Shakespeare 100%

TEATRU ÎN TEATRU

Cabină de actori. Actriţa, în costumul Desdemonei. Actorul, în cel al lui Othello. Amîndoi, în faţa unor oglinzi, se demachiază, ca după spectacol...

Actorul: Draga mea, pasează-mi, te rog, demachiantul tău...
Actriţa (suspicioasă): Pe unde mi-ai întîrziat, „domnule" Othello?
Actorul: Cînd?
Actriţa: După căderea cortinei...
Actorul: M-a oprit secretarul literar într-o problemă.
Actriţa: De ce te minciuneşti? Ai fost la Elvira, precis!
Actorul: Ce treabă am eu cu Elvira...
Actriţa: Nu-nţeleg ce ai găsit la ea... Frumoasă, nu e... Talent, ce să mai vorbim... Ce te uiţi aşa la mine? Spune că nu-i aşa?
Actorul: Zău, dacă te înţeleg... ce-ţi veni, aşa, deodată?...
Actriţa (cu sughiţuri): Află că pe această fetişcană nu pot s-o sufăr!
Actorul: Draga mea, îţi faci nervi de pomană!
Actriţa: Vrei să spui că n-ai trecut pe la ea?
Actorul: Cînd?!?
Actriţa: Îndată după căderea cortinei...
Actorul: Dacă-i aşa... află că m-a oprit secretarul literar ca să ne facă reproşuri. Avem scăderi în interpretarea noastră... În special, scena revederii din actul I... E sub orice critică — aşa mi-a spus! E şi părerea regizorului!
Actriţa: Chiar aşa? Şi nu te-ai întrebat de ce?
Actorul: De ce?
Actriţa: „Domnul" Othello, în loc s-o privească pe Desdemona, cu ochii inimii, îi zboară mintea, aiurea, la Elvira, netalentata teatrului...
Actorul: Eşti cuprinsă de gelozie şi nu văd de ce?
Actriţa: Ha! Ha! Ha! Eu geloasă! Pe cine? Pe o nesuferită?
Actorul: Nu te supăra, reacţia mea se desfăşoară în raport cu comportamentul partenerei din scenă... Or, tu nu mai eşti Desdemona de la premieră... Ai devenit un sloi de gheaţă...
Actriţa: Bi-ne! Vrei să-ţi dovedesc că n-ai dreptate? Îţi propun să revedem scena, acum, aici, ca să te convingi!
Actorul: De acord! (în rol) Ce faci Desdemona?
Desdemona: Bine, Doamne!
Othello: Dă-mi mîna ta. E-o mînă moale, Doamnă...
Desdemona: Tu poţi pe drept s-o spui
E mîna care inima-mi ţi-a dat-o
Şi-acum, făgăduiala...
(Apare Recuziterul teatrului, în căutarea unui obiect)
Othello (joc): Puicuţă, ce făgăduială?
Desdemona: Pe Cassio l-am chemat, să staţi de vorbă...
Othello: Mă supără un straşnic guturai
Dă-mi rogu-te-o batistă...
Pe aceea ce ţi-am dat-o...
Desdemona: Nu-i la mine!
Othello: Nu?!?
Desdemona: Nu doamne-ntr-adevăr...
Othello: E o greşeală...
Recuziterul: Nu vă supăraţi, unde e?
Actriţa: Ce cauţi?
Recuziterul: Batista!
Actorul: Care batistă?
Recuziterul: Batista Desdemonei... Face parte din recuzita teatrului... Trebuie s-o restitui la magazie...
Actorul: Ai s-o cauţi mai tîrziu. Acum lasă-ne, te rog, se repetă! (în rol) Desdemona, batista scumpă mie, ce ţi-am dat-o, lui Cassio, tu i-ai dăruit-o...
Desdemona: Nu!
Pe sufletu-mi şi viaţa-mi! Fă-l să vie
Şi întreabă-l!
Othello: Ia aminte, suflet dulce...
Să nu spui strîmb, că eşti pe patul morţii...
Recuziterul: Aţi aruncat-o cine ştie pe unde şi tot eu trebuie s-o caut!
Actriţa: Dă-i dragă, batista, şi să ne lase în pace...
Actorul: De unde să-i dau? N-o am la mine!
Actriţa: Normal, batista ar trebui să fie la tine... Eu o pierd, Emilia o găseşte, o dă lui Iago, Iago o pasează lui Cassio iar Cassio ţie... deci batista trebuie să fie la tine...
Actorul: Nu ştiu!
Recuziterul: Seară de seară, batistele teatrului se pierd şi eu trebuie să am grijă de ele... (iese)
Actriţa (bănuitoare): Unde zici că mi-ai fost, după căderea cortinei, domnule Othello?
Actorul: Am stat de vorbă cu secretarul literar...
Actriţa: Mai bine spune drept că te-ai oprit la Elvira... Ai fost la ea în cabină...
Actorul: N-am fost la nici-o Elviră... Crede-mă! Ţi-o jur!
Recuziterul (apare): S-a găsit! în sfîrşit, am găsit batista!
Actorul: Ei, vezi? Şi mai făceai gălăgie...
Actriţa: Unde era?
Recuziterul: În cabină, la duduia Elvira!
Actorul: La cine?
Recuziterul: În cabina duduiei Elvira! Era chiar pe canapea! (iese)
Actriţa (furie): Spune-mi adevărul! Altfel, te sugrum! Cum a ajuns batista în cabina ei?
Actorul: Fii cuminte Desdemona...
Batista scumpă mie, ce ţi-am dat-o
Lui Cassio tu i-ai dăruit-o...
Actriţa: Te-ntreb, Othello, cum a ajuns batista pe canapeaua Elvirei?
Actorul: Omoară-mă, dacă vrei, dar nu ştiu!
Actriţa: Vreau adevărul! Altfel te sugrum!
Actorul (cade în genunchi):
„Pe sufletu-mi şi viaţa... Fă-o să vie
Şi întreab-o"
Actriţa: E prea tîrziu, Othello, e prea tîrziu! Să mori! Nu meriţi îndurare! Să mori! (îl sugrumă)

— cortina —

(Perpetuum comic ’91, pag. 104)

Vezi toată postarea

Un tic şi un critic

        Mă plimbam, notează criticul Decuseară în memoriile sale, pe care le-a intitulat Memorie, fiindcă, zice el, are o singură memorie, nu mai multe, ceea ce, dacă mă gîndesc bine, mi se potriveşte şi mie şi încă unui număr de vreo patru miliarde de oameni, mă plimbam, deci, notează el, sîcîit de întrerupere, fără rost prin staţiune, după ce băusem, fiindcă aşa e obiceiul, iar eu respect toate obiceiurile chiar dacă se bat cap în cap, un pahar de apă minerală de la izvorul 3, apă care dacă ar fi curs la robinetul de acasă aş fi azvîrlit-o cu dezgust în chiuvetă şi aş fi alertat de urgenţă organele de resort ce au în grijă distribuirea dar şi puritatea apei, mă topeam de căldură, deşi toată lumea pretinde că vine aici să se răcorească, eu însumi anunţîndu-mi prietenii că fug din canicula bucureşteană tocmai la N., unde voi respira aer curat, mă voi răcori şi voi bea apă despre care nu bănuiam că are în componenţa ei mai mult metal decît un aliaj de oţel. Staţiunea îmi oferea un peisaj uman cam monoton, fiind format mai ales din bunici de ambele sexe şi nepoţei aşişderea şi lipsind aproape cu desăvîrşire generaţia de mijloc, aceea care prezintă mai mult interes pentru un observator solitar. Mergînd aşa, torturat de plictiseala, pe care nimeni n-o recunoaşte la întoarcere, toţi mărturisind cu accente lirice că s-au simţit minunat, că au respirat un aer hiperionizat şi au băut o apă de-a dreptul miraculoasă, urmăream cu coada ochilor un norişor foarte asemănător bustului lui Marilyn Monroe. Abia cînd norişorul cinematografic devenise unscharf, căpătînd un contur suprarealist, mi-am dat seama că pasiunea mea cinefilă mă purtase pînă către marginea orăşelului. Se auzeau prin apropiere nişte strigăte sălbatice, nu atît de oameni înjunghiaţi, cît de oameni care-i îndemnau pe alţii să înjunghie. Era o senzaţie incomparabil mai vitală decît liniştea de azil a staţiunii. Întreb doi puşti care alergau în direcţia zgomotului: ce se întîmplă? E meci, răspunde unul, fără să-mi arunce măcar o privire. Bine, îmi zic, ia să văd un meci pe viu, căci restul le văd numai la televizor. Descopăr terenul, stadion e mult spus, intru. Fotbaliştii nu jucau chiar ca în campionatul italian, dar aveau voinţă. Unii purtau tricouri verzi, restul fiind îmbrăcaţi aproximativ în alb. Cine joacă? îl întreb pe vecinul meu, un bărbat cu un început hotărît de chelie. Localnicii cu „Cimentul", îmi răspunde. Care-s ai noştri? întreb ca să ştiu cu cine ţin. Cei din stînga, în alb, cei din dreapta, cu apartheidul, sînt oaspeţii, mă lămureşte. Pronunţase corect: nu apar-taid, ci apărt-heid. O fi o echipă din Africa de Sud? Exclus. Le-o fi zicînd aşa fiindcă au tricourile verzi? Nu văd legătura: Africa de Sud e mai mult neagră decît verde. Oricum, ceva nu-i în regulă cu ăştia, aşa că devin un suporter convins al localnicilor. Aceştia joacă apatic la mijlocul terenului, pasînd două mingi din trei la adversar, în schimb cînd ajung în faţa porţii şutează cu o precizie matematică toate mingile afară. Adversarii aplică aceeaşi tactică, pe care comentatorii sportivi o numesc savant tactică de uzură. Iau decizia să nu pun o patimă devoratoare în urmărirea jocului, dar nu pot rămîne la fel de calm în faţa unei obsesii care ia proporţii nevrotice: apartheidul. Domnule, zic, nu vă supăraţi, sînt venit la odihnă. Şi eu, zice. N-am voie să mă enervez, zic. Sufăr de astenie nervoasă. Şi eu, zice. Atunci, spun, fiindcă ţinem de acelaşi sector, nu mă abandonaţi în suferinţă. Spuneţi-mi ce-i cu apartheidul. Mă priveşte speriat: cei cu apartheidul? Precizez: ce este cu apartheidul? Ce să fie, zice, dumneavoastră nu ştiţi? Segregaţie, discriminare rasială, Africa de Sud... ştie toată lumea. Bine, zic, dar ce legătură au cei de la „Cimentul"? Ce legătură să aibă? se miră. Păi, zic, chiar asta e întrebarea. După o clipă, exclamă: am priceput! Nu vă frămîntaţi. E un tic. Un tic nervos.
        Meciul se sfîrşeşte cum a început: zero la zero. O luăm agale spre centrul staţiunii. Vă invit la o îngheţată, zic. Intrăm într-o cofetărie pe a cărei firmă a-ul e lipit pe dos. Cer două îngheţate. Acum, zic, spuneţi-mi ce e cu ticul. Cu ticul? Da, cu ticul. E din şcoală. De la geografie. Orele de geografie le ţinea un stagiar, care, de fapt, era de filosofie, dar nu-i ajungea norma, că o împărţea cu o nepoată a directorului. Mă scoate într-o zi la tablă, stagiarul care va sa zică. Aveam despre America de Sud. Spun eu ce ştiu, mai nimic. Brîrizei, îmi zice. Brînzei e numele meu. Mă recomand şi eu: Decuseară. Ne strîngem mîinile. Criticul literar? mă întreabă. Da, răspund. Îmi pare bine de cunoştinţă. Vă citesc toate cronicile şi articolele. Mulţumesc, îi răspund. Să continui. Brînzei, zice profesorul, arată-ne pe hartă America de Sud. Era un planiglob cu curenţii atmosferici şi cîmpurile barice. Pun mîna hotărît pe Africa. În clasă, o linişte înfricoşată. Brînzei, zice profesorul, ţi-am spus să-mi arăţi America. De Sud. Mă apropii din nou de hartă şi pun mîna, calm, pe Africa. Eşti sigur? mă întreabă. Da! zic. Ai nota unu! De ce? protestez. Mi-aţi spus să arat America de Sud. Poate n-am fost destul de precis. Nu, zice. O mai arăt o dată. Bine, zice. Mă duc din nou la hartă şi pun degetul pe partea de sud a Africii de Sud. La loc! strigă. Să nu te mai prind pe aici! De ce v-aţi supărat, spun calm, mi-aţi cerut să arăt pe hartă America de Sud, am arătat America de Sud. Se face vînăt, se uita la mine, se uită la hartă, îşi ia catalogul şi iese. Am aflat că a consultat toate atlasurile şi toate manualele din bibliotecă, după care a consultat un oftalmolog şi un neurolog. La lecţia următoare era palid şi arăta nedormit. Brînzei, mi-a spus, pentru ceea ce ai făcut nu există notă decît în direcţia minus infinit. Pînă data viitoare ai să scrii de două sute de ori: America de Sud e în vestul Oceanului Atlantic. Africa de Sud e în dreapta. Aici se practică apartheidul. Am scris. O săptămînă. În fiecare seară. De atunci am rămas cu ticul. Africa de Sud — dreapta — apartheid. Şi de ce l-aţi necăjit pe bietul profesor? îl întreb. Să-l necăjesc? Nici gînd. Eram absolut convins ca pusesem mîna pe America de Sud.
        Terminăm de mîncat îngheţatele în tăcere. La un moment dat, zice Brînzei: dacă tot am avut norocul să întîlnesc un critic, îmi permiteţi să vă citesc o schiţă pe care am scris-o? Puteam să nu-i permit? E scurtă, mă asigură, o ştiu pe de rost. Sigur? Zîmbeşte: de data asta sînt sigur. Un grup de copii albi şi negri se joacă pe un teren în pătrate albe şi negre. Copiii albi au iniţiativa. Se elimină unii pe alţii din joc şi, în final, rămîne o fetiţă albă care se proclamă regină. Dar nu mai are supuşi. La reluarea jocului, copiii negri au iniţiativa şi râmîne în final o fetiţă neagră care se proclamă regină. Fireşte, nici ea nu mai are supuşi. Şi tot aşa, mereu pînă la căderea nopţii.
        Asta-i tot. Ce părere aveţi? Ce părere să am? E limpede ca e vorba de un tic nervos irepresibil apartheidul. Dar asta mi-am spus-o în gînd. Afară era încă lumină.

(Perpetuum comic ’91, pag. 7)

Vezi toată postarea

Scene pe malul Timişului

        A doua duminică din august, zi însorită, dar, în oraş, la ora 7 dimineaţa, termometrul arată numai 12 grade. „Las’ să arate!" spun, reamintindu-mi de coşmarul trăit, trei săptămîni, în luna iulie, cînd era să pierim de zăduf (40 de grade la umbră!) şi cînd nu le-aş fi dorit nici duşmanilor mei (nu prea mulţi, cred) să fie, spre pildă, bucătari („Dacă nu suporţi căldura, nu te du la bucătărie", ne previne un modest proverb american). „Las’ să arate!" repet, dezaprobat fiind de cea mai apropiată fiinţă (soţia). După zăpuşeala cumplită din luna trecută mi s-au atrofiat (temporar, sper) anumite sentimente: Unde-i răcoare, acolo e patria mea! Vreau vară scandinavă, vreau vară finlandeză, vreau vară groenlandeză, rău de căldură cum sînt, asta vreau. Preferinţele mele septentrionale nu sînt înţelese de cea mai apropiată fiinţă: „La vîrsta ta, ai putea să fii mai cu picioarele pe pămînt!" Aş putea...
        Cele 12 grade nu ne sperie (mai ales pe mine). Pornim, cu maşina, spre Parţa. Abia anul acesta am descoperit plaja de la Parţa, cu nisip „ca la mare", unde se duc, de obicei, orăşeni iubitori de linişte. Porţiunea de drum neasfaltat, ce duce pe malul rîului, protejează, într-un fel, locul de invazia automobiliştilor, a acelor automobilişti care, după cum zicea un oltean cu replică soresciană, „ţin mai mult la maşină decît la nevastă". Parţa e un sat liniştit, păstrînd, încă, un aer patriarhal. Parţa e şi o aşezare de notorietate mondială, datorită şantierului arheologic de pe malul Timişului, rai al arheologilor interesaţi de neolitic. Dar nu ne propunem să mergem şi la şantier; destui curioşi nu-i lasă pe arheologi să-şi vadă cum trebuie de treabă, acum, cînd ei, profitînd de vremea bună, sapă, îmi închipui, zi şi noapte, îmbogăţind necontenit „inventarul ceramic şi litic" al muzeului...
        Sîntem singuri pe plajă. Adică nu chiar singuri. Satisfacţia rară de a fi numai noi acolo ne este împuţinată de cîteva cîrduri de gîşte, multe gîşte, care, am impresia, vor să ne împresoare. Unele, din obscure pricini, scot ţipete neplăcute, stresante. „Nu, îmi spun, povestea (cam trasă de păr) din „Păsările" lui Hitchcock nu se va repeta, cu noi, la Parţa. Adun bulgări de pămînt şi alung, fără milă, „inteligentele" palmipede (Din copilărie, am observat că, în stupiditate şi în inexpresivitate le întrec, con brio, pe galinacee. Mult pomenita salvare a Capitoliului nu mi-a domolit niciodată antipatia ce le-o port). După isprava asta (dezaprobat fiind, iarăşi, de cea mai apropiată fiinţă), mă întind pe nisip, îmi trag canotiera pe ochi şi visez o palmipedă grasă, scoasă, bine rumenită, de la cuptor...
        Sticleţi. Turturele. Porumbei. Plopi sunători. Cerul, parcă mai înalt ca la oraş, absolut senin. S-a făcut îndeajuns de cald pentru a putea savura „ieşirea în sînul naturii". „Miroase, îmi zic, autosugestionîndu-mă, a vară scandinavă". E bine, e deconectant, e revigorant, pînă cînd, pe malul celălalt, după perdeaua deasă de vegetaţie, începe să pîrîie o motoretă. Apoi, două. Apoi — fatalitate! — trei. O fi vreun concurs sătesc de motorete. Faptul că nu le vedem ne enervează şi mai tare. (Sat liniştit, patriarhal?!) Cu cîtă plăcere le-aş turna zahăr în rezervoare! Spre a ne calma, intrăm în apă. Nu e prea rece (cum credeam), dar nu mai este, nici pe departe, ca în versurile lui Victor Vlad Delamarina. Arată cam ca vinul tulburel şi duce la vale nişte spume maronii. De unde se deversează, ce se deversează n-avem cum să aflăm. Şi chiar dacă am afla...
        După vreo două ore, motoretele amuţesc. E „mezzogiorno", cum spun italienii. Concurenţii s-au dus să-şi mănînce „zupa" (Cam tot aşa i se zice şi la Roma: „zuppa"). Ce minunat cîntă sticleţii!
        Ca să facem un pic de mişcare în aer liber, ne apucăm să spălăm maşina. (Punct prevăzut în scenariul zilei încă de acasă). Car vreo cincisprezece găleţi de tulburel şi mă simt, după aceea, excelent. Tulburelul, constatăm, e alcalin, spală bine. Dar femeile şi fetele din Parţa nu mai vin la rîu cu rufele. Păcat. Ar fi fost totul mai rustic. După efortul în aer liber, trebuie să ne refacem forţele. Merindele aduse ni se par mult mai gustoase ca acasă. Dar o palmipedă friptă la jar, în proţap?...
        Pe malul înalt, lîngă podul cu aspect de viaduct de cale ferată, apare o „Dacie" albastră. Coboară, curajos, panta destul de abruptă, spre plajă. A coborît, însă toate patru roţile i s-au înfundat, pînă aproape de jumătate, în nisip. O încercare de marşarier agravează şi mai mult situaţia. Din „Dacia" albastră ies, ca dintr-un stup, cinci copii şi două femei. Nu desluşim ce spun, dar gesticulează şi vorbesc, toţi deodată, precum la un început de incendiu. Momentul de debandadă sfîrşeşte, surprinzător, printr-o acţiune comună: împing toţi de botul maşinii. Din unghiul nostru de vedere, imaginea e bizară: jumătate automobil, jumătate miriapod. La ordinul bărbatului de la volan, copiii adună crengi, pietre, bulgări de pămînt şi le pun pe sub roţi. Apoi se regrupează iar. Motorul vîjîie înfundat. Bărbatul de la volan îşi îndeamnă trupa ca un cîrmaci vîslaşii, la canotaj academic. Efort susţinut, rezultat nul. Sîntem gata să ne ducem şi să-i ajutăm, dar, de după un picior al podului, apar, în fugă, cîţiva băieţi de treabă (localnici), dornici să facă, şi în acea zi, o faptă bună. După ce se pun de acord, care de unde să împingă, „Dacia" albastră arată, toată, a miriapod. Astfel, nisipurile mişcătoare de la Parţa sînt biruite. Băieţii cumsecade se duc să se scalde; bărbatul de la volan se vîră, el ştie de ce, sub burta maşinii; trupa părăseşte locul blestemat, trece, cu efectivul răsfirat, pe lîngă noi, şi face tabără, mai departe, pe un teren ferm, acoperit cu iarbă...
        În apropiere de pod, coboară spre rîu un cioban sibian (recognoscibil după pălăriuţa neagră, în formă de ceaun, şi după iţari). Coboară agale, pe o potecuţă, călărind un asin mignion. E de mirare cum măgăruşul acela îşi poate duce stăpînul, un zdrahon roşu la faţă, ale cărui tălpi ating pămîntul. Sînt urmaţi de un mînz superb, brun roşcat, cu coama şi coada neagră. Ciobanul îşi mînă asinul spre mijlocul rîului (apa e doar pînă la ghenunchi), ridică picioarele, ca să nu-şi ude bocancii, şi rămîne într-un echilibru precar. Asinul începe să se adape. Mînzul, de parcă n-ar fi venit cu ei, se duce în alt loc, la vreo cincizeci de paşi mai la vale, gustă tulburelul, nu-i prieşte, scutură din cap, bate cu copita, apoi se lasă pe-o parte, se rostogoleşte de cîteva ori prin apă, se ridică, iar se rostogoleşte, zburdînd ca un copil. Ciobanul, atent să-şi menţină echilibrul, nici nu întoarce capul spre el, ca şi cum nu l-ar auzi, ca şi cum n-ar fi al lui. Asinul continuă să soarbă din Timiş, mai lacom decît o cămilă însetată. Gîndesc cu glas tare: „Şi dacă, după ce îşi potoleşte, în sfîrşit, setea, nu mai binevoieşte să iasă din rîu? Dacă îşi dă, chiar acolo, arama măgărească pe faţă?..." Dar scena se termină firesc: ciobanul şi micul asin urcă poteca pe care au venit, urmaţi de frumosul mînz ce pare, ud cum e, din bronz lustruit...
        După un timp, pe aceeaşi cărare, coboară o ceată de copii (localnici). Trec, în grabă, pe lîngă noi, se opresc într-un loc unde, de la nisipul plajei, malul urcă lin pînă spre un pîlc de plopi sunători. Se pun, pe rînd, pe burtă şi privesc, am impresia, de foarte aproape, ceva aflat într-o adîncitură. O zbughesc toţi, după aceea, în josul rîului, pierzîndu-se printre tufele de răchită. Curios, mă ridic şi merg să văd cam ce ar putea fi acolo. Descopăr, încîntat, un izvor. Cineva, a cărui ingeniozitate merita toată lauda, a construit, din pietre şi lut, trei mici bazine de acumulare, în trepte. Între al doilea şi al treilea, barajul liliputan este străpuns de o „conductă" din coajă de salcie, prin care curge un firicel de apă foarte curată. În jur, terenul este arid, izvorul părîndu-mi-se, acolo, un miracol. Dar, oare, nu orice izvor este un miracol? Mă întind pe pămînt şi sorb apa rece şi bună. Urmez, apoi, cursul, izvorului, cîţiva paşi doar, pentru că, înainte de a ajunge la rîu, unde mi-ar fi plăcut să ajungă, apa aceea limpede este absorbită de nisip...
        Soarele a trecut bine de zenit (ne-am lăsat, programatic, ceasurile acasă). Mai sus de noi (după ce cîteva dintre ele au făcut tentative jenante de a survola rîul — vagi atavisme de pe vremea cînd erau zburătoare) cîrdurile de gîşte se retrag spre casele lor. E timpul să-şi primească tainul de grăunţe. Maiestuozitatea lor mă calcă, iarăşi, pe nervi. Cuget: „Cît de valabilă poate fi, şi în ce le priveşte, contradicţia dintre aparenţă şi esenţă!..."
        Sticleţii, în copacii de pe malul celălalt, frenetici, frenetici... În copilărie, posedat de patimi cinegetice (nu prea cinstite), încleiam cîteva din crengile castanilor unde-şi aveau cuiburile. „Culegeam", uneori, cîte doi, trei... Mă încearcă, pentru reprobabilele mele fapte de atunci, regrete tîrzii. Dar cîte regrete tîrzii nu ne încearcă?... Ca să uit de ele, sînt gata să-i povestesc celei mai apropiate fiinţe o întîmplare frumoasă din cele destul de îndepărtate vremi, una pe care n-a mai auzit-o, însă, chiar atunci, se aude un zgomot de motor şi, peste cîteva clipe, evitînd nisipurile mişcătoare, o „Dacie" galbenă se opreşte la cîţiva metri de noi. „Ei, spun (ca să mă autoliniştesc), dacă au venit pînă aici, înseamnă că sînt, şi, ei, nişte iubitori de linişte..."
        Coboară, întîi, o iubitoare de linişte cu un radio portativ în mînă. Aparatul, în funcţie, e pus, cum e mai bine, între două posturi, care se interferează. În plus, bateriile îi sînt slăbite, se aude şi un bîrîit continuu. Alte două iubitoare de linişte descarcă din portbagaj patru saltele de burete, o cuvertură mare (cu motive de covor persan), o banană uriaşă, din plastic (obiect gonflabil, folosit în loc de „colac de plutire"), trei sacoşe cu mîncare şi băutură. Coboară şi iubitorul de linişte de la volan: canotieră cu inscripţii în engleză, ochelari cu rame aurite (după model, par a fi chiar „Zeiss"), tricou pe care scrie „Kansas University", pantaloni scurţi de blugi, adidaşi originali. Treizeci şi ceva de ani, vorbeşte tare, mult mai tare de cît ar fi nevoie. Toţi vorbesc tare, nu le pasă că, vrînd-nevrînd, îi auzim. Oameni deschişi, n-au ce ascunde. Oameni sociabili. Tocmai de aceea, deşi e loc berechet pe plajă, pentru vreo sută de familii, s-au aşezat lîngă noi. Ca să nu se simtă, cumva, singuri, izolaţi de lume. Femeile angajează rapid tabăra, apoi încep să scotocească prin sacoşe. Bărbatul, rămas în picioare, supraveghează, autoritar, totul. „Ce-i cu radioul ăla? întreabă. „Nu ştiu, fă-i tu ceva", îi răspunde una dintre companioane. Dar el nu-i face nimic. „Mîncăm?" întreabă iar. „Cum o să mîncăm?! Abia ne-am sculat de la masă!" îl contracarează aceeaşi iubitoare de linişte. „Să bem o cafea", propune cea mai în vîrstă dintre femei, mama lui, sau soacra lui (după fizionomii, nu ne putem da seama). „E naturală" adaugă ea. „Aici totul e natural", şuguieşte, plin de subtilitate, bărbatul. Iubitorii noştri de linişte fac neîntrerupt (şi la fel de tare) conversaţie. Au multe lucruri să-şi spună. Aparatul de radio nu-i deranjează, parcă nu-l mai aud. Nici noi nu mai auzim sticleţii, turturelele, foşnetul plopilor sunători. Hotărîm să ne întoarcem acasă: am profitat destul de aer, soare, apă şi linişte, să-i mai lăsăm şi pe alţii...
        În timp ce ne pregătim de plecare, la malul celălalt, pe fîşia umedă şi foarte netedă de nisip, o tînără mamă îşi învaţă copilul, în vîrstă de vreun an, să umble. Aplecată în faţă, îl ţine de încheieturile mîinilor, iar el, teribil de voinicos, cu pieptul scos, păşeşte, împleticit, dar uimitor de repede, atras parcă de ceva minunat, numai de el văzut. Parcurge, astfel, cîţiva zeci de metri, pînă cînd mama, bucuroasă de performanţa copilului, îl saltă de subţiori şi face, cu el, cîteva piruete. Apoi, ia de pe jos o pană albă, o pană de aripă, şi i-o dă drept recompensă. Puiul de om ridică mîna, se tot întinde, priveşte, fascinat, în sus, vrea să atingă cu pana aceea cerul, îl va atinge, nu încape îndoială, e atît de aproape de el, e atît de uşor de atins...

(Perpetuum comic ’89, pag. 133)

Vezi toată postarea

Ironia soartei

        Dintre toţi umoriştii în viaţă, unul singur nu se implicase în viaţa umoriştilor şi acela eram, bineînţeles, eu.
        Umoristul şef, intrigat la culme de absenţa mea în almanahul „Hibernal" ce trebuia să vadă lumina tiparului în luna lui cuptor, mă zgudui.
        — Dragă, ce aştepţi? invitaţie specială? Faci imediat o schiţă umoristică.
        Grea e meseria de umorist. Ai, n-ai inspiraţie, te mobilizezi şi faci faţă tuturor solicitărilor.
        Ce să scriu? Nici o idee. Sub presiunea timpului încep să caut subiectul.
        În stînga, în dreapta! E un făcut. Atunci cînd cauţi ceva mortal, nu găseşti.
        Perspectiva de a primi, în sfîrşit, faimoasele drepturi de autor (prin fondul umoristului) cu care aveam, de gînd să-mi plătesc cheltuielile editoriale, mă scot din starea de căutări sterile.
        Un prieten de la Oficiul de calcul îmi prezintă bioritmul. Zi superbă. Formă fizică, intelectuală şi creativă maxime!
        Îmbărbătat de această comandă plină de umor, m-am dus în pădurea vieţii şi din multiplele capcane am extras un dialog!
        — Aici se înregistrează decesele?
        — Acolo! — indică bărbatul cu Dacia neagră şi cu coşciug în portbagaj. Avea chef de vorbă, filosofa. „Morţii au parte de o atenţie specială, de la îmbălsămare pînă la înmormîntare toţi se învîrt în jurul lor".
        Era într-o duminică.
        — O fi cineva la ghişeu?
        — Destinul lucrează non-stop.
        Femeia rămase singură cu funcţionara. Pe Vichi nimic nu o mai impresiona. Se obişnuise. Prin natura serviciului intra în contact zilnic cu fenomenele fundamentale. Se profesionalizase. Căsătoriile le oficia fără fiori, naşterile le înregistra automat, iar moartea cu ascultarea poveştii. Ştia totul. Se moare de moarte bună, de inimă rea, accidente cerebrale, rutiere, cauzate de nerespectarea normelor de protecţia muncii, vinovat fiind, de regulă, mortul. Mai era vinovat şi cancerul, în cazul de faţă defuncta încetase din viaţă pur şi simplu de infarct combinat cu bătrîneţe. Vecinii constataseră lipsa ei. Speriaţi, comitetul asociaţiei de locatari se întruni într-o şedinţă extraordinară şi hotărî măsuri urgente. Veniră sectoristul, medicul, sanepidul. Nimic deosebit. O moarte banală. Neexistînd rude de nici un fel, care să se ocupe de înmormîntare, administratoarea imobilului primise sarcina de a se ocupa de caz.
        — Aveţi loc de veci?, întrebă funcţionara.
        — Pentru mine am, zise delegata.
        — O luaţi în spaţiu!
        — Fiecare cu groapa lui.
        Din vorbă în vorbă şi din plîns în plîns, defuncta fără nici un fel de posibilitate materială, primi un cavou gratuit.
        Umoristul şef citi materialul încruntîndu-şi stufoasele-i sprîncene.
        — Unde-i hazul dragă? Se vede doar necazul.
        Timorat de perspectiva succesului în presa umoristică nu găseam cuvinte să explic:
        — La cimitir nu erau gropi săpate.
        — De ce?
        — Fiindcă era duminică.
        — Cine trebuia să le sape?
        — Morţii.
        — Bine, replică umoristul (as în replici), dar cei de la pompele funebre ce păzesc acolo? Nu s-a telefonat la...
        — Ghinion! Telefonul mort.
        — Şi ce-a făcut binevoitoarea?
        — S-a plîns la organul de competenţă în domeniu. Mortul a făcut un pas înainte.
        Umoristul mi-a dat materialul înapoi. Să-l mai revăd un pic. Să-i găsesc poanta.
        M-am dus, m-am informat şi am aflat că pe fir a intrat şi directorul cimitirelor, mare iubitor de teatru, care a rezolvat problema, chemînd la lucru suplimentar toţi groparii din Hamlet.
        Materialul meu a fost înmormîntat în sertar. Trebuie să-l refac. Tot viaţa, săraca, mi-a sărit în ajutor. La cîteva zile după înmormîntarea gratuită, au apărut rudele defunctei cu C.E.C.-uri în valoare de 1.000.000 lei. Neexistînd clauză de ridicare a milionului, acumulat pe căi ilicite (s-a stabilit că defuncta lucrase pe litoral), moştenirea intră în patrimoniul statului de la data înmormîntării. Ce soartă! Cîtă ironie din partea ei!

(Perpetuum comic ’88, pag. 85)

Vezi toată postarea

Simţul răspunderii

        Clocotea Zmeu. Îi fierbeau creierii de-atîtea gînduri şi-i zvîcneau tîmplele. Simţul răspunderii îi apăsa umerii: trebuia să ia o hotărîre. Odată luată, şi-o schimba cu repeziciune, de teama subalternilor. Aveau ei un fler anume în a o ghici. Se citea pe feţele lor. Cînd radiau de fericire, cînd se întristau.
        — „Să mă duc... să nu mă duc..." repeta obsedat. Stomacul îi era numai crampe; o durere cumplită forţă hotărîrea.
        — Mă duc. Dar disciplina??! Ei bine, nu mă duc. Aici stau. Boala mea — subţie privirea spre subalterni — îi bucură; îi simt. Ce bine le-ar prinde absenţa mea... Nu mă duc mîine la spital. Am simţ de răspundere, am subalterni cu probleme... Ce, să şi le rezolve mîine, pe timpul serviciului? De-aia nici nu mi-am luat concediul de odihnă în ultimii ani. Cine să-i urmărească? Cine să-i controleze? Cine să-i...
        Răsfoi carnetul de pe birou. În el nota zilnic problemele curente ale subalternilor pe ore, minute, secunde... În el zăcea simţul răspunderii lui de şef.
        Cîteva file zburară spre biroul Lolei. Glonţ, ţîşni după ele, şi-n poziţie de patruped vînă filele. Pipăi podeaua înfrigurat, şi-un tremur de bucurie-i făcu să tremure barba şi buzele de gelatină.
        Vru să se ridice, se dezechilibră şi-ajunse în braţele Lolei. Zmeu se smuci furios. Nu se aştepta la aşa tupeu.
        — Ce faci, tovarăşă, mă priveşti saşiu în timpul serviciului?
        — Ai dreptate, şefu’, ce mi-o fi venit? se miră spăsită.
        Ah, un pumnal îi tăie respiraţia şi, palid, se rezemă de biroul Lolei, bolborosind:
        — Plez... plezn... pleznesc!
        — Nu plezni, şefu’! se sperie Lola.
        — Las’ că nu plezneşte! interveni Miţoi.
        Miţoi, al doilea şi ultimul subaltern, mesteca, plescăia, îşi sugea dinţii din faţă, îşi observa psihologic şeful şi iar se avînta spre tartine c-o poftă nebună.
        — Nu plezni!, continuă Lola alertată.
        — Află că pleznesc de sănătate, să ştii! Ai ceva împotrivă? Nu prea mă vezi cum trebuie.
        — Depinde, sînt puncte de...
        — Pune-le şi tu în lucrare. Eu nu pot. Nu vezi că sînt... Treaba mea cum sînt. Dar nu asta vroiam să-ţi spun. Ziceai anul trecut — consultă carnetul — să-ţi dau învoire pentru a-ţi schimbă lentilele. Că ce e acolo o oră, două, din timpul serviciului? Merită, ca să mă vezi mai bine, nu?
        — Le-am schimbat, şefu’, nu se vede?
        Îl măsură saşiu pe sub sprîncene, lucru ce-l scoase din sărite şi-i smulse Lolei ochelarii de pe nas. Îi probă de cîteva ori. Nu, nu vedea cu ei şi el doar avea vederea bună. Deci, nu-i schimbase, îl minţea. Se prefăcu a-i da crezare şi-i îndesă cu plăcere pe ciotul ei de nas.
        — ...Mda, dar acum se poartă fumuriu, şi cum eşti tu la modă şi-n privire... poate ţi-i schimbi mîine, cînd mă... Treaba mea ce fac mîine, că nu-mi dictează mie subalternii...
        Zadarnic nega Lola. Dispreţul şefului o-nvăluia de peste tot. Nici măcar n-avea simţul răspunderii să-i spună: „— Şefule, vezi ce faci cu mine, că mîine lipsesc 5 ore. De un an de zile aştept ziua de mîine."
        — Ei bine, nu mă duc la nici un spital! îşi spuse doar pentru sine Zmeu.
        Încăperea se roti lent, apoi morişca-l prinse-n roata ei nebună. Miţoi îl opri din cădere. Grijuliu îl depuse pe un scaun în faţa tartinelor, după care continuă să mestece, să plescăie şi să-l observe... „psihologic".
        Zmeu saliva, îi urmărea dumicaţii, înghiţea în sec, făcea ochii cît cepele.
        — Eşti cam bulimic, dragule, pe cînd eu... adică pe undeva, ...roti palma în jurul stomacului.
        — Eşti bolnav, îl compătimi cu fălcile umflate.
        — Din contră, mă simt excelent, excelent, tinere, sfarm pietre, dărîm munţi. Da’ ia spune-mi tu mie, cînd ai întîrziat ultima oară?
        Miţoi se-necă şi Lola-i trase un pumn după ceafă.
        — Ce faceţi?!!! Vă bateţi pe timpul serviciului?! urlă scos din fire Zmeu.
        Deschise carnetul şi notă în el o sancţiune să-i usture.
        Un dumicat sări din malaxorul dinţilor. Miţoi îl recuperă stîngaci, şi-l strecură hoţeşte-n buzunar. Zmeu nu-l scăpă din ochi.
        — Cînd ai întîrziat ultima oară? Stai, nu-mi spune, în mai şi-n octombrie; două minute, frunzări carnetul.
        — Exact, şefu’, ştii, penalizarea aia...
        — Bioritmu’, dragule, bioritmu’... „Precis întîrzie mîine. Mîine începe luna mai. Nu mă duc la spital. Cine să-l ardă la bioritm?” Şi... ce-ai de gînd să faci mîine?
        — Mă-nsor a treia oară, mestecă imperturbabil.
        — Pe timpul serviciului???
        Nu mai rezista. Ameţeala-l cuprinse din nou, sudoarea-i şiroia pe frunte, şi cu bruma de puteri strînse carnetul la piept. Leşină.
        Se trezi sub şocul unei tartine, plimbată de Miţoi pe sub nasul lui.
        — Gata, nu mai merge aşa, te ducem la spital, hotărî Miţoi.
        Zmeu îl îndepărtă fără vlagă urmărind tartina.
        — Vreţi să scăpaţi de mine? V-ar place. Nu mă duc nicăieri. Cînd pisica nu-i... şoarr...
        — Şoarrr...
        Lola încercă să-l imite. Zîmbetul diavolesc pe obrazul lui Zmeu îi tăie avîntul.
        — Şi tu eşti bolnavă, nici nu mă vezi cum te văd şi cum mă vezi, i se învălmăşi mintea. Şi tu eşti slab la bioritm, îl fixă pe Miţoi. La spital cu voi. Nu mă internez fără voi. Cum o să vă las singuri.
        Înhăţă tartina şi-o mestecă fulgerător.
        — Nu, şefu’, noi te ducem numai, protestă Miţoi.
        — Gura!!... Vă internaţi cu mine!
        Mitoi şi Lola schimbară priviri complice. Îşi strînseră dosarele de pe birouri, fără chef. Trînteau sertarele-n duşmănie şi tot ce se putea trînti. Zmeu îi urmărea contrariat.
        — Nu acuuum!!! Nu acum pe timpul serviciului! MÎINE!!
        Subalternii jubilară. Mai aveau o şansă, n-aduce ceasul ce-aduce... mîine...
        — „Şi dacă m-adoarme cînd mă operează de viu? Cine-o să stea mîine cu ochii pe ei?" îi săgetă gîndul şi începu să tremure...

(Perpetuum comic ’87, pag. 159)

Vezi toată postarea

Extratereştrii (de sus, sau de jos?)

        Tanti Raliţa nu mai are astîmpăr. Mereu e zgîrmată de ideea (fixă), de-a mă face... om. Adică, scriitor de romane detective. Dotat intelectual şi fizic. Să mă aducă, prin elongaţie, la 1,75 m (eu avînd doar 1,62). Să mă slăbească la aproape de normal. Acum, ultima goangă a mătuşă-mii: să realizăm o întîlnire de gradul III. Cu un grup de extratereştri. De la care să obţinem datele necesare atingerii scopurilor de mai sus.
        În dimineaţa asta mă alergase prin pădurea Băneasa. Cu „Trabant"-ul după mine. Circa cinci kilometri. Ajunsesem acasă, cărat de (să-i zicem) turismul bătrînei. Nemaifiind capabil să-mi conduc „Bombiţa", darmite să mă ţin pe picioare. Supărată, mi-a şi dat comanda:
        — Schimbă-te de ţoale, că uzi covoarele, şi cîntăreşte-te. Eu am să văd de cafele!
        În timp ce sorbim din ceşcuţe, bătrîna suge din „mărăşească", prelucrîndu-mă:
        — Ai dat jos, deci, numai trei ocale! Puţin.. Faţă de cele treizeci pe care le ai în plus. Mîine ai s-alergi opt kilometri. Să vedem ce mai rămîne din tine...
        — Cred că nici sufletul! — o întrerup eu.
        — Cînd vorbeşti cu mine, să taci! Cu-atîta colesterol pe creier, n-ai să pricepi nimic din fenomenul OZN. Ai găsit cărţile?
        — Tot! Şi Hobana, şi Hoyle, şi Franck Edwards...
        — Perfect! Am şi eu „Enigme, deocamdată". Precum şi-o tăietură, din presă. Una mai veche, 1963. Cînd a aterizat, pare-se, la Vălenii de Munte, o farfurie de tablă smălţuită. Pînă diseară ne facem o idee, şi-apoi întocmim un plan de bătaie...
        — Iarăşi începem cu cotonogeala japoneză?
        — Al, băieţelule, nu-i uman ce se-ntîmplă cu tine! Parcă-mi eşti din ce în ce mai tare de cap... E vorba de planul plecării. La întîlnirea cu extraterestrii noştri. C-o fi de gradul II sau III, om vedea!

        Peste o săptămînă, totul era gata. Răsfoiserăm şi cărţile, alergasem în fiece zi cîte zece kilometri, şi-njghebasem şi planul. Pe scurt, urma să plecăm. La Vălenii de Munte. Pe data de 10 octombrie, dată la care aterizase „farfuria" din ’963. Ca să fim acolo la 0.34. Ora înregistrată de localnicul Dănilă. Cel care depistase fenomenul, în poiana din pădurea Vărbilăului, din apropiere.
        După ce-am rătăcit ceasuri întregi, greşind drumul, am parcat lîngă poiana respectivă. Unde-am zărit, emoţionaţi, „farfuria zburătoare" Era 0.56. Pierdusem aterizarea OZN-ului. Mătuşă-mea, năucă zdravăn, privea dîrdîind la „obiect". Un glob metalic uriaş, proţăpit pe patru picioare (din cornier de 20). Strălucind puternic în bătaia lunii. Intrigat, i-am şoptit bătrînei:
        — Ceva nu-i în regulă! OZN-ul lui Danilă avea trei picioare, era plat, cum se cuvine unei farfurii, iar iarba era pîrjolită.
        — Taci, că eşti prost! — mi-a tăiat macaroana tanti Raliţa. Crezi că n-avansează şi la ei ştiinţa şi tehnica? E clar. Au renunţat la serviciile de farfurii şi-au trecut la sfere, fiind mai încăpătoare, au pus patru picioare, pentru mai multă stabilitate, şi-utilizează comustibili care nu ard. I-o preocupa şi pe ei ecologismul... Mergem să-i contactăm!
        — Cum?
        — Pe jos. Că n-o să mă urc pe stabiliment cu „Trabant"-ul. Ia trusa de scule. Să vadă că posedăm şi noi leviere, chei fixe, inelare sau cotite, patente şi pompe de umflat caucioacele... Să nu ne ia de tîmpiţi.

        Cînd am ajuns la picioarele „globului zburător", acesta nu dădea nici un semn de... viaţa. „S-or fi culcat şi ei, obosiţi de drum!" — mi-a suflat mătuşă-mea. „Îmi pare rău, dar trebuie să-i trezim. Ne recomandăm, şi-i rugăm să ne-ascultăm între noi..."
        Căţărîndu-ne, cu chiu cu vai, pe structurile oxidate ale unuia din picioarele „obiectului", am ajuns, în sfîrşit, sub acesta. Unde am depistat un chepeng fixat în buloane de 16. Mătuşă-mea a precizat:
        — Asta-i intrarea! Eventual şi ieşirea...
        Apoi a ciocănit lejer cu cheia franceză. În clipa următoare, eram plini de rugină. Care, sub forma de nor, se desprinsese de pe fundul chepengului. Mirat, i-am zis bătrînei:
        — Stau cam prost cu oţelurile inox... Sau spaţiul cosmic e corodant!
        Geaba a bătut mai zdravăn tanti Raliţa, forţînd nota, c-un baros. Nu izbutea decît să ne-mproaşte cu şi mai multă rugină. Abia cînd s-a apucat să desprindă un bulon, cu cheia de 16, s-a auzit răsunînd un glas terifiant, fonfăit, absolut nepămîntean:
        — Cine sînteţi şi ce faceţi aici? Spuneţi imediat, că trag!...
        După cîteva momente realizam întîlnirea de gradul III. Cu... paznicul forestier de la Vărbilău. Care ne-a lămurit că „globul zburător" era acolo de vreo patru decenii. Fiind, de fapt, un bazin pentru apă. Farfurii zburătoare nu văzuse decît acasă, cînd zvîrlea nevastă-sa cu străchinile după el, întrucît venea cam pilit. Cînd i-am pomenit de Dănilă, ne-a pus urgent la curent cu situaţia:
        — Păi nu ştiaţi că-i într-o doagă?... Ăsta vede numai farfurii. Era gestionar la „casnica", şi l-au prins cu inventarul spart. Vreo trei mii de vase lipsă. De cînd i-au dat drumu’ umblă mereu după ele. Are şi-un ochean, cu care le caută, noaptea, pe cer!... Pe el l-au zburat, dar farfurii zburătoare, cum să zic, ioc. Le-a făcut mărunţiş...

(Perpetuum comic ’87, pag. 43)

Vezi toată postarea

Gong-gang

(Perpetuum comic ’86, pag. 148)

Vezi toată postarea

Creşterea şi descreşterea unui om cumsecade

        Aurelian Batone era un miliţian simpatizat de întreaga suflare a cartierului. Cu epoleţii săi de plutonier adjutant ca două aripioare înzestrate cu cîte trei pene metalice, zbura harnic la Staţia de benzină, din localurile publice la grupurile de suporteri sau scandalagii.
        În faţa sa, bătăuşii îşi relaxau pumnii şi se pupau ţocăind, aprozariştii serveau sprinteni şi prevenitori, taximetriştii reduceau viteza şi îi pofteau pe pietoni să traverseze, iar bişniţarii? Bişniţarii îşi împrumutau demonstrativ volume de trigonometrie cu semne de carte verzui, cu chipul lui Washington, ascunse printre file.
        Anii se scurgeau în felul acesta, lin. Toată lumea era mulţumită: pieţarii, vînzătorii de Loz în plic, ba chiar şi cetăţenii de rînd, ale căror plîngeri erau rezolvate cu rapiditate, pe măsură ce se înmulţeau.
        Dar iată că într-o bună zi — zi, nefastă pentru Aurelian Batone, cetăţeanul Mitică N. Mitică îşi puse o pereche de ochelari fumurii, înşfăcă un baston alb croit dintr-un izolator de material plastic, pîndi la intersecţie apariţia lui Aurelian Batone şi îşi înfipse mîna în cotul acestuia.
        Aurelian Batone opri circulaţia, îl petrecu pe orb pînă pe trotuarul celălalt şi dădu să plece.
        — Stai aşa, nene, nu ma lăsa! suspină Mitică N. Mitică, îmbrăţişînd colţul unei case de parcă n-ar fi ştiut încotro să o ia.
        Aurelian Batone îl privi înduioşat. N-avea de unde să ştie că omul din faţa lui e, de fapt, vechi sindicalist, tatăl a patru copii, om cu răspunderi pe linie profesională, cu chiria, ratele şi cotizaţiile la zi. Îl văzu modest îmbrăcat, şi asta îl dădu gata. Şi el fusese cîndva modest îmbrăcat.
        — Zi, tataie, unde vrei să mergi? Am timp, am ceva timp.
        — Aici... pe-aici pe undeva, orbecăi Mitică N. Mitică. Era o măcelărie...
        — Este! se lumină Aurelian Batone. Ţine-te de mine.
        Şi, cînd ajunseră, către vînzător:
        — Dă-i tovarăşului mai întîi. Ce ai mai bun.
        Afară, Mitică N. Mitică pipăi carnea, strîngînd-o între coapsă şi podul palmei: cu stînga mototolea manşeta miliţianului. Aurelian Batone se enervă puţin, dar îi trecu.
        — Ce este? Ce mai vrei?
        — Du-mă pînă acasă, te rog. Te-oi cinsti cu un pahar de vin.
        Ar fi vrut să-i răspundă că nu bea în timpul serviciului, dar orbul nu ştia, desigur, că el e miliţian, şi Aurelian Batone se simţi deodată bine aşa, incognito.
        Nu voi să intre, ba chiar încercă să se îndepărteze cît putu de repede, dar orbul, ca prin minune, i se atîrnă de braţ. Căra o butelie goală, ciocnind-o în răstimpuri de asfalt. Aurelian Batone îl duse pînă la staţia de încărcare, noroc că nu era departe. Gestionarul îl servi imediat, tot înaintea altora, dar în mintea lui Aurelian Batone încolţise deja bănuiala.
        „Omul ăsta e orb cum sînt eu maior — îşi zise. M-a oprit cînd voiam să traversez pe roşu. Ia să mă prefac eu că-i trag o palmă..."
        Se prefăcu doar, şi Mitică N. Mitică sări ca ars, smulgîndu-şi ochelarii fumurii:
        — Dai într-un om al muncii? Într-un cetăţean paşnic?
        — Care paşnic?... întrebă miliţianul. Aruncă ciomagul acela alb! Ce vrei să faci cu el?
        — Iaca, îl azvîrl.
        — De ce te ţii de şotii, tovarăşe? Crezi că avem timp?...
        — Ca să-mi schimb butelia, de-aia! i-o trînti Mitică N. Mitică de la obraz. De o săptămînă încerc, şi ăştia le schimbă pe sub mînă.
        Incidentul trecu. Pe Mitică N. Mitică nu l-a mai văzut de atunci. Dar nu l-a uitat. Se frămînta: „Cum, adică, să fi fost de la controlul muncitoresc? Doar sînt curat ca lacrima. Sînt cinstit! Să fiu eu aşa jignit? Pus sub semnul întrebării?"
        Slăbi. Nu mai era miliţianul simpatic care zbura din floare în floare, bătînd din epoleţi. Într-o după-amiază, se ciocni de un orb. „Altul" — şi-l apucă de guler.
        De astă dată orbul era autentic şi gestul plutonierului adjutant fu aspru criticat de către mai marii săi în grad.
        Nici pînă azi Aurelian Batone n-a înţeles ce-i cu orbii, de ce au şi ei bastoane albe, sau, mai exact: cine-i orbul adevărat?

(Perpetuum comic ’85, pag. 53)

Vezi toată postarea

Patimă cu bucluc

        Mă omor după ideile generale. E pasiunea mea, asta-i cert, încă din copilărie. Ce mi-am zis: dacă e imposibil să le ştii pe toate, măcar aşa, cîte puţin, să ai o idee generală despre fiecare lucru. Altfel, de ce-ai mai fi om? Iar ideile generale — desfid pe oricine ar încerca să mă contrazică — nu plutesc prin aer, cum s-ar putea crede, aşteptînd numai să le respiri. Cer şi ele o disciplină severă şi tenace. M-am apucat, deci, să citesc cît mai multe lucrări de informare, ghiduri, manuale simple, ba chiar şi prospecte, moduri de întrebuinţare — un întreg tezaur de cunoştinţe atît de adesea trecut cu vederea... Şi — minune! Mintea îmi creştea într-un an cît altora în şase. „Va ajunge departe!" exclamau în unanimitate oamenii serioşi din familia mea sau cei apropiaţi, uimiţi de teribilele învăţături pe care le dobîndisem. „Numai de-ar ţine-o aşa!" ziceau alţii cu invidie. Invidie, da, ştiu exact ce spun, pentru că nu era puţin lucru stadiul la care ajunsesem. Ştiam ce e electronografia, dar şi cum se cultivă miceliile de ciuperci; stăpîneam toate generalităţile privind secolul lui Pericle, dar nu ignoram nici galeria marilor campioni de box din ultimii 50 de ani; acidul dezoxiribonucleic şi mecanismul genetic al celulei făceau casă bună în mintea mea cu elementele introductive în culturile totemice sau paşnicul mod de confecţionare rapidă şi puţin costisitoare a preşurilor sau obiectelor de tot felul din papură ori alte materiale păioase. Fericită viaţă, fericită epocă! Şi totul s-a destrămat, irecuperabil, la prima adiere de vînt. O, cum nu sînt un mare poet care să cînte în hexametri severi durerea acestei deziluzii!
        La drept vorbind, începusem eu să am unele îndoieli, căci fără îndoieli, dragii mei, ştiinţă adevărată nu există! Dar de la aceste benefice, pozitive îndoieli, care duc în atîtea rînduri viaţa mai departe, îmbogăţind-o cu descoperiri nepreţuite, şi pînă la ce mi s-a întîmplat mie e o distanţă imensă. Iacă toată tărăşenia. Ea e, într-un fel, legată de magia cifrei trei — trebuie să ştiţi că am citit o foarte captivantă Introducere în teoria numerelor magice. Cu dezvăluiri complete. Primele două trepte de iniţiere erau să mă lase pentru tot restul vieţii desculţ, ultima — să mă facă să mor de inaniţie.


        Consultînd, nu cu mulţi ani în urmă, calendarul în curs — unul dintre acele drăguţe de calendare care au înscrisă pe o parte a filei data, zilele trecute, cele rămase, ora de răsărit şi apus a soarelui, iar pe cealaltă o cunoştinţă folositoare, instrument indispensabil oricărui pasionat de ideile generale — la ziua de 13 (se putea altfel?) septembrie — şi marţi! — citesc pe spate un titlu îmbietor: Şireturile. Utilitatea şi rostul lor. Cum le întreţinem, cum le folosim? „Bine, bine", mi-am zis. „Şireturi, asta ştiu! Ştiu şi care le e utilitatea, adică rostul. Dar cum le folosim, cum le îngrijim — iată lucruri vrednice de cel mai atent interes. Şi am plonjat în lectura unui text absolut ameţitor. Era compus după toate bunele reguli ale retoricii, începînd lin şi crescînd treptat, pînă la paroxism. Citez din memorie (dar ce memorie!): „În general, se consideră că şireturile sînt un element secundar, fără prea multă importanţă, drept care majoritatea persoanelor le şi tratează ca atare". Aici m-am simţit pentru o clipă profund ruşinat. Da, trebuie să o recunosc, cu toată lipsa mea de prejudecăţi eram şi eu unul dintre cei mulţi, care le tratau cam „ca atare"... „În realitate, însă, şireturile sînt un element esenţial al vestimentaţiei noastre". Penibil mi-a mai fost! Să nu ştiu, de atîta amar de ani, că în fiecare zi mă îmbrăcam cu... şireturi! Eu le legam, pur şi simplu, dimineaţa, poate şi în cursul zilei, de cîteva ori, dacă se desfăceau, şi... cam atît! Cînd colo... Ochii au început să-mi zburde febril pe pagină. „Să arătăm doar că purtarea lor necorespunzătoare poate să provoace o serie de grave tulburări şi maladii cardio-vasculare, datorate ştrangulării (sic!) vaselor..."
        Dintr-o dată, picioarele au început să-mi amorţească, mii de ace vii îmi furnicau tălpile. Cu un gest reflex, mi-am desfăcut şireturile... „Folosirea lor corespunzătoare asigură însă dezvoltarea unui trup sănătos şi armonios. Astfel, şireturile nu trebuie strînse nici prea slab, nici prea tare, ci potrivit, practicîndu-se în final o fundiţă obţinută prin trecerea capetelor îndoite (ochiuri) unul prin celălalt." N-am înţeles prea bine, dar citisem de curînd o carte despre noduri şi ochiuri din materiale firoase, aşa că la astea cel puţin eram specialist. „Şireturile se cumpără cu perechea (2 bucăţi = 1,30 lei), şi, rareori, individual. Este bine ca la aceeaşi pereche de încălţăminte să purtăm două-trei perechi de şireturi, pe care le vom schimba alternativ, în aşa fel încît să nu-şi piardă, prin uzură excesivă, calităţile iniţiale şi în special elasticitatea" (ajuns aici, gîndindu-mă cum mai strangulează ele bietele vase de sînge, mi-am smuls din pantofi şireturile criminale şi le-am aruncat cît mai adînc, sub pat). „Îngrijirea şireturilor este simplă. Cînd nu le folosim, le vom scoate din încălţăminte şi le vom peria în lungul lor, cu o periuţă specială sau cu o perie de dinţi dezafectată. Periajul se execută cu mişcări lente şi continue, în aşa fel încît tot praful colmatat în textură să poată fi îndepărtat. După executarea corectă a periajului, şireturile se trec printr-o soluţie de terebentină (10%) cu apă, atîta doar cît să se impregneze de lichid, apoi se usucă pe un prosop curat, departe de sursele de lumină şi căldură". Căldură... căldură... Da, căldură simţeam, dar nu la picioare, de unde extrăsesem nemernicele de şireturi, ci la cap... Mi se înfierbîntaseră tîmplele, parcă ar fi fost strînse în zeci de... şireturi, Doamne iartă-mă! Deprins de mic copil să gîndesc întotdeauna sintetic după o analiză riguroasă, am conchis: vrasăzică — trei perechi de şireturi la una de pantofi; bun, 1 leu şi 30 de bani, nu-i mare lucru. Pe urmă, cum să le strîngi, cum să faci fundiţa, să le scoţi, să cumperi o perie specială, să periezi în lungul... terebentină (de la farmacie? de la Ferometal?), soluţie de 10% (urma să-mi cumpăr şi un aparat pentru dozat, pesemne) şi, colac peste pupăză, pe lîngă prosopul de faţă şi cel de picioare, să inaugurez de-acum şi un prosop de... şireturi! A, nu, asta întrece orice idee generală!


        M-am decis din ziua aceea — 13 şi marţi! — să nu mai port decît pantofi fără şireturi. În fond sînt mai comozi, preţul e cam acelaşi, în plus nu te mai expui la toată munca de grădinar sau artizan pe care o presupune întreţinerea şireturilor; ba mai scapi şi de ameninţarea aterosclerozei, arteritei obliterante, pruritului cronic ori proastei circulaţii periferice dobîndite în urma ştrangulării vaselor de sînge. Zis şi făcut: îmi cumpăr pantofi fără şireturi. Iată, mi-am spus, ce dialectic e studiul ideilor generale. O negaţie poate fi tot atît de importantă ca o afirmaţie, dacă nu şi mai mult, căci te face să optezi pentru un produs de calitate superioară. Chiar aşa scria pe elegantul carton care însoţea perechea de pantofi roşcaţi — fără şireturi — ce mi-i cumpărasem. Fabrica de încălţăminte din Oradea. Produs de calitate superioară. Tocmai cercetam talpa cînd vînzătorul mă apostrofă cu agresivitate profesională: „Ce te tot uiţi?" În fond îi plătisem, puteam să fac ce vreau cu ei. Eu însă mă uitam să văd dacă n-au vreo cusătură sărită, zgîrieturi, rosături sau chiar găuri... În sfîrşit, acasă am scos cartonul verzui din pachet nerăbdător să-mi îmbogăţesc cunoştinţele. „Perechea de încălţăminte pe care aţi ales-o este un produs superior, realizat la Fabrica de încălţăminte din Oradea." Iată mi-am zis, un enunţ clar, precis, încurajator. „Încălţămintea este confecţionată din piei naturale care au fost supuse operaţiilor de tăbăcărie în unităţi specializate. Pe feţele exterioare ale încălţămintei se pot observa diferite striuri, împunsături, semne sau rosături, care nu sînt altceva decît zgîrieturile acumulate de pielea animalului în timpul vieţii lui libere prin natură". Camera începu să se învîrtă cu mine. Vedeam turme întregi de bizoni fugind... fugind... fugind prin natură, izbindu-se de pomi, grohotişuri, trecînd prin torente, făcîndu-şi pielea harcea-parcea... Instinctiv, strîngeam la piept perechea de pantofi şi doar mirosul lor chimic, artificial — dobîndit, desigur, în urma operaţiilor de tăbăcire executate în unităţi specializate — m-a făcut să-mi revin. I-am aruncat cît colo şi n-am mai apucat să aflu, din preţiosul cartonaş, că „striurile încălţămintei obţinută din piei naturale permit o bună respiraţie a picioarelor" şi că, dimpotrivă, „o încălţăminte necorespunzătoare, prea opacă şi prea fermă pe picior, duce la îmbolnăviri grave, care se pot solda cu amputarea membrelor inferioare"... Nu, n-am mai apucat să aflu toate acestea, pentru că, pur şi simplu, din acea zi m-am hotărît să umblu desculţ.
        Mult mai tîrziu, după o neurastenie gravă, m-am decis să reiau studiul ideilor generale. Fiindcă în ştiinţă, o înfrîngere sau două nu înseamnă nimic. Cum eram destul de debil în urma asteniei şi mi se recomandase să mă hrănesc cît se poate de bine, am cumpărat o Carte de bucate alese — exact ce-mi trebuia. Filosofam tocmai la această întîmplare fericită, gîndindu-mă că tot astfel, păstrînd fireşte proporţiile — se întîmplase cu Voltaire, Rousseau şi, mai recent, cu Garcia Márquez, care, e lucru mărturisit, şi-au găsit cărţile de căpătîi exact la ceasul potrivit. Pe copertă, un cocoş verde şi gras, cu scufă de bucătar roşie, ţine în ghiare un peşte gata de fript... Hm! Supă de cocoş cu tăieţei de casă, plachie de crap — bunătăţile astea îmi cam făceau cu ochiul. Sesam, deschide-te! am exclamat, desferecînd eu însumi coperţile cărţii. Şi, ca un iniţiat în consultarea unei lucrări de specialitate, am luat-o cu începutul.
         „Lucrarea îşi propune a prezenta un mare număr de reţete culinare româneşti şi străine a căror componente sînt judicios alese şi care au menirea să confere produsului finit o savoare organoleptică deosebită." Mda! Asta cu produsului finit are mai mult gust de şpan şi de rulmenţi. În schimb, cînd spui organoleptic, parcă ai plescăi lung în faţa unor bucate ademenitoare. Aici, ce să spun, au nimerit-o.
         „Masa este un act important în viaţa omului, căci prin ea se menţine sănătatea organismului şi, de aceea, trebuie să i se acorde o importanţă deosebită". Cred şi eu: dacă e importantă, să i se acorde importanţă. Logic!
         „La masă trebuie să existe o bună dispoziţie, iar poziţia corpului să fie corectă. Pe scaun se stă drept, dar neforţat, nu se ţin mîinile pe masă mult întinse, nu se pun coatele pe masă, ci se sprijină puţin mai sus de încheietura palmei. Nu se apleacă prea mult capul deasupra farfuriei, nu se ţine nici prea drept, ci atîta cît permite să se ducă corect lingura sau furculiţa la gură".
        Fascinat, am încercat să reproduc poziţia. Nu, ceva nu era în regulă. Ba cotul îmi cădea, nefiind bine sprijinit, ba mîinile se întindeau prea mult răsturnînd paharul, pe urmă spatele îmi amorţise de tot, iar capul, cînd prea deasupra farfuriei, cînd prea departe de masă, nu mai voia să mă asculte în nici un chip... Cît despre bună dispoziţie, ce să mai vorbim! Dar nu m-am dat bătut, vrînd să văd urmarea.
         „Felia de pîine, care trebuie să existe în partea stîngă a tacîmului, se rupe cîte o bucăţică şi nu se taie la masă cu cuţitul.
        Supele şi ciorbele se introduc în gură cu lingura, fără să se soarbă, deci fără zgomot.
        La felurile de mîncare ce necesită să se taie, se ţine cuţitul în mîna dreaptă şi furculiţa cu care se sprijină alimentul se ţine în mîna stîngă, iar bucăţile se introduc în gură, tot cu mîna stîngă; sosurile şi legumele se mănîncă tot în acest fel, introducîndu-se în gură.
        Felurile de mîncare la care nu este necesar cuţitul — legume, sufleuri, budinci, pîrjoale etc. — se taie cu furculiţa care se ţine în mîna dreaptă.
        Apa şi vinul nu se beau deodată tot paharul, ci puţin cîte puţin."
        Am simţit o umilinţă cruntă şi abia mă stăpîneam să nu plîng. Vrasăzică, în toată viaţa mea nu mîncasem nici măcar o singură masă reglementară! Sigur, intuisem eu cîte ceva; de pildă că masa e un act important în viaţa omului — în fond de aia mîncam. Sigur, ştiam că mîncarea „se introduce în gură", nu încercasem niciodată să-mi bag supa în ochi, dar de aici şi pînă la tot acest ritual de severitate asiată, parcă, mi se părea un abis. Eu, de exemplu, cu furculiţa n-am sprijinit niciodată alimentul, am înfipt-o ca un nemernic de profan; unde să mai pun că mă şi vedeam acum făcînd ping-pong cu ea din dreapta în stîngă, după cum am de mîncat carne sau legume... Chinul acesta tantalic îmi fu completat cu o viziune de coşmar. Dintr-o dată, drumul hranei de la farfurie pînă la gură mi se păru nesfîrşit, ca în paradoxul eleat al jumătăţii, şi mă imaginam încremenit, cu furculiţa navigînd pe acest traseu, gura deschisă, capul postat reglementar deasupra farfuriei, şi tot restul, ca la carte... Adică mort... mort de inaniţie, căci era limpede că n-aveam cum să mă mai hrănesc! Oh, infame idei generale, ghiduri, manuale, prospecte, introduceri şi moduri de întrebuinţare!
        Am scăpat şi de data asta. Azi, sînt un om de treabă, port şireturi, merg încălţat, şi mănînc, ca toată lumea, în devălmăşie, cînd şi cum îmi vine. Mai deunăzi, mă opreşte un amic pe care nu-l mai întîlnisem demult.
         „Dom’le, zice, bine că te văd! De cînd umblu să-ţi dau o Introducere în dentiţia caprinelor, ceva rar, sigur te interesează, cu pasiunea dumitale nestinsă pentru ideile generale!"
        I-am răspuns cu o privire mai mult decît inamicală. Ucigătoare: „Mersi, neică! Mi-a trecut!"

(Perpetuum comic ’84, pag. 119)

Vezi toată postarea

Maturitatea umorului românesc

         Dacă s-ar alcătui o antologie a umorului românesc din anii de după război, ar rezulta un volum uriaş, care ar ieşi cu greu pe uşa librăriei şi pe care nu l-ar putea duce decît şase oameni, de mărimea lui Mircea Sântimbreanu. Iar în urma acestui insolit convoi ar trebui să se afle alţi şase, împovăraţi cu un magnetofon gigantic, depozitar al imensei producţii umoristice orale. Continuitatea dintre perioada interbelică şi aceea postbelică s-a realizat în acest domeniu mai deplin decît în altele, poate şi pentru că simţul umorului reprezintă una dintre trăsăturile caracteristice ale spiritului românesc. Este adevărat că în aproximativ primii cincisprezece ani din cei patruzeci cîţi numără noua noastră existenţă umorului i s-a impus o anumită disciplină şi, uneori, o disciplină de fier, verbele „a biciui", „a înfiera", „a veşteji" devenind uzuale în terminologia criticii literare —, însă înclinaţiile noastre naturale au făcut să se păstreze gustul pentru rîsul liber, electrizant, pentru ironia plină de tandreţe, pentru comicul pitoresc, à la Nastratin Hogea, pentru subtilul umor cărturăresc. Spiritul românesc atribuie în mod spontan umorului o funcţie pedagogică, însă tocmai pentru că îi atribuie o asemenea funcţie îl înţelege funcţionînd într-un climat de comuniune sufletească şi de seninătate a atitudinii critice. Păstrarea unui echilibru de fond — asemănător cu calmul profunzimilor acvatice sub valurile răscolite de furtună — s-a datorat şi prezenţei spirituale în noua noastră cultură a unor corifei ai literaturii din glorioasa perioadă interbelică sau măcar a unor modeşti, dar consecvenţi păstrători ai tradiţiilor. După război a continuat să scrie (chiar dacă un timp liniştea patriarhală de la Mărţişor i-a fost tulburată de duduitul de pick-hammer al „analizelor" efectuate de Sorin Toma et company) unul dintre aşii pamfletului românesc, Tudor Arghezi, înzestrat cu o putere supraomenească, diabolică de a demonta şi reconstitui grotesc fizionomiile morale şi de a combina cuvintele limbii române după legile orfevreriei. Asociindu-se acţiunii de salvgardare a ţinutei artei comicului, G. Călinescu s-a lansat — îndeosebi în greu egalabilul roman Bietul Ioanide — în caricaturizarea plină de vervă a unor tipuri umane căzute în desuetudine (ca să nu mai vorbim de umorul de idei practicat în întreaga sa publicistică), Mihail Sadoveanu şi-a păstrat zîmbetul blajin, de sihastru eminescian care îi priveşte pe oameni ca pe nişte copii necuminţi, a scris o proză şarjată cu inventivitate. Al. Kiriţescu, Tudor Muşatescu, Mircea Ştefănescu, comediografi prolifici, ca şi un poet şi epigramist de delicateţea şi pregnanţa lui Mircea Pavelescu au avut şi ei grijă ca efervescenţa şampaniei din pahar să nu se stingă complet. În perioada imediat postbelică s-a afirmat, apoi, ca foiletonist cu umor bogat, de tip gogolian, un scriitor pe nedrept ignorat azi, V. Em. Galan, autorul unui serial satiric de mare succes publicat în paginile ziarului Scînteia, Memoriile agentului electoral Teică Pasăre şi a unor remarcabile pagini cu tentă pamfletară incluse în romanul Bărăgan, I. A venit în prim-planul dramaturgiei noastre noi Aurel Baranga, talentat succesor al lui I. L. Caragiale şi foarte activ producător de texte. S-a manifestat impetuos Nicuţă Tănase, un publicist mereu în formă de zile mari al cărui volum de debut, M-am făcut băiat mare, l-a încîntat şi pe Mihail Sadoveanu. S-a impus, apoi, conştiinţei publice inepuizabilul Mircea Sântimbreanu, un adevărat om-orchestră al umorului vivant (de bon viveur!), specializat, din răsfăţ, în literatura pentru copii. Şi cîte alte exemple n-ar mai putea fi aduse în discuţie! În schimb, se cuvine să nu mai aducem în discuţie zeflemeaua ieftină secretată de I. Ludo şi de alţi umorişti care credeau că lupta dintre clase seamănă cu lupta dintre clasa întîi şi clasa a doua pentru obţinerea titlului de „cel-care-scoate-cel-mai-caraghios-limba".


        După 1965, venirea la conducerea ţării a unui om nou a adus un suflu nou în toate domeniile vieţii materiale şi spirituale, inclusiv în domeniul umorului. Numeroşi autori, fie lansaţi, fie relansaţi acum — Teodor Mazilu, inspirat utilizator al procedeelor literaturii absurdului în teatrul satiric, Nicolae Tăutu regizor de farse povestite apoi cu blajinătate şi un surîs colegial, Ion Băieşu, inventator, printre altele, al celebrului cuplu Tanţa şi Costel, Valentin Silvestru, specialist în umorul neologistic, tăios ca laserul, Vasile Băran, bijutier al „microsioanelor", adică al unor bombe artizanale cu explozie întîrziată, Mircea Palaghiu, unul dintre puţinii umorişti care ştia să se adreseze tinerilor fără să le creeze neplăcutul sentiment că sînt dădăciţi, Octav Pancu-Iaşi, strălucit causeur, Eugen Seceleanu, maestru al sarcasmului, Ion D. Sîrbu, care a avut de aşteptat mai bine de douăzeci de ani pînă şi-a putut publica proza satirică profundă, cu tentă filosofică din volumul Şoarecele B. şi alte povestiri. Nicolae Taţomir, semnatarul unui volum de satire nelipsite de o anumită causticitate, Dumitru Solomon, un moralist modern, Viorel Cacoveanu, cu literatura sa curajoasă, derivată din ziaristică, Laurenţiu Cerneţ, parodist pedant al stilului pedant, Ion Coja, lingvist şi avocat al apărării în procese dinainte pierdute, dar şi autor al unui roman de umor macabru, un fel de labirint al logicii, Carnaval la Constanţa, Radu Cosaşu, publicist cu cerneală fosforescentă în vîrful peniţei, Dumitru Dinulescu, adept al genului scurt, foarte scurt şi extraordinar de scurt, Mircea Radu Iacoban, resuscitator al teatrului bulevardier, Tudor Popescu, mare comediograf al moravurilor zilelor noastre, Valentin Şerbu, reprezentant al stilului sec, de un umor irezistibil, Mircea Horia Simionescu, cel mai prestigios creator de umor livresc, autorul unor enciclopedii ale unor ştiinţe imaginare, Tudor Octavian, geometru caustic al ritualurilor vieţii zilnice, Iosif Naghiu, observator fin, cu aluzii parabolice în proză ca şi teatru, George Arion, semnatarul celui mai bun roman poliţist-umoristic apărut vreodată la noi, Atac în bibliotecă, Ştefan M. Găbrian, cu un mod direct, de o maximă eficienţă satirică, de a schiţa aspecte ale realităţii imediate, Rodica Tott, autoare cu multiple disponibilităţi, trecînd cu uşurinţă de la vers la proză şi la comentariul ironic, Tudor Vasiliu, virtuoz al aforisticii parodice, Ion Tipsie, ironist de clasă, despre care nu poţi să ştii niciodată dacă vorbeşte sau nu serios, componenţii grupului Ars amatoria, adevăraţi toreadori rămaşi pînă în prezent neînvinşi, dar să încheiem aici lista ca să nu ocupăm tot spaţiul tipografic din Perpetuum comic — au produs o adevărată renaştere a umorului românesc. Ei au creat şi în acelaşi timp au exprimat un anumit climat spiritual, favorabil lucidităţii, emancipării, fanteziei.
        Dar cea mai clară dovadă că umorul românesc a ajuns în ultimele patru decenii la o nouă maturitate a sa o constituie prezenţa discretă sau evidentă a comicului în creaţia unor autori care n-au făcut în mod deliberat literatură umoristică. Aceste infiltraţii de umor în opere grave arată că umorul reprezintă, azi, pentru scriitorul român altceva şi mult mai mult decît un simplu divertisment şi anume un mod de exprimare firesc, o clipă de neînlocuit în claviatura mijloacelor artistice. Cel mai important prozator de după război, Marin Preda, şi-a legat numele de moromeţianism, adică de o ironie filosofică identificată în conduita unui simplu ţăran, neuitatul personaj Ilie Moromete. În scrierile lui Eugen Barbu există, de asemenea, secvenţe satirice de indiscutabilă forţă, de la cele de un pitoresc argotic, din Groapa şi pînă la cele excesiv artistizate din Princepele. Un umor intelectualizat şi voluptuos, cu fior metafizic profesează George Bălăiţă, al cărui roman, Lumea în două zile, a adus un sunet nou în proza românească. Cine ar putea ignora, apoi, paginile de pamflet incluse de Augustin Buzura în Orgolii şi în celelalte romane ale sale, în care desenul în general sobru se deformează cîteodată extrem de sugestiv, amintind linia caricaturii lui Daumier? Umorul de tip digresiv, calamburesc şi aluziv îl regăsim în cărţile lui Paul Georgescu care, după ce a făcut ravagii, în calitate de critic violent, în magazinul de porţelanuri al literaturii, s-a refugiat în solitudinea prozei. S-ar putea scrie un întreg studiu despre umorul plin de duioşie faţă de fiinţa omenească specific prozei lui Nicolae Velea. S-au şi scris, deja, asemenea studii despre comicul carnavalesc din cărţile lui Fănuş Neagu şi mai ales din publicistica sa sportivă, care converteşte anual la literatură mii de iubitori ai sportului (n-ar fi exclus să auzim la un moment dat că s-a dat în folosinţă un nou stadion destinat lecturii colective în aer liber). Romanele lui Mihai Sin conţin, la rîndul lor, episoade de remarcabilă forţă satirică — îndeosebi romanul Bate şi ţi se va deschide — într-o originală asociere cu o comprehensiune de moralist sceptic, Marin Ioniţă îndeosebi prin schiţele publicate în ultima vreme ne dezvăluie una din feţele identificabile în cărţile sale.
        Semnificativ este faptul că şi poezia, adică un domeniu în general incompatibil cu hazul, se dovedeşte permeabilă la umor, dacă-l avem în vedere fie şi pe inventivul fabulos Tudor George. Cel mai frapant exemplu îl reprezintă Marin Sorescu, maestru al stilului aluziv şi parodic, care, deşi a vrut să rămînă „singur printre poeţi", este înconjurat astăzi de o întreagă pleiadă de poeţi cu simţul umorului. Ar putea fi amintiţi aici veşnic tînărul Mircea Dinescu, cu bravada sa de Gavroche al secolului douăzeci, Emil Brumaru, oficiatorul unor ceremonialuri ludico-erotice care scînteiază de ironie ca un minereu aurifer, Leonid Dimov, în a cărui poezie viziunile onirice au, de asemenea, o indefinibilă tentă ironică, Petre Stoica, Horia Zilieru, Mircea Ivănescu, Nicolae Neagu, Mircea Cărtărescu, Gh. Azap şi numeroşi alţii. Chiar şi încruntatul Ion Gheorghe a scris o carte, Zoosophia, plină de fantezie şi de umor.
        Ca să nu mai vorbim de marele Nichita, geniu al improvizaţiei, care era şi un strălucit moştenitor al umorului ploieştenesc. Un reviriment cunoaşte în ultimul timp epigrama, ruda mai mică dar nu şi mai săracă a poieziei, numele care o ilustrează fiind dintre cele mai diverse, de la experimentaţii Ştefan Tropcea şi Mircea Ionescu Quintus la mai tinerii George Petrone şi Constantin Tudorache.
        În sfîrşit, trebuie remarcate şi zăcămintele de umor din textele de critică literară. Nu este vorba de umorul involuntar, care are farmecul lui, la reprezentanţii tuturor generaţiilor, de la Nicolae Ciobanu şi pînă la Valentin F. Mihăescu, ci de umorul-umor, produs secundar al intelectualizării şi al spiritului democratic. Şerban Cioculescu, St. Cazimir, Valeriu Cristea, Al. George, Eugen Negriei, Al. Piru, Cornel Regman, Al. Călinescu, Ioan Buduca, Al. Dobrescu etc. — iată numai o bună parte dintre criticii care au sentimentul relativităţii propriilor opinii şi ştiu să zîmbească angelic, chiar şi în momentul cînd efectuează cu bisturiul profesiei lor adînci incizii în corpul transparent al operei literare.
        O caracteristică de prim ordin a spiritului românesc este o nevoie de exteriorizare imediată şi de prezenţă a spectatorilor. Mari creaţii bufe, în genul epopeii „eroi-comice" a lui Ion Budai Deleanu, care să stea nepublicate cu anii, se scriu foarte rar. În general noi preferăm, în materie de umor, genul scurt sau, mai exact spus, genul imediat. Ne place ca exact în clipa cînd am pus punct textului respectiv să şi auzim hohotele de rîs, ropotele de aplauze. Aşa se explică, printre altele, prodigioasa producţie de comedii, de scenarii pentru comedii cinematografice, de scenete pentru televiziune şi aşa mai departe. Avînd şi o colecţie de actori de o valoare extraordinară, cu care s-ar putea mîndri şi marile culturi, promovăm umorul destinat declamării, recitării, interpretării. Este adevărat că pînă în prezent aproape nici un dramaturg nu a reuşit să iasă cu totul din raza influenţei exercitate de I. L. Caragiale, dar cum această rază este foarte cuprinzătoare, permite manifestarea relativ lejeră şi a altor personalităţi. Teodor Mazilu, Aurel Baranga, Paul Everac reprezintă numai cîteva exemple. O atenţie aparte merită Tudor Popescu care se apropie, mai curajos decît alţii, de temele actualităţii, de obsedantele, şi totuşi evitatele teme ale actualităţii. Titus Popovici, scriitor atît de complex, ne-a oferit îndeosebi în scenariile sale pagini antologice de satiră şi umor.


        Aceasta este principala formă de educaţie prin umor: să ne despărţim de propriile noastre erori rîzînd. Uneori lucrurile sînt înţelese altfel şi umorului i se pretinde să fie prompt şi sever ca un inspector de la C.F.I. I se cere să schimbe pe loc fizionomiile morale ale oamenilor, aşa cum procedează un restaurator de statui desfigurate. I se solicită în acelaşi timp o maximă diplomaţie, ca şi cum ar fi un negociator în problema delicată a petrolului mondial.
        Ceea ce a fost cîştigat în materie de umor, în orice caz, nu mai poate fi pierdut. Nu numai criticii literari, dar oameni din cele mai diferite categorii sociale, nespecializaţi în literatură, ştiu astăzi să discearnă între umorul de calitate şi umorul fără umor. Principala revistă de satiră şi umor a ţării, Urzica, despre care nu putem nega faptul că ajunsese într-un timp un simbol al umorului mărunt şi căznit, obţinut prin fierberea şi refierberea aceleiaşi fărîme de substanţă activă, a cunoscut în ultimii ani un adevărat reviriment, datorat în primul rînd lărgirii cercului de colaboratori pînă la cuprinderea unor scriitori reprezentativi ai literaturii române actuale. Puţine alte publicaţii — Viaţa studenţească, Suplimentul literar-artistic al Scînteii tineretului, Tomis — au ţinut şi ţin sus steagul ironiei, al spiritului polemic, al fanteziei. Ar mai trebui citată poate, revista Cinema, dar există o reţinere din cauză că în publicistica practicată aici se simte influenţa covîrşitoare exercitată de personalitatea Ecaterinei Oproiu. Un exemplu de emancipare de sub tirania unor modele, îl oferă redactorii de la Flacăra care reuşesc să facă din umor un eficient instrument de intervenţie benefică în viaţa socială. Alte reviste au trecut peste noapte la umor atunci cînd s-a pus problema rentabilizării lor. A fost o recunoaştere — de voie, de nevoie — a popularităţii de care se bucură umorul la noi. Din nefericire, multe dintre aceste schimbări la faţă s-au produs sub semnul diletantismului şi, uneori, al kitsch-ului.
        Fără îndoială, maturitatea unei literaturi satirico-umoristice stă în trecutul ei bogat în valori perene, dar nu mai puţin în viitorul pe care-l garantează, viitor în plină afirmare. E tocmai situaţia în care se află acest compartiment al literaturii şi artei noastre la ora de faţă, îndeosebi ca urmare a climatului moral statornicit în ultimele decenii, a resurselor noi pe care le-a identificat, pentru a duce mai departe, la un înalt nivel ceea ce am realizat pînă în prezent, întrucît, vorba unui autor dinainte de război, „la patruzeci de ani începe viaţa." De pe acum se configurează prin cărţi sau apariţii o seamă de talente capabile să contribuie la acreditarea unui nou umor românesc. Se distinge înainte de toate fertilitatea în cîmpul literaturii satirico-umoristice a unei vechi surse din valorificarea căreia şi-au tras seva şi alţi autori din ultimele decenii. E vorba de gazetărie, din a cărei practicare asiduă capătă şi contur literar scriitori ca Eduard Huidan, Dan Plăeşu, Horia Tabacu, George Cuşnarencu, Cornel Udrea, ca să cităm numai cîteva nume care... ne sar în ochi, în mod curent din paginile „Urzicii" sau ale unor cotidiene. Apoi umorul, sau mai bine-zis tratarea dintr-o asemenea perspectivă, cu o evidentă maliţie, a unor teme şi aspecte ale realităţii îşi are adepţii săi în rîndurile ultimei promoţii de prozatori şi poeţi şi i-aş aminti în această ordine de idei pe Mircea Nedelciu, Nicolae Iliescu, Patrel Berceanu, Gheorghe Moroşanu, Ecaterina Matache şi alţii. Nu ne rămîne, deci, decît să privim cu încredere ziua de mîine a umorului românesc ale cărei cascade de rîs le şi desluşim parcă. Maxima solicitudine se impune cu atît mai mult.
        Sîntem în măsură să apreciem că dacă s-ar face, cum ziceam la început, o voluminoasă, urieşească antologie a umorului românesc din toate timpurile, cel circumscris ultimelor patru decenii şi-ar găsi în paginile sale un loc reprezentativ, distinct. Şi nu e vorba numai de literatură căci, întrucît arta grafică de vocaţie satirică beneficiază de un comentariu şi o selecţie aparte, nu am insistat asupra acestor aspecte nu mai puţin relevante. Satira şi umorul românesc au darul de a-şi fi cîştigat o indiscutabilă personalitate şi maturitate, ceea ce nu-i puţin pentru o nouă epocă spirituală.

(Perpetuum comic ’84, pag. 5)

Vezi toată postarea

Aforisme (pc93)

        • Era un om în care aveam toată încrederea: nu îl cunoşteam.

        • Duşmanii se recrutează dintre prieteni.

        • O anecdotă în care nici ascultătorii, nici povestitorul nu înţeleg ce se întîmplă, se numeşte roman psihologic.

        • Şpriţul este o băutură care se face din două lichide diferite, dintre care unul nu este vin, iar celălalt nu este apă.


        • Căsătoria este singura scăpare pentru un bărbat fără succese şi pentru o femeie cu prea multe.

        • Mediocritatea nu iartă oamenilor inteligenţi de a fi superficiali în aparenţă şi profunzi în realitate.

        • Umorul? E un coctail de revoltă şi de dezasperare.

(Perpetuum comic ’83, pag. 196)

Vezi toată postarea

Cap limpede

        Atunci cînd Ţucurel, flăcăul meu de azi, era mic de-o şchioapă, vroia să devină corector la o redacţie, poate chiar la „Urzica". Grozav de mult îi plăcea expresia „cap limpede" şi, înainte de a se aşeza la masa de lucru pentru a face corecturi de şpalturi, se uita în oglindă, îşi pieptăna claia de păr, îşi punea nişte rame de ochelari fără lentile exclama: „Gata, mi-am aranjat un cap limpede ca apa minerală!" Apoi îmi cerea cu un ton imperativ: „Tovarăşe reporter, dă-mi un şpalt la corectat".
        Ca sa aibă ce corecta, îi dădeam o pagină din revista „Luceafărul", unde eram redactor. Alegeam o pagină la care chiar eu fusesem „cap limpede" şi se bucura copios pentru fiecare greşeală descoperită. Într-o zi, şi-a întocmit singur un text. L-a scris încet, răbdător, cu litere de tipar. L-am întrebat surprins:
        — Nu-mi mai ceri şpalt?
        — Nu.
        — De ce, dragă „cap limpede"?
        — Pentru că, azi, eu vreau să fiu redactor, iar tu corector. După ce termin de scris, îţi dau textul să-l corectezi.
        — De acord, zic eu, ca şi cum, devenit cu adevărat corector, vorbeam nu cu băiatul meu, ci cu secretarul de redacţie al revistei.

        După vreo două ore, mi-a înmînat următorul text, pe care vă rog să-l corectaţi şi dumneavoastră, cititorii „Urzicii", pentru că, după cum veţi vedea mai jos, copilul meu s-a dedat serios unui joc absurd şi frumos. Luînd diferite expresii, mai ales truisme ale conversaţiei cotidiene, le făcea erorile premeditat, dislocînd cîte o literă şi aşezînd alta în locul ei. Iată la ce rezultate urmuziene a ajuns:
        — Tovarăşe ospătar, ciorna asta-i fierbinte?
        — Sunaţi în ea şi se va răni.
        — Văr că sluţeşte şi o puşcă moartă în farfurie.
        — O scol cu scobitoarea.
        — Ară-l te rom pe bucătarul bef.
        — Îl adun într-o clisă, domule pliant.
        — Tovarăşe bucătar, ce-i cu nurca în farfuria rea? Arta-i mormidabil!

        — Vă cec erbare şi munte scule!
        — Şi caţa de rasă-i pătată de cuşte!
        — Nu-s de cină eu.
        — Fă-mi arunci nora de placă.
        — Nu mai dormiţi să prînziţi la boi?
        — Bu! Am să întorc la altă tensiune, cu meniu pix. Acolo este ciuci bei o rupă de pantofi, lapte lei o fractură de torc la navă, boi lei un pahar de obez cu şapte, dar ştiu că mărar sînt şervet cum se rade, nu ca în bocalul acesta care de pomadă se cheală „La carul banal".
        — Mă rod, fum zoriţi dumneavoastră, var să ştiţi că îi sare zău fiindcă aşa grăpit şi înjuriat de la noi.
        — Bucă ziua şi n-am cu linte.

(Perpetuum comic ’82, pag. 134)

Vezi toată postarea