— Linişte!... Vă rugăm linişte, să-l ascultăm pe domnu’ avocat!
— Domnilor! Repet: adevărul e că n-are importantă cît aşteptăm; totul e să apară!
— Păi cum? S-ar putea să...
— Bine-nţeles. Vedeţi piatra aceea de acolo? Şase ore am stat acolo lîngă ea... şi degeaba... n-a apărut... Aşa că...
— Şi acum credeţi că...
— Eh... am presimţirea că astăzi avem o zi bună.
— Doamne-ajută!
— Ce faceţi doamnă? De ce faceţi asta?!
— Dom’le, dînsul poate să confirme; am plecat pentru cîteva minute...
— Da, dar eu sînt aici de patru ore şi nu v-am observat. Ia uite-o şi pe-asta... se duce direct în faţă. „Individa" în negru o caută mereu pe-acasă şi ea aleargă nonstop pe la cozi. Mare noroc mai are.
— Ei, vai de ea... Cît priveşte norocul, trebuie să recunoaştem că noi îl avem; încă n-au aflat „bruneţii” noştri, că altfel...
— Aşa e, aşa e...
— Dom’le, fii bun, spui că eşti avocat... explică-mi şi mie, te rog, să mă luminez şi eu... De ce, dom’le, de ce trebuie să suferim atît?... Ai?... De ce?... Că noi, dacă am primit o palmă, am întors obrazul şi pentru cealaltă. Eu, domnul meu, am trecut prin multe. Şase ani am fost prizonier la ruşi. Pe mine nu mă mai înspăimîntă nimic. Am mîncat şi scoarţă de copac... şi şobolani... Da, da...
— Brrrr!... Fugi, dom’le de-aici cu grozăviile astea!
— Iertaţi-mă... da’ ce, parcă ştim ce mîncăm?
— Oooo!... Uite cine apareee!... Maşina noastră dragă cu oase şi...
— Fraţilor! Să ne aşezăm în ordine; doi cîte doi! Văd că acolo, în faţă, sînt pe şapte... Cine vrea să facă ordine, să ridice mîna!
— Credeţi că au adus şi şuncă?
— Pe mine nu mă interesează; eu vreau coaste afumate. Face nevastă-mea nişte chifteluţe din ele, că o pot invidia şi bucătăresele vieneze.
— Da’ dom’le, ai dreptate. Depinde foarte mult de mîna gospodinei. Uite, eu, cînd găsesc oase din acelea de şase lei, iau mai multe, să avem. Găteşte soţia din ele o supă, că te lingi pe buze.
— Un lucru mă nelinişteşte; e ora 18 şi 30, pînă descarcă „marfa" se face 19 şi 30 şi la 20 închide...
— Poate avem noroc...
— Doamne-ajută!
— Dom’le, nevastă-mea înainte era foarte geloasă. Dacă întîrziam mai mult de ora 20, era vai şi-amar de mine! Acum n-o mai interesează decît un lucru: să vin cu sacoşa plină, chiar şi la miezul nopţii. Aşa că, uneori, cînd inima îmi dă „ghes", folosesc următoarea stratagemă: fug de la serviciu, fac cumpărăturile, şi pînă seara, tîrziu, zic că am stat la coadă... Dar ce mă fac că „fericirea" asta depinde de ceea ce găsesc în timpul serviciului?... Cum spunea şi un scriitor francez, Stendhal, parcă: uneori fericirea e greu de găsit... dar merită să alergi după ea chiar şi o viaţă întreagă"... iar eu alerg uneori cîteva luni pînă reuşesc să cumpăr ceva... Odată, fiind trecut puţin de miezul nopţii, ajuns acasă nevastă-mea m-a întîmpinat voioasă, m-a sărutat, mi-a luat sacoşa grea din mînă şi a observat că am pe obrazul stîng puţin ruj. „Dragă, am ţinut rînd unei doamne în vîrstă, săraca, şi drept mulţumire m-a sărutat..."
„Frumos gest, iubitule. Ştiam eu că eşti un adevărat gentleman", îmi spune ea privindu-mă cu duioşie, şi a continuat să scotocească febril prin sacoşă. Ha! Ha! Ha!...
— Dom’le, ar trebui să vă jenaţi puţin... Ţara arde şi dumneavoastră...
— Lăsaţi, domniţă, să mai rîdem şi noi puţin, să mai treacă timpul... Că dacă noi, românii, n-am fi avut umor... ehei... vai de noi... cu asta ne-am bandajat rănile...
— Aşa e, aşa e...
— Dom’le, eu simt că mă sufoc la gîndul că nu mai rămîne nimic pînă-mi vine rîndul...
— Linişte! Am spus: li-niş-te!... Tu ăla de-acolo... nenea ăla... numai „pliscul" tău se-aude. Cînd ajungi aici, să te servesc, nu mai zici nici „pîs"! Te faci mic de, tot... nu mai îndrăzneşti să „cîrîi"... Şi acum, gata! Gura! Să nu mai aud nici musca că altfel...
— Dar n-am zis nimic, domniţă...
— Uite, ştii ce, mie să nu-mi vorbeşti cu „dilimutive"! N-ai mîncat din aceeaşi farfurie cu mine!
— Vai de mine, se poate... cum aş fi îndrăznit să... că doar farfuria mea... ştiţi... a fost mai întotdeauna... goală.
— Aaaa! întreci măsura! Ia stai!... Geto! Ia hai să-i dăm afară pe nemîncaţii ăştia şi să închidem magazinul!
— Domnişoară, domnişoară, fie-ţi milă, am stat şase ore, ca acum să... domnule dragă, cere scuze domnişoarei...
— Aşa e! Aşa e! Să-şi ceară scuze! Din cauza lui sîntem sacrificaţi noi. Ce-i dau copilului să mănînce?... Cere-i scuze! Cere-i scuze!
— Da! Da! Să iasă afară din rînd, din magazin! A supărat-o rău pe domnişoara şi acum suferim noi! Să plece! Să iasă afară! Afară cu el!
— Domnilor, vă rog... n-am făcut nimic... n-am zis nimic... nu mai vreau nimic... uf... mor... mor de cald... lasă-mă, dom’le, nu mai trage de cămaşa mea... nu mai cumpăr nimic... vreau să ies... lăsaţi-mă... lăsaţi-mă...
— Costele, Costele... ce-i cu tine?... Costele...
— Mmmm... mmm ce... ce e... cine... lăsaţi-mă... ce vrei să faci... unde sînt...
— Aici, dragul meu, aici în pat. Trezeşte-te să-ţi schimb pijamaua că ai transpirat rău. Ai visat ceva... şi eşti aşa palid...
— Mmmm... mmda... of, of... ce soţie bună eşti tu... Cred că muream în somn... Aşa coşmar... of... se făcea că eram la o coadă... pe vremea „ăluia"... şi... şi...
— Ei lasă nu te mai gîndi. Relaxează-te. Uite, faci o baie, mănînci ceva şi te remontezi. Îţi fac şi o cafea mare, că acum se găseşte, şi vezi, afară e soare, dragule, faci o plimbare şi iei şi sacoşa, că tot eşti în concediu şi aerul îţi va face bine...
— Of, of... poate că ai dreptate... Voi face aşa precum vrei tu...
***
— Ooo, ce plăcere, dom’ doctor! Nu ne-am mai întîlnit de pe vremea... ştii dumneata cui...
— Da dragul meu... Uite sînt aici de mai bine de o oră...
— E vreo speranţă să mai apucăm şi noi?
— Eu cred că da...
— Doamne-ajută!
— Domnii mei, eu am un amic care a fost marinar. De cîte ori îl întreb despre taifunul din mările Chinei, se îngălbeneşte, dom’lor... Eu mă îngălbenesc de cîte ori îmi amintesc de epoca... aia... Stăteam, dom’lor la cozi, pînă cîntau cocoşii la miezul nopţii...
— Numai de-ar ajunge...
— Nu vă supăraţi, am înţeles că sînteţi avocat... Fiţi bun şi explicaţi-mi şi mie, să mă luminez şi eu: de ce, dom’le, de ce?... Noi i-am încălzit pe toţi la piept, le-am fost mamă bună... şi ei, ce fac? Ies din biserică după ce s-au închinat, şi apoi bagă cuţitul în tine! Asta e credinţă?... De ce, dom’le, de ce?...
—... Adevărul e că n-are importanţă cît aşteptăm; totul e să ajungă. Oricum, şi mîine e o zi. Şi de altfel mai am ceva „provizii" în candelă... Am trecut noi prin altele şi mai... aşa că... Doamne-ajută!
(Perpetuum comic ’91, pag. 142)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu