Anecdote IV (pc 91)

        — Vreau ca perlele pe care le voi purta în primul act să fie veritabile — declară capricioasa actriţă.
        — Bine, vor fi autentice — spuse zîmbind directorul. — Totul va fi veritabil. Şi perlele din primul act şi otrava din ultimul...

*

        Într-o şcoală din Scoţia învăţătorul a dat elevilor o compunere pe tema: „Poveste scurtă despre noroc". O fetiţă a scris: „Odată un bandit a omorît un trecător ca să-i ia banii. Acesta însă îşi uitase portofelul acasă. Ăsta da noroc!"

*

        — Insist categoric pentru divorţ — declară el disperat. — Ea continuă să ţină în dormitorul nostru o capră, iar eu pur şi simplu nu pot să-i suport mirosul.
        — Da, meritaţi să fiţi compătimit — spuse judecătorul clătinînd capul. — Dar vă era atît de greu să deschideţi geamul?
        — Poftim?! — întrebă supărat bărbatul. Şi toţi porumbeii mei să-şi ia zborul?!

*

        În timpul unui concert un meloman se adresează vecinului său:
        — Acesta este Bach?
        — Nu ştiu, stă cu spatele, însă cînd se va întoarce am să vă spun.

*

        Un magazioner, vizitînd vila unui coleg, îi mărturiseşte:
        — Splendidă vilă! Drept să-ţi spun pentru vila asta şi cinci ani dacă aş primi, nu e mult...

*

        Într-o carte de bucate scoţiană, o reţetă pentru omletă începea aşa: „Se iau două ouă împrumut..."

*

        — Soacră-mea a venit la noi o singură dată după nunta noastră.
        — Norocosule, ferice de tine!
        — Da, însă de atunci n-a mai plecat...

*

        Medicul către soţie:
        — Soţul dumneavoastră este bolnav de nervi şi are nevoie de linişte absolută!
        — Acelaşi lucru îi spun şi eu de o mie de ori pe zi!

*

        Doi scoţieni se aflau pe un vapor care începuse să se scufunde. Unul începu să plîngă, celălalt îl consola:
        — Lasă, nu merită, doar nu eşti tu proprietarul vasului.

*

        Victima unui grav accident este adusă la spital. Doctorul o examinează şi spune:
        — Slavă Domnului. Numai o rană este mortală. Celelalte se pot vindeca.

Culese de VIOREL CLOPOVSCHI

(Perpetuum comic ’91, pag. 86)

Vezi toată postarea

Anecdote I (pc91)

ULTIMA DORINŢĂ...

        Cînd intră judecătorii în sală, criminala se apleacă spre avocatul ei şi-l întreabă:
        — Spuneţi, maestre, hermina preşedintelui e veritabilă sau o imitaţie? Ştiţi, n-aş vrea să fiu judecată de o instanţă în blană de iepure!

ETICHETĂ

        Un american şi un englez sînt singurii supravieţuitori ai unui teribil naufragiu. Înotînd în ocean, deodată în faţa lor apare un rechin. Americanul scoate un pumnal foarte ascuţit dar englezul protestează:
        — Scuzaţi, Sir. Nu ştiţi ca la peşte nu se foloseşte cuţit?

ÎN VESTUL SĂLBATIC

        O persoană din nord soseşte într-un orăşel din Far West şi întîlneşte pe stradă un căutător de aur. Acesta îl priveşte lung şi îl spune:
        — Aici băiete, al de ales între a deveni şerif ori să fii spînzurat. Cel mal rău însă e să devii şerif!

Culese de IOSIF VIANU

(Perpetuum comic ’91, pag. 44)

Vezi toată postarea

Pretenţii

Mă cheamă iar la ea pe aspru ton 
Măicuţă mea din satul Momîrlani. 
(C-aşa păţesc cu ea de patru ani, 
De cînd şi-a pus în casă telefon).

„Să vii să-i ducem naşului plocon, 
Dar caută un whisky, c-ai tu bani. 
Ceva cafea şi Kent, pantofi „gubani", 
C-aşa i-a dus şi Gicu lu’ Ion.

Lu’ naşa i-ai o trusă de machiaj 
Şi o perucă blondă, platinată. 
Să-i ducem ce-i duceam odată 
Ne rîde C.A.P.-ul, n-am curaj."

(Năşica-i la cantină promovată, 
Iar naşu-i şef de atelaj).

(Perpetuum comic ’91, pag. 23)

Vezi toată postarea

Interviu cu Mircea Pavelescu

        — Vă număraţi printre epigramiştii renumiţi. Puteţi da o definiţie a epigramei?
        — Pînă acuma n-am întîlnit în toată literatura de resort nici o definiţie satisfăcătoare dată epigramei. Exegeţii genului s-au mulţumit să metamorfozeze noţiunea de epigramă, fără să pătrundă în mecanismul ei. Astfel s-a comparat poanta epigramatică cu un ac, o floretă, un ghimpe, o lance, un trandafir ţepos, o picătură de acid, o picătură de otravă etc... fără să se explice de unde vine efectul caustic şi înţepător pe care îl resimte cel vizat.
        — Şi totuşi, prin ce se caracterizează o epigramă?
        — Fără îndoială că epigrama modernă este, în primul rînd, un gest de critică satirică, al cărei haz rezultă din conflictul existent între „propriu" şi „figurat". În orice epigramă, demnă de acest nume, conflictul de mai sus trebuie neapărat să existe. Să luăm la întîmplare două exemple bine cunoscute:
        Iată epigrama adresată unui arivist:

        Te-ai înălţat atît de sus
        Iubitul meu amic,
        Încît să nu te miri că-mi pari
        De jos, atît de mic.

        Din punct de vedere „propriu", avem de a face cu un fenomen optic ştiut, pe care catrenul îl reaminteşte: cu cît un om se îndepărtează de altul, cu atît, din punct de vedere optic, el este văzut mai mic de către celălalt. În stadiul acesta incipient constatarea nu poate fi jignitoare pentru nici unul din personaje. Dar iată că intervine modul „figurat", în care scara pe care s-a înălţat amicul devine scară socială, adjectivul „mic", nu mai are sensul de dimensiune, ci de „profil moral" şi în care „jos" înseamnă poziţie socială. Înţepătura rezultă aici din conflictul dintre modul „propriu" de exprimare şi cel „figurat". Iată şi a doua epigramă:

        Mişu şade cu nevasta,
        Tremurînd în ploaia rece.
        Toate trec în lumea asta,
        Doar tramvaiul nu mai trece.

        Hazul acestui catren stă, la fel, în conflictul dintre accepţia filosofică a expresiei figurate „toate trec în lumea asta" şi constatarea imediată a faptului cotidian „la propriu" că tramvaiele trec rar prin staţii.
        — Un critic mai susţine şi acum că epigrama este un gen minor. Care e părerea dumneavoastră?
        — Genul minor sau major nu ţine de dimensiunea producţiei literare respective, ci de tematica ei. De pildă, romanul lui Damian Stănoiu. „O partidă de poker", unde nu se întîmplă nimic în afară de accidente strict legate de jocul respectiv (cacialmale, enervări, întîlniri fabuloase etc...), este un roman minor, în timp ce am întîlnit numeroase aforisme de două rînduri de tipar, care dovedesc o adevărată preocupare filosofică în legătură cu destinul omenirii şi al cunoaşterii.
        Principiul cartezian: „Cuget, deci exist", este, după părerea mea, un exemplu clasic de concentrare a unei gîndiri majore. Nu văd de ce n-ar exista şi epigrame majore, atîta timp cît ar fi generate de teme majore.
        — Cînd aţi scris prima epigramă şi cu ce ocazie?
        — Eram elev în clasa a 7-a la liceul „Codreanu" din Bîrlad şi, fascinat de spiritul şi spontaneitatea lui Cincinat, care venise în vizită la taică-meu, unde a stat vreo săptămînă, m-am apucat să fac epigrame la tot corpul profesoral din liceu. Epigramele, bineînţeles, erau foarte slabe, fapt care l-a determinat pe Cincinat să mă înveţe cam cum trebuie gîndit un catren epigramatic. Tot ce ştiu în acest domeniu, de atunci ştiu.
        — Deci, aţi avut norocul să vă fie profesor în ale epigramei unchiul dumneavoastră.
        — N-am avut prea mare noroc, că după o săptămînă Cincinat a plecat şi m-a lăsat să continui singur lecţiile. Dar pînă la urmă am reuşit să fac şi epigrame publicabile.
        — Cu ce epigramă aţi debutat în presă?
        — Am publicat prima epigramă în revista „Viaţa Literară", condusă de George Murnu şi I. Valerian. Epigrama era adresată lui Victor Eftimiu care, la o şezătoare literară cu public a Societăţii Scriitorilor Români, îşi recitase versurile pe un ton foarte elegiac.

        De ce Victor cînd citeşte
        Brusc devine plîngător?
        - Să vă spun: compătimeşte
        Publicul auditor!

        — Ce părere aveţi despre afirmaţia criticului George Călinescu că „Epigrama este un strănut literar"?
        — Am o părere foarte bună, că nu Călinescu a făcut această afirmaţie ci eu, care i-am atribuit-o lui Călinescu. Virgil Slăvescu, directorul revistei „Epigrama", indus în eroare de mine, a popularizat-o, propunînd-o ca temă la un concurs de epigrame. Călinescu n-a protestat la această mistificare pentru că, probabil, nu era departe de vederile lui.
        — Şi care a fost rezultatul concursului de epigramă?
        — Premiul întîi a fost obţinut de epigramistul M. Pintea, cu următoarea epigramă:

Criticii G. Călinescu şi Boileau sînt

în dezacord asupra valorii epigramei

ca gen literar.

        N-a fost Boileau un critic de prestanţa-i
        Şi n-o fi epigrama „un bon mot",
        Dar epigramă şi strănut? Distanţa-i
        Ca de la Călinescu la Boileau.

        Talentatul epigramist Florin Iordăchescu a scris atunci:

        „Epigrama-i un strănut?"
        Nu e tocmai: ei, şi ce?
        Călinescu, de îşi spune
        Că e critic, parcă e?

        Theodor Răşcanu, pe această temă, a comentat:

        O fi ea, epigrama, un strănut,
        Dar Călinescu, totuşi, îşi dă seamă.
        - Oricît ar fi de „critic" şi ciufut,
        Strănutul lui nu este epigramă.

        Alţi epigramişti şi-au spus astfel părerea:

        Lui G. Călinescu

        Spunînd de epigramă că-i strănut,
        Nu ştiu precis dacă te-ai înşelat.
        Dar tot ce scrii mata mi s-a părut
        Că este pur şi simplu... un căscat.

                O epigramă-i un strănut.
                Strănutu-nseamnă sănătate.
                Dar domnul critic n-a ştiut:
                Strănută numai cine poate.

        — Ştiu că aţi scris multe epigrame caustice. Aţi avut vreodată neplăceri din cauza unei epigrame?
        — Da. Am avut neplăceri cu Maria Filotti, din cauza unui catren îndreptat împotriva ei. Regretata noastră artistă juca în piesa „Eva în vitrină", unde interpreta rolul unei femei tinere. Eu am publicat atunci următoarea epigramă:

        Văzînd pe Miţa la lumină,
        Se-ntreabă un impertinent:
        Eva aceasta din vitrină,
        Nu-i cea din Vechiul Testament?

        Neputînd să dea de mine, ca să mă bată cu umbrela, cum l-a bătut pe Neagu Rădulescu, care-i făcuse caricatură, m-a reclamat amiralului Bărbuneanu (eu fiind pe atunci ofiţer de marină), că aş fi insultat-o printr-o epigramă. Amiralul a citit actul incriminat, s-a amuzat şi apoi m-a detaşat la o unitate de instruit recruţi, ca să nu mai am timp de literatură.
        — Care este opinia dumneavoastră despre epigramele care se publică astăzi, adică în perioada postbelică.
        — Epigrama nu s-a descătuşat încă de liberalismul epigramelor din trecut. Nu totdeauna catrenele au simţ critic, de răspundere, merg prea mult pe jocuri de cuvinte (calambururi, omonimii) şi de dragul unei poante de duh se sacrifică funcţiunea critică justă a epigramei.
        Cele mai multe producţii epigramatice actuale nu sînt situate în actualitate. În prezent, fără o bună orientare ideologică, nu se poate face critica utilă.
        — Şi totuşi, care e cea mai bună epigramă pe care o cunoaşteţi?
        — Eu socotesc că cea mai bună epigramă încă nu s-a scris!

Interviu realizat de GABRIEL TEODORESCU în anul 1973

(Perpetuum comic ’86, pag. 5)

Vezi toată postarea