Un caz concret

NAE: Nu-i aşa, frate Gogule, că e plăcut să mănînci la restaurant, să fii servit prompt şi curat? În caz că ospătarul te cunoaşte, fiindu-i client vechi, te simţi ca acasă. Deşi...
GOGU: Ce vrei să spui cu asta?
NAE: Altceva e să ai căminul tău, casa ta, masa ta, nevasta ta. Nimic nu poate înlocui tihna şi comoditatea căminului conjugal. Vii acasă, obosit, nevasta îţi serveşte o mîncare caldă, îţi dă halatul şi papucii, te întreabă cum îţi merge la servici, plus alte diferite chestiuni intime. Din păcate, nevastă-mea...
GOGU: Ce vroiai să spui de nevastă-ta? Că nu-ţi asigură căldură sufletească necesară? Că nu te aşteaptă fericită în pragul casei?
NAE: Nu mă aşteaptă. Vin acasă şi stau singur cuc. Mă uit pe pereţi, sufletul meu e pustiu. Uneori mă uit la televizor. Îmi fac singur de mîncare. Îmi spăl singur ciorapii. Îmi calc singur cămăşile.
GOGU: Dar ea unde este?
NAE: Nu ştiu.
GOGU: Aşa făcea şi prima mea soţie. Dispărea. Cînd o întrebam unde a fost zicea că făcuse o vizită unei mătuşi. Îşi fabricase circa zece mătuşi fictive. Ar trebui să pui piciorul în prag. Nu trebuie să admiţi să fii umilit. Ia-i cheile şi încui-o în dormitor, leag-o de piciorul patului. Nevasta trebuie să stea permanent în casa, să asigure cu fiinţa ei căldura căminului conjugal. Eu am divorţat din cauza asta de trei ori pînă acum. Ultima soţie pleca şi întîrzia sistematic zece-cinşpe minute, deşi îi cronometrasem drumul minut cu minut. Am exclus-o din viaţa mea fără pic de remuşcări. Te sfătuiesc şi pe dumneata să divorţezi.
NAE: De cine să divorţez?
GOGU: De nevastă.
NAE: Care nevastă?
GOGU: De nevasta pe care ziceai că n-o găseşti acasă.
NAE: Păi cum s-o găsesc acasă dacă nu sînt însurat?!
GOGU: Nu eşti însurat?
NAE: Nu.
GOGU: Atunci despre ce nevastă vorbeai?
NAE: Vorbeam despre o nevastă posibilă. Vorbesc la figurat. Mă înţelegi? Localul public îţi oferă totul, în afară de căldură sufletească. Căldura sufletească nu ţi-o poate oferi decît o soţie. Dar merită să te căsătoreşti doar pentru căldura sufletească?
GOGU: Dragul meu, după părerea mea e mai avantajos să fii singur şi să aspiri mereu spre un cămin conjugal. Poate o să ţi se pară paradoxal, dar menajul de unul singur, cu două mese zilnice la restaurant, este mai avantajos din punct de vedere material decît o căsătorie care se sfîrşeşte cu divorţ.
NAE: Da, dar mai e ceva.
GOGU: Ce?
NAE: Un avantaj al căsătoriei. Copiii.
GOGU: Da, e adevărat. Una dintre raţiunile mariajului e copiii. Faci copii, ai bucurii.
NAE: Crezi?
GOGU: Ce?
NAE: Că, dacă ai copii, ai bucurii?
GOGU: Vorbesc în principiu.
NAE: În principiu, da. Dar în practică? Un văr de-al meu avea un copil excelent, premiant, fenomen. Ei bine, cînd s-a întors de la un examen — pe care îl luase cu zece plus, fireşte — a alunecat pe parchet, a ieşit prin fereastră, din fereastra în balcon şi din balcon...
GOGU: Nu mai spune, mi se face rău. Într-adevăr, cu copiii e o adevărată loterie; îi faci, îi creşti, ca să ai un sprijin la bătrîneţe... Adică să aibă cine să-ţi dea un pahar cu apă.
NAE: Auzi? Te întreb ceva: merită să faci un copil pentru un pahar cu apă? Dumneata ştii cît costă un copil per total, adică de la naştere pînă la majorat? O avere.
GOGU: Bineînţeles. Da’ de ce-l iei de la naştere? Ia-l cu nouă luni înainte, că de-atunci începe cheltuiala.
NAE: Păi cu banii respectivi angajez femeie cu ora. Sau îmi trag apă în dormitor, direct la pat. Nu?
GOGU: Păi sigur.
NAE: Cînd e mic, cumpără-i scutece, biberon, cumpără-i jucării. Te informez că, recent, s-au scumpit jucăriile. Ştii cît au ajuns nişte zdrăngănele? De la un leu şi nouăzeci şi cinci de bani la doi şi cinci. Păi merită?
GOGU: Auzi? Berea asta mă cam umfla în burtă. Hai să luăm cîte o tărie. Maistre, dă-ne cîte două vizichiuri mari.
NAE: Sigur că unii bat mult pe chestia sentimentală. Adică pe fiorul acela divin cînd auzi gînguritul copilului care zice: „tată". Cît o fi un vizichi la ăştia?
GOGU: Nu contează, fac eu cinste. Auzi? Ce vream să zic? A, da. Păi, dragă, există jucării care zic „tată" şi „mamă" pe bază de tranzistori!
NAE: Bineînţeles. Chiar dacă sînt scumpe, tot ieşi mai ieftin decît cu un copil natural.
GOGU: Plus că jucăria o poţi repara. Pe cînd copilul... Auzi, eu aş vrea să-mi faci un calcul precis, pentru că dumneata eşti de meserie: cît mă costă un copil făcut-crescut pînă la 20 de ani, şi cît scot eu de la el dacă mă întreţine pe urmă, 20 de ani, adică pînă la adîncă bătrîneţe?
NAE: Un moment. Am calculatorul la mine. (Calculează pe un calculator de buzunar) Ieşi în pierdere.
GOGU: Vorbeşti serios?
NAE: Da. Cu cîteva mii de lei.
GOGU: Serios?! Înseamnă că nu merită efortul şi riscul. Adică cum şă-ţi spun... Maistre, mai dă-ne două vizichiuri. Totuşi, mai controlează o dată, poate a greşit calculatorul.
NAE: Cum o să greşească dacă e electronic?! Nu-i avantajos copilul, îţi spun. Ieşi în pierdere. Am un caz concret în familie. Un văr de-al meu s-a însurat ceva mai tîrziu, adică la maturitate, a făcut un copil, l-a dat la şcoală, la facultate, a ieşit inginer...
GOGU: Şi?
NAE: La bătrîneţe, cînd n-a mai putut, i-a zis: „Măi băiete, eu te-am crescut pe tine, acuma creşte-mă şi tu". Ştii ce i-a răspuns fi-su, inginerul?
GOGU: Ce?
NAE: „Dă-te ’ncolo, parazit social! La muncă!"
GOGU: Şi? El, tat-su, ce-a făcut?
NAE: Cum „ce-a făcut"? L-a dat în judecată. Acum sînt deja la a treia înfăţişare. I-a cerut despăgubiri.
GOGU: Normal.
NAE: Păi, dar cum?!
GOGU: Pot să dau şi eu un rînd?
NAE: Dă. Auzi, nici nu mă gîndesc să fac copii. Să-ţi dau şi eu un caz concret. Fii atent. Un cumnat de-al meu.... Maistre, adu, dom-le, vizichiurile alea odată! Cum ziceam, un cumnat de-al meu, încă de pe vremea cînd era copil, avea un copil...
GOGU: Stai aşa, că nu pricep. (Năuc) Era copil şi avea un copil?!
NAE: Ai răbdare, că-ţi explic...
        (Discuţia continuă şi după căderea cortinei )

(Perpetuum comic ’91, pag. 73)

Vezi toată postarea

Povestea unui mare succes

        Mihai Mateuţ, om simplu şi harnic, din popor, a fost numit şeful unei noi unităţi de preparare şi desfacere a gogoşilor şi plăcintelor. Stimulat de onoarea acordată, Mateuţ a pornit hotărît la lucru, vrînd să aibă o unitate model, unică în oraş şi împrejurimi. A urmărit personal, zi de zi, munca tîmplarilor, a vopsitorilor, a meşterilor specialişti în fier forjat, a pictorilor care au executat firma, înconjurîndu-i cu atenţie şi căldură, ca de la om la om, oferindu-le, ba un litru de ţuică sau ţigări Kent, ba o ladă cu bere sau o damigeană cu vin. Cînd totul a fost gata, s-a anunţat şi în ziarul local deschiderea unei noi şi moderne unităţi de patiserie, specializată în gogoşi şi plăcinte. „Noua unitate Gogoaşa noastră vă aşteaptă, stimaţi iubitori ai patiseriei populare." Cei dintîi cetăţeni s-au oprit, au citit firma, reclama, au surîs scurt, cu discreţie, unii au intrat înăuntru, au admirat ordinea şi curăţenia, abundenţa şi calitatea deosebită a preparatelor şi a preţurilor, văzîndu-şi apoi de drum. Spre surprinderea lui Mateuţ şi a întreprinderii, unitatea avea extrem de puţini clienţi. S-a repetat anunţul în ziar, s-a pus pe trotuar un afiş imens, care-l acoperea pe cel al Teatrului Naţional, s-au sporit gustoasele plăcinte, făcîndu-se, pe lîngă cele cu brînză de oaie şi gem, altele cu varză şi orez... Degeaba. Vînzările erau foarte reduse, în ciuda excelentului local şi a excelentelor produse. Mateuţ a căzut pe gînduri, părea trist şi bolnav, privea dezolat unitatea şi se întreba ce e de făcut. La sugestia conducerii, a organizat şi o expoziţie cu vînzare. Tot zadarnic. În dezamăgirea lui profundă, Mateuţ şi-a amintit că, la ei în sat, trăia un bătrîn comerciant de pe vremuri, cărunt, cu perciuni mari şi ochi şireţi, de la care învăţase şi el meserie. Se urcă în maşină şi se duse glonţ la bătrîn. Acesta îl ascultă, tăcu apoi multă vreme, mîngîindu-şi perciunii.
        — Ce să fac? repetă deznădăjduit Mateuţ.
        — Comerţul e un lucru teribil de greu, Mateuţ. Ţi-am mai spus... Ăsta ori îl ai din naştere ori nu...
        — Oare eu să nu-l am? zise şi mai deznădăjduit oaspetele.
        — Nu ştiu...
        — Ce mă sfătuieşti, meştere?
        — Am să-ţi spun o poveste. Într-o zi mi-am trimis copilul după pîine. Ziceam să-l învăţ de mic să facă şi el cîte ceva pe lîngă casă. S-a dus şi a venit fără pîine. „— De ce n-ai luat, nu era pîine?" — l-am întrebat. „— Ba da". „— Atunci?" — „Nu era coadă, zice el şi n-am ştiut ce să fac..."
        Cei doi s-au privit cîteva clipe curioşi, Mateuţ a rîs zgîrcit şi strîmb.
        — Asta-i povaţa mea, adăugă bătrînul.
        Mateuţ s-a întors la oraş, a trecut în fugă pe la fraţii lui şi pe la nişte prieteni. A doua zi, fraţii şi prietenii, unii cu copii şi neveste, s-au aşezat frumos, la rînd, în faţa unităţii „Gogoaşa noastră". Iar în urma lor, de îndată ce s-au aşezat, rîndul a început să crească văzînd cu ochii. Mateuţ a deschis unitatea. Şi odată coada înjghebată, aşa a rămas. Zi de zi, pe trotuar, pînă departe, în faţa vitrinelor celorlalte magazine, lumea aştepta disciplinată, la rînd, pentru a cumpăra gogoşi sau plăcinte. Au trecut anii, au scăzut sortimentele de gogoşi şi plăcinte, a scăzut gramajul şi calitatea lor, doar coada era mereu egală, mereu aceeaşi...
        Mateuţ supraveghea unitatea, personalul, punea mîna unde era nevoie şi se-ntreba, din ce în ce mai des şi mai în taină, de ce le plac oamenilor atît de mult gogoşile?

(Perpetuum comic ’91, pag. 22)

Vezi toată postarea

Mic pseudo-tratat de teoria şi practica criticii şi autocriticii

        Am constatat cu mîhnire şi diverse prilejuri că unii calcă în străchini cînd vine vremea să critice şi să se autocritice. Întrucît ne doare oceanul de neştiinţă în care se zbat aceşti indivizi neajutoraţi (altfel oameni de toate isprăvile), le sărim în ajutor dezinteresat cu niscai sfaturi teoretico-practice, care le vor fi de un (i)real folos.

CAPITOLUL I
CRITICA

Definiţie. Critica este acea manifestare a spiritului (in)uman prin care încerci să-ţi ascunzi propriile lipsuri, făcînd armăsari din ţînţarii altora şi dîndu-i în vileag fără milă.
Istoric. Odinioară, critica era definită de zicala: Vede paiul din ochiul altuia, dar bîrna din ochii lui, nu. În zilele noastre, critica se găseşte sub două forme: (1) în şedinţă, cînd se cheamă „ajutor colegial sincer" şi cu alte ocazii, cînd se numeşte „bîrfă". Tot bîrfă este cînd subalternul îl critică pe director. Cînd e viceversa, directorul dovedeşte cunoaştere a oamenilor, a problemelor locului de muncă.
Sfaturi practice (cît se poate de (in)utile):
1. Nu-l critica pe şeful direct cînd o şansă de promovare s-a ivit la orizontul tău personal.
2. Să nu-l critici pe idem imediat după ce te-a promovat, căci vei fi socotit suflet meschin, care umblă cu interesul sub fes.
3. Să nu-l critici pe acelaşi în şedinţa la care sînt prezente personaje de la F.I.S. (Forul Ierarhic Superior). Ar însemna să orbecăieşti în hăţişul de relaţii al şefului şi te-ai putea izbi atît de tare cu capul de pragul de sus, încît să nu mai apuci să-l vezi pe cel de jos în aceeaşi instituţie.
4. Niciodată să nu critici fără a te autocritica. Proporţia de timp per şedinţă să fie: 20 de secunde autocritică — 10 minute critică, la nevoie, doza se poate dubla; cu multă grijă, însă; poate avea nedorite efecte secundare.
5. Cînd critici, nu uita să ceri ca anumite pasaje din discursu-ţi să nu fie „prinse" în procesul-verbal; procedînd astfel, dovedeşti că eşti o persoană principial-obiectivă, dar şi omenoasă, mărinimoasă, care nu vrea să-l dea pe respectivul cu totul pe mîna posterităţii.
6. Nu uita să atragi atenţia că nici o ranchiună veche, nici vreun interes nou nu te constrîng să-l critici pe şef, că numai şi numai sfîntul Adevăr te obligă, cît îţi displace profund rolul încredinţat de Adevăr, că tu îl respecţi şi îl admiri (chiar aşa!) pe şeful dat la criticat.

CAPITOLUL II
AUTOCRITICA

Definiţie. Autocritica este pilula amară pe care e musai s-o înghiţi cînd e să-ţi ascunzi greşelile cele mari scoţîndu-le la vedere pe cele mici.
Istoric. Odinioară, autocritica se exprima astfel: „Văleu, tată, am greşit! Nu mai fac! Nu mai da, că nu mai fac!", ţipa junior ca din gura de şarpe, în anumite situaţii penibile pe care, discreţi fiind, le trecem sub tăcere. În prezent, a îmbrăcat forme subtile. Iată cum trebuie procedat:
1. Subliniezi că, deşi raportul a fost blînd cu auditoriul la capitolul „lipsuri", tu îţi dai seama de ceea ce-ţi revine din cele spuse şi îi asiguri pe toţi cei prezenţi că te sfîşie dureroase reproşuri (interioare) de conştiinţă.
2. Nu uita regula de aur: 20 secunde — 10 minute (vezi capit. I)
3. În cazuri grave, cînd eşti deja demascat şi n-ai loc de manevră cu apărarea prin critică, recunoşti tot şi te angajezi ferm să lichidezi o dată pentru totdeauna, pînă la şedinţa viitoare, lipsurile din propria-ţi activitate.
4. Tot în cazuri dure: odată cu angajamentul, nu uita să soliciţi (din toată inima!) ajutorul competent al şefului direct. Asta face dublă impresie bună: de modestie şi de hotărîre neclintită de a păşi viguros pe un drum nou.
5. În cazuri şi mai disperate (ai fost iarăşi criticat aspru), mărturiseşte cu mîna pe inimă şi ochii plecaţi că nu ai fost la înălţimea ajutorului primit şi leagă-te că pe viitor vei fi cel mai bun alpinist pe drumul spre acea înălţime.

POSTFAŢĂ

Dacă micul pseudo-tratat nu ajută nicicum, există două soluţii: a) transferul — cît mai departe de locul cu pricina; b) demisia — cît (şi dacă) mai e timp...

(Perpetuum comic ’89, pag. 106)

Vezi toată postarea

Laudă amplă

Laudă-n veci lui moş Vasile Ţîrca, 
albit de ani ca semnul de-ntrebare, 
el care foarte mare grijă are 
de tot ce se întîmplă azi la Bîrca.

Au vrut, demult, duşmanii să-l omoare, 
i-au strecurat sub cuverturi năpîrca 
acelui cetăţean muncind cu sîrg ca 
să nu existe haturi şi răzoare.

Glorie lui! Acum pensionar e 
şi-i plin de demnitate şi principii 
şi critică grozav de dur pe tipii 
ce vor să-i fure turma de mioare.

E flacără, e torţă, e feştilă, 
tînăr şi adulat ca Moş Gerilă

(Perpetuum comic ’89, pag. 73)

Vezi toată postarea

Microsioane cu măsea

        La noi în sat bărbierul nu numai că bărbierea pe cine se nimerea în special duminica, dar mai scotea şi cîte-un dinte, şi cîte-o măsea, depinde de mintea celuia care cerea acest lucru. Aşa se face că veni la noi acasă şi după ce trase cu bunicu’ două stacane de vin din cel negru bărbierul zise: „Deschide gura şi nu zi nici pîs!" A deschis bunicu-meu gura şi bărbierul a apucat cu cleştele şi odată i-a smuls un dinte cu rădăcină cu tot. Bunicul meu s-a uitat la el şi a deschis gura să zică ceva. „Să nu zici: pîs, a zis bărbierul. Zi orice altceva".
         „Vreau să zic, a zis bunicu-meu împuşcîndu-l cu privirile, că mi-ai scos măseaua aia sănătoasă". „Nu-i nimic, a zis bărbierul, mai deschide o dată gura şi să nu zici nici: pîs!" Şi de atunci bunicul meu n-a mai vorbit niciodată...

(Perpetuum comic ’89, pag. 72)

Vezi toată postarea

Simţul răspunderii

        Clocotea Zmeu. Îi fierbeau creierii de-atîtea gînduri şi-i zvîcneau tîmplele. Simţul răspunderii îi apăsa umerii: trebuia să ia o hotărîre. Odată luată, şi-o schimba cu repeziciune, de teama subalternilor. Aveau ei un fler anume în a o ghici. Se citea pe feţele lor. Cînd radiau de fericire, cînd se întristau.
        — „Să mă duc... să nu mă duc..." repeta obsedat. Stomacul îi era numai crampe; o durere cumplită forţă hotărîrea.
        — Mă duc. Dar disciplina??! Ei bine, nu mă duc. Aici stau. Boala mea — subţie privirea spre subalterni — îi bucură; îi simt. Ce bine le-ar prinde absenţa mea... Nu mă duc mîine la spital. Am simţ de răspundere, am subalterni cu probleme... Ce, să şi le rezolve mîine, pe timpul serviciului? De-aia nici nu mi-am luat concediul de odihnă în ultimii ani. Cine să-i urmărească? Cine să-i controleze? Cine să-i...
        Răsfoi carnetul de pe birou. În el nota zilnic problemele curente ale subalternilor pe ore, minute, secunde... În el zăcea simţul răspunderii lui de şef.
        Cîteva file zburară spre biroul Lolei. Glonţ, ţîşni după ele, şi-n poziţie de patruped vînă filele. Pipăi podeaua înfrigurat, şi-un tremur de bucurie-i făcu să tremure barba şi buzele de gelatină.
        Vru să se ridice, se dezechilibră şi-ajunse în braţele Lolei. Zmeu se smuci furios. Nu se aştepta la aşa tupeu.
        — Ce faci, tovarăşă, mă priveşti saşiu în timpul serviciului?
        — Ai dreptate, şefu’, ce mi-o fi venit? se miră spăsită.
        Ah, un pumnal îi tăie respiraţia şi, palid, se rezemă de biroul Lolei, bolborosind:
        — Plez... plezn... pleznesc!
        — Nu plezni, şefu’! se sperie Lola.
        — Las’ că nu plezneşte! interveni Miţoi.
        Miţoi, al doilea şi ultimul subaltern, mesteca, plescăia, îşi sugea dinţii din faţă, îşi observa psihologic şeful şi iar se avînta spre tartine c-o poftă nebună.
        — Nu plezni!, continuă Lola alertată.
        — Află că pleznesc de sănătate, să ştii! Ai ceva împotrivă? Nu prea mă vezi cum trebuie.
        — Depinde, sînt puncte de...
        — Pune-le şi tu în lucrare. Eu nu pot. Nu vezi că sînt... Treaba mea cum sînt. Dar nu asta vroiam să-ţi spun. Ziceai anul trecut — consultă carnetul — să-ţi dau învoire pentru a-ţi schimbă lentilele. Că ce e acolo o oră, două, din timpul serviciului? Merită, ca să mă vezi mai bine, nu?
        — Le-am schimbat, şefu’, nu se vede?
        Îl măsură saşiu pe sub sprîncene, lucru ce-l scoase din sărite şi-i smulse Lolei ochelarii de pe nas. Îi probă de cîteva ori. Nu, nu vedea cu ei şi el doar avea vederea bună. Deci, nu-i schimbase, îl minţea. Se prefăcu a-i da crezare şi-i îndesă cu plăcere pe ciotul ei de nas.
        — ...Mda, dar acum se poartă fumuriu, şi cum eşti tu la modă şi-n privire... poate ţi-i schimbi mîine, cînd mă... Treaba mea ce fac mîine, că nu-mi dictează mie subalternii...
        Zadarnic nega Lola. Dispreţul şefului o-nvăluia de peste tot. Nici măcar n-avea simţul răspunderii să-i spună: „— Şefule, vezi ce faci cu mine, că mîine lipsesc 5 ore. De un an de zile aştept ziua de mîine."
        — Ei bine, nu mă duc la nici un spital! îşi spuse doar pentru sine Zmeu.
        Încăperea se roti lent, apoi morişca-l prinse-n roata ei nebună. Miţoi îl opri din cădere. Grijuliu îl depuse pe un scaun în faţa tartinelor, după care continuă să mestece, să plescăie şi să-l observe... „psihologic".
        Zmeu saliva, îi urmărea dumicaţii, înghiţea în sec, făcea ochii cît cepele.
        — Eşti cam bulimic, dragule, pe cînd eu... adică pe undeva, ...roti palma în jurul stomacului.
        — Eşti bolnav, îl compătimi cu fălcile umflate.
        — Din contră, mă simt excelent, excelent, tinere, sfarm pietre, dărîm munţi. Da’ ia spune-mi tu mie, cînd ai întîrziat ultima oară?
        Miţoi se-necă şi Lola-i trase un pumn după ceafă.
        — Ce faceţi?!!! Vă bateţi pe timpul serviciului?! urlă scos din fire Zmeu.
        Deschise carnetul şi notă în el o sancţiune să-i usture.
        Un dumicat sări din malaxorul dinţilor. Miţoi îl recuperă stîngaci, şi-l strecură hoţeşte-n buzunar. Zmeu nu-l scăpă din ochi.
        — Cînd ai întîrziat ultima oară? Stai, nu-mi spune, în mai şi-n octombrie; două minute, frunzări carnetul.
        — Exact, şefu’, ştii, penalizarea aia...
        — Bioritmu’, dragule, bioritmu’... „Precis întîrzie mîine. Mîine începe luna mai. Nu mă duc la spital. Cine să-l ardă la bioritm?” Şi... ce-ai de gînd să faci mîine?
        — Mă-nsor a treia oară, mestecă imperturbabil.
        — Pe timpul serviciului???
        Nu mai rezista. Ameţeala-l cuprinse din nou, sudoarea-i şiroia pe frunte, şi cu bruma de puteri strînse carnetul la piept. Leşină.
        Se trezi sub şocul unei tartine, plimbată de Miţoi pe sub nasul lui.
        — Gata, nu mai merge aşa, te ducem la spital, hotărî Miţoi.
        Zmeu îl îndepărtă fără vlagă urmărind tartina.
        — Vreţi să scăpaţi de mine? V-ar place. Nu mă duc nicăieri. Cînd pisica nu-i... şoarr...
        — Şoarrr...
        Lola încercă să-l imite. Zîmbetul diavolesc pe obrazul lui Zmeu îi tăie avîntul.
        — Şi tu eşti bolnavă, nici nu mă vezi cum te văd şi cum mă vezi, i se învălmăşi mintea. Şi tu eşti slab la bioritm, îl fixă pe Miţoi. La spital cu voi. Nu mă internez fără voi. Cum o să vă las singuri.
        Înhăţă tartina şi-o mestecă fulgerător.
        — Nu, şefu’, noi te ducem numai, protestă Miţoi.
        — Gura!!... Vă internaţi cu mine!
        Mitoi şi Lola schimbară priviri complice. Îşi strînseră dosarele de pe birouri, fără chef. Trînteau sertarele-n duşmănie şi tot ce se putea trînti. Zmeu îi urmărea contrariat.
        — Nu acuuum!!! Nu acum pe timpul serviciului! MÎINE!!
        Subalternii jubilară. Mai aveau o şansă, n-aduce ceasul ce-aduce... mîine...
        — „Şi dacă m-adoarme cînd mă operează de viu? Cine-o să stea mîine cu ochii pe ei?" îi săgetă gîndul şi începu să tremure...

(Perpetuum comic ’87, pag. 159)

Vezi toată postarea