Era un bărbat cu părul lins, cu priviri sfioase şi cu palmele veşnic umede de transpiraţie. Calitatea lui cea mai de seamă era aceea că nu se supăra niciodată pe nimeni şi nu supăra niciodată pe nimeni. Asculta cu voioşie glumele noastre, sărate sau nesărate, pe seama unuia sau a altuia, rîdea tare şi contagios, scotea un fel de nechezat de armăsar zburdalnic.
Şi toate ar fi mers bine, dacă într-o zi nici senină, nici noroasă, şeful nu l-ar fi chemat la el şi nu i-ar fi zis:
— De acum înainte vei fi ajutorul meu. Un fel de adjunct sau secretar, sau cum vrei s-o iei. Eu post în schemă n-am, de aceea ai să faci treaba asta în mod voluntar, deci fără vreo recompensă bănească.
După cum îl cunosc eu pe Miluţă, cred că în clipa aceea a sfeclit-o. O fi văzut chiar negru în faţa ochilor, dar şi-o fi zis că asta-i din cauza tenului cam întunecat al şefului. Şi cum nu vroia să-l supere, a acceptat.
Cum pe seama şefilor se fac adesea glume şi sărate şi nesărate, s-a văzut dintr-odată în situaţia penibilă de a nu mai necheza voios. Cînd începea hora glumelor el se furişa din cercul nostru şi îşi băga nasul în hîrtii. Pe chipul lui se aşternuse suferinţa. Acum îi transpirau nu numai palmele, ci şi fruntea şi urechile, tot corpul. Era mereu lac de sudoare, dar noi, neştiutori de noua lui misiune, credeam că e din pricina caniculei care se abătuse nemiloasă şi asupra instituţiei noastre. Transpiram toţi, dar ca el nimeni. Nu ştiam că, după o vreme, şeful îl chemase din nou la el şi-l luase din scurt.
— Cu ce te ocupi, domnule?
— Cu actele... a bîiguit el.
— Ce acte? De ce te-am făcut adjunctul meu voluntar? De prea mare ispravă n-ai fost niciodată în serviciu, aşa că vezi ce faci.
Miluţă era băiat inteligent, aşa că a înţeles chiar prea bine aluzia care ţîşnise din gura şefului ca o rafală de mitralieră.
S-a frămîntat zile şi nopţi şi a slăbit ca un catîr de Anatolia hrănit numai cu mărăcini.
— Băieţi, băieţi, lăsaţi glumele astea nesărate că... Munciţi dacă vreţi să cîştigăm întrecerea, ne apostrofa el acum cu blîndeţe.
Am crezut că suferă de cine ştie ce boală, am vrut să-l ajutăm, dar ne-a refuzat:
— Nu, n-am nimic, ne răspundea el. Să muncim, să ieşim bine în întrecere.
Ideea asta fixă cu întrecerea a fost începutul dezastrului sau. S-a urcat pe acoperişul blocului în care locuia şi a demontat antena colectivă pentru ca locatarii respectivului bloc să nu mai pună în funcţiune televizoarele, să economisească nepreţuita energie electrică şi să cîştige astfel întrecerea pe cartier iniţiată de un pensionar suferind de cataractă.
Apoi l-a părăsit nevasta. Din această cauză a vrut să se sinucidă cu glicerină boraxată, dar l-a salvat administratorul blocului care, chiar în clipa fatală, i-a bătut în uşă ca să-i ceară taxele de întreţinere.
Fiecare din noi alerga la spital cu tot felul de bunătăţi. L-am hrănit ca pe fratele nostru, i-am cumpărat chiar şi o pijama nouă şi rufărie de corp, fiindcă vipera de nevastă-sa nu mai voia să ştie de el
S-a întors la slujbă în deplinătatea forţelor sale fizice şi intelectuale. A început din nou să asculte (fiindcă am uitat să vă spun că el doar asculta) glumele noastre de toate calităţile, să rîdă cu gura pînă la urechi şi să necheze.
Apoi, noi ceilalţi am început sa ne pierdem treptat hazul. Unul cîte unul, am fost transferaţi în alte servicii şi birouri. Am auzit mai tîrziu că fostul nostru şef se lăuda peste tot cum a reuşit să spargă „gaşca” de derbedei şi de leneşi pe care îi avusese în subordine. Dar noi nici pînă astăzi nu ştim cum. Singurul om pe care l-a păstrat a fost Remus Miluţă, fiindcă, aşa cum îi asiguram pe colegii mei năpăstuiţi, era un om bun la inimă care nu vroia să supere pe nimeni niciodată şi nu se supăra pe nimeni.
I-am pierdut urma. Cam la un an după evenimentele petrecute, am avut de făcut o deplasare tocmai la Baia Mare. Şi întîmplarea mi l-a scos în cale cînd mă aşteptam cel mai puţin.
Ies din gară să caut un taxi. Mă apropii, bag capul pe geamul portierei şi, culmea! la volan chiar Miluţă! Îşi şterge palmele de transpiraţie, nici nu se uită la mine şi-mi răspunde: „Liber".
— Miluţă! strig eu în culmea fericirii.
Se intoarce cu faţa la mine şi mă priveşte absent de parcă atunci mă vedea pentru prima oară în viaţă.
— Unde doriţi? mă întreabă.
— Miluţă, zic cu afecţiune, du-mă unde vrei tu. Problemele mi le rezolv mai încolo.
— Nu, zice, nu pot să fac curse de capul meu.
— Plătesc orice cursă, să nu-ţi fie teamă. Hai undeva, oriunde, să stăm de vorbă. Şi să laşi aparatul de taxat să meargă cît vrei tu, cît timp vom discuta. Plătesc.
— La hotel?
— Dacă aşa vrei tu, fie şi acolo.
Închiriez o cameră, urcăm, ne aşezăm în fotolii şi îl întreb:
— De ce ai plecat, Miluţă?
Priveşte fix în podea şi zice:
— Din cauza voastră.
— Nu se poate. Ce ţi-am făcut noi?
— Voi? zice ridicînd spre mine o privire plină de amărăciune. Voi mă bănuiţi pe mine.
— Eu?! Niciodată, Miluţă! Iar de ceilalţi nu trebuie să-ţi pese prea mult. Dacă te întorci acasă, eu am să le explic şi am să-i conving.
— Crezi? De aşa o porcărie nu mă pot spăla nici dacă aş sta gol-puşcă în zece ploi torenţiale. Nu mă întorc.
— Şi ce ai de gînd să faci? zic eu cu mare părere de rău.
— Nu ştiu.
— Cum nu ştii? Acum văd că eşti şofer. Îţi doresc ca măcar în meseria asta să nu ai necazuri.
Miluţă oftează, transpiră, lăcrimează şi-mi zice:
— Am să fiu dat afară sau transferat.
— Tu?! exclam eu îngrozit.
— Eu, da, zice. Şeful m-a chemat şi m-a rugat să-i dau o mînă de ajutor în relaţiile cu subalternii.
(Perpetuum comic ’88, pag. 176)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu