Cercetaşul îşi făcea loc gîfîind prin lăstărişul de pe malul rîului. Nu se uita după inamic, nu încerca să descopere formaţiuni de luptă camuflate pe cealaltă parte, nid măcar nu-şi mai dădea silinţa să se furişeze. Înjura şi se stăpînea să nu plîngă, din cauză că primise recent o uniformă nouă pentru faptele lui de vitejie. Iar hainele acelea îl supărau groaznic, pielea îl mînca din cauza cine ştie cărui gaz toxic pe care un adjutant cretin crezuse de cuviinţă să-l folosească şi împotriva moliilor, i se părea că în loc de stofă poartă un strat viu de purici şi păduchi. Îl necăjeau şi bocancii, ciopliţi parcă din două buturugi, şi-l blestema suspinînd pe taurul nărăvaş din tovalul căruia fuseseră croite încălţările. La un moment dat se trînti pe spate în iarba udă şi se descheie la nasturi şi catarame, lepădă apoi tot ce avea pe el, în afară de şortul albastru-deschis pe care-l purta superstiţios de la începutul războiului. Uşurat, fericit şi cu gîndul departe de cruda realitate, îşi aprinse o ţigară, ignorînd cele mai elementare reguli ale prudenţei. Trecuse de mijlocul ţigării, cînd îi rămase un fum în gît. Observase o sclipire într-un copac de pe malul opus. Ochiul său exersat depistase un lunetist inamic. Îşi zise că măcar i-au fost îndeplinite ultimele dorinţe: dezbrăcatul, descălţatul şi ţigara. Se pregăti să se lase pe spate, ca moartea să-l surprindă într-o poziţie cît mai comodă, aruncă o ultimă privire amuletei sale, şortului adică, şi trase cu forţă din ţigară. Dar şi acel fum îi rămase în gît. Din cauza glonţului care trecu la aproximativ douăzeci de metri deasupra lui. Al doilea împroşcă apa undeva, prin stufăriş, iar al treilea ţiui pe un azimut nedeterminat. Al patrulea n-a pornit niciodată.
Pe celălalt mal, lunetistul încerca să facă faţă junghiurilor din stomac, să-şi domolească pentru o clipă spasmele ce-l împiedicau să ia corect linia de ochire, afurisind în surdină fasolea acrită, costiţa alterată şi pesmeţii mucegăiţi de la masa de prînz. Ce-i drept, mîncase mult şi cu poftă, ca un adevărat lunetist fruntaş. În cele din urmă nu-i mai dădu nici o atenţie cercetaşului şi se apucă să-şi desfacă centura cu mişcări repezi şi dezordonate. În timp ce cutele de pe faţă i se netezeau, celălalt, tupilat între timp în spatele unui stejar, aştepta un moment prielnic pentru a-şi recupera echipamentul părăsit în plin soare, frecînd inconştient între degete un colţ din ţesătura durabilă a şortului.
(Perpetuum comic ’88, pag. 99)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu