Dintre toţi umoriştii în viaţă, unul singur nu se implicase în viaţa umoriştilor şi acela eram, bineînţeles, eu.
Umoristul şef, intrigat la culme de absenţa mea în almanahul „Hibernal" ce trebuia să vadă lumina tiparului în luna lui cuptor, mă zgudui.
— Dragă, ce aştepţi? invitaţie specială? Faci imediat o schiţă umoristică.
Grea e meseria de umorist. Ai, n-ai inspiraţie, te mobilizezi şi faci faţă tuturor solicitărilor.
Ce să scriu? Nici o idee. Sub presiunea timpului încep să caut subiectul.
În stînga, în dreapta! E un făcut. Atunci cînd cauţi ceva mortal, nu găseşti.
Perspectiva de a primi, în sfîrşit, faimoasele drepturi de autor (prin fondul umoristului) cu care aveam, de gînd să-mi plătesc cheltuielile editoriale, mă scot din starea de căutări sterile.
Un prieten de la Oficiul de calcul îmi prezintă bioritmul. Zi superbă. Formă fizică, intelectuală şi creativă maxime!
Îmbărbătat de această comandă plină de umor, m-am dus în pădurea vieţii şi din multiplele capcane am extras un dialog!
— Aici se înregistrează decesele?
— Acolo! — indică bărbatul cu Dacia neagră şi cu coşciug în portbagaj. Avea chef de vorbă, filosofa. „Morţii au parte de o atenţie specială, de la îmbălsămare pînă la înmormîntare toţi se învîrt în jurul lor".
Era într-o duminică.
— O fi cineva la ghişeu?
— Destinul lucrează non-stop.
Femeia rămase singură cu funcţionara. Pe Vichi nimic nu o mai impresiona. Se obişnuise. Prin natura serviciului intra în contact zilnic cu fenomenele fundamentale. Se profesionalizase. Căsătoriile le oficia fără fiori, naşterile le înregistra automat, iar moartea cu ascultarea poveştii. Ştia totul. Se moare de moarte bună, de inimă rea, accidente cerebrale, rutiere, cauzate de nerespectarea normelor de protecţia muncii, vinovat fiind, de regulă, mortul. Mai era vinovat şi cancerul, în cazul de faţă defuncta încetase din viaţă pur şi simplu de infarct combinat cu bătrîneţe. Vecinii constataseră lipsa ei. Speriaţi, comitetul asociaţiei de locatari se întruni într-o şedinţă extraordinară şi hotărî măsuri urgente. Veniră sectoristul, medicul, sanepidul. Nimic deosebit. O moarte banală. Neexistînd rude de nici un fel, care să se ocupe de înmormîntare, administratoarea imobilului primise sarcina de a se ocupa de caz.
— Aveţi loc de veci?, întrebă funcţionara.
— Pentru mine am, zise delegata.
— O luaţi în spaţiu!
— Fiecare cu groapa lui.
Din vorbă în vorbă şi din plîns în plîns, defuncta fără nici un fel de posibilitate materială, primi un cavou gratuit.
Umoristul şef citi materialul încruntîndu-şi stufoasele-i sprîncene.
— Unde-i hazul dragă? Se vede doar necazul.
Timorat de perspectiva succesului în presa umoristică nu găseam cuvinte să explic:
— La cimitir nu erau gropi săpate.
— De ce?
— Fiindcă era duminică.
— Cine trebuia să le sape?
— Morţii.
— Bine, replică umoristul (as în replici), dar cei de la pompele funebre ce păzesc acolo? Nu s-a telefonat la...
— Ghinion! Telefonul mort.
— Şi ce-a făcut binevoitoarea?
— S-a plîns la organul de competenţă în domeniu. Mortul a făcut un pas înainte.
Umoristul mi-a dat materialul înapoi. Să-l mai revăd un pic. Să-i găsesc poanta.
M-am dus, m-am informat şi am aflat că pe fir a intrat şi directorul cimitirelor, mare iubitor de teatru, care a rezolvat problema, chemînd la lucru suplimentar toţi groparii din Hamlet.
Materialul meu a fost înmormîntat în sertar. Trebuie să-l refac. Tot viaţa, săraca, mi-a sărit în ajutor. La cîteva zile după înmormîntarea gratuită, au apărut rudele defunctei cu C.E.C.-uri în valoare de 1.000.000 lei. Neexistînd clauză de ridicare a milionului, acumulat pe căi ilicite (s-a stabilit că defuncta lucrase pe litoral), moştenirea intră în patrimoniul statului de la data înmormîntării. Ce soartă! Cîtă ironie din partea ei!
(Perpetuum comic ’88, pag. 85)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu