul, mare, din plastic, ca tot muncitorul, înainte de ziua de lucru, să scuipe pe acea imagine, defulîndu-se.
        Bulă este tot ce este rău în noi înşine şi tot ce este bine tot în noi înşine, prin luarea în cunoştinţă de sine şi prin mustăcire.
        Aşa cum scoţienii îşi umplu vechile castele cu stafii, Bulă este stafia lipsei noastre de castel. Nu am pretenţia că reproduc cele mai bune bancuri din Bulă. Unele sînt de-a dreptul licenţioase şi nu suportă lumina tiparului, ci numai şi numai repetăm cîteva nimicnicii „apropo de Bulă", această stafie a cozonacului fără stafide. Ele nu sînt cele mai bune din cîte le ştim sau din cîte se ştiu, dar repetă cîte ceva din autoironia sănătoasă prin care se zîmbeşte sieşi, buna şi îngăduitoarea noastră limbă română.

GLUME AUZITE ÎN PIAŢA MATACHE MĂCELARU ŞI POVESTITE DE NICHITA STĂNESCU

        Despre Sile, fiul lui Bulă

        Bulă se duce la spital ca să-şi vadă copilul nou-născut. Pe o cameră scria: SUPRADOTAŢI.
        Deschide uşa şi strigă:
        — Bă, Sile, bă! Unde eşti, bă, să te pupe tac-to?!
        Sile... nimic.
        Pe altă cameră scria: COPII DOTAŢI.
        Bulă deschide uşa şi strigă:
        — Bă, Sile, bă! Unde eşti, bă, să te pupe tac-to?!
        Sile... nimic.
        Pe altă cameră scria: COPII NORMALI.
        Bulă deschide uşa şi strigă:
        — Bă, Sile, bă! Unde eşti, bă, să te pupe tac-to?!
        Sile... nimic.
        Pe altă cameră scria: COPII NĂSCUŢI PREMATUR ŞI ŢINUŢI LA INCUBATOR.
        Bulă deschide uşa şi strigă:
        — Bă, Sile, bă! Unde eşti, bă, să te pupe tac-to?!
        Sile... nimic.
        Pe altă cameră scria: COPII HANDICAPAŢI.
        Bulă deschide uşa şi strigă:
        — Bă, Sile, bă! Unde eşti, bă, să te pupe tac-to pe handicap?!
        Sile... nimic.
        Bulă, dezamăgit, pleacă şi, deodată, zăreşte scris pe altă cameră: SILE.

        Recensămîntul

        — Bulă, cîţi sînteţi în familie?
        — Numai eu, doamna profesoară.
        — Cum numai tu, Bulă? Dar taică-tău? Ce, a plecat?
        — Nu, n-a plecat, a murit azi de dimineaţă.
        — Vai, ţie! Şi maică-ta pe zice?
        — Nu zice nimic... A murit şi ea tot azi de dimineaţă.
        — Păi şi tu ce te faci?
        — Io? Ce să fac io?! Mă joc şi eu de azi de dimineaţă cu tractorul prin casă...

        Tot despre Sile, fiul lui Bulă

        Bulă îi zice asistentei medicale:
        — Soră, adu-mi-l şi mie pe fiul meu Sile, să-i pup picioruşele.
        — Nu vă speriaţi, tovarăşul Bulă, Sile s-a născut fără picioruşe.
        — Bine şi-aşa, spuse Bulă, adu-mi-l repede pe Sile să-l pup pe frunte.
        — Nu vă speriaţi, tovarăşul Bulă, Sile s-a născut fără frunte.
        — Bine şi-aşa, spuse Bulă, aduceţi-mi repede băiatul.
        Sora pleacă şi se întoarce, peste un minut, aducînd în braţe o ureche uriaşă.
        — Sileee, Sileee! strigă Bulă. Să ne tragi tu chiulu’ lu’ tactu şi lu’ măta?!
        — Nu vă supăraţi, tovarăşul Bulă, spuse sora, dar vorbiţi mai tare că nu aude.

        Pensia

        — De ce ai lipsit, Bulă, azi de la şcoală?
        — A murit bunicul.
        — Cum o să moară bunică-tu, cînd l-am văzut tocmai astăzi la fereastră?
        — Ehe, dom’ profesor, tocmai azi se dădea pensia, aşa că l-am proptit de pervaz!

        Agapa

        La douăzeci de ani după terminarea liceului, Bulă se întîlneşte cu colegii şi învăţătorii lui de la şcoala primară.
        — Chiar aşa elev slab am fost: eu, dom’ învăţător? întreabă Bulă
        — Da’ de unde, tovarăşe director?! Aţi fost cel mai bun elev!

(Perpetuum comic ’84, pag. 27)

Vezi toată postarea