Mă plimbam, notează criticul Decuseară în memoriile sale, pe care le-a intitulat Memorie, fiindcă, zice el, are o singură memorie, nu mai multe, ceea ce, dacă mă gîndesc bine, mi se potriveşte şi mie şi încă unui număr de vreo patru miliarde de oameni, mă plimbam, deci, notează el, sîcîit de întrerupere, fără rost prin staţiune, după ce băusem, fiindcă aşa e obiceiul, iar eu respect toate obiceiurile chiar dacă se bat cap în cap, un pahar de apă minerală de la izvorul 3, apă care dacă ar fi curs la robinetul de acasă aş fi azvîrlit-o cu dezgust în chiuvetă şi aş fi alertat de urgenţă organele de resort ce au în grijă distribuirea dar şi puritatea apei, mă topeam de căldură, deşi toată lumea pretinde că vine aici să se răcorească, eu însumi anunţîndu-mi prietenii că fug din canicula bucureşteană tocmai la N., unde voi respira aer curat, mă voi răcori şi voi bea apă despre care nu bănuiam că are în componenţa ei mai mult metal decît un aliaj de oţel. Staţiunea îmi oferea un peisaj uman cam monoton, fiind format mai ales din bunici de ambele sexe şi nepoţei aşişderea şi lipsind aproape cu desăvîrşire generaţia de mijloc, aceea care prezintă mai mult interes pentru un observator solitar. Mergînd aşa, torturat de plictiseala, pe care nimeni n-o recunoaşte la întoarcere, toţi mărturisind cu accente lirice că s-au simţit minunat, că au respirat un aer hiperionizat şi au băut o apă de-a dreptul miraculoasă, urmăream cu coada ochilor un norişor foarte asemănător bustului lui Marilyn Monroe. Abia cînd norişorul cinematografic devenise unscharf, căpătînd un contur suprarealist, mi-am dat seama că pasiunea mea cinefilă mă purtase pînă către marginea orăşelului. Se auzeau prin apropiere nişte strigăte sălbatice, nu atît de oameni înjunghiaţi, cît de oameni care-i îndemnau pe alţii să înjunghie. Era o senzaţie incomparabil mai vitală decît liniştea de azil a staţiunii. Întreb doi puşti care alergau în direcţia zgomotului: ce se întîmplă? E meci, răspunde unul, fără să-mi arunce măcar o privire. Bine, îmi zic, ia să văd un meci pe viu, căci restul le văd numai la televizor. Descopăr terenul, stadion e mult spus, intru. Fotbaliştii nu jucau chiar ca în campionatul italian, dar aveau voinţă. Unii purtau tricouri verzi, restul fiind îmbrăcaţi aproximativ în alb. Cine joacă? îl întreb pe vecinul meu, un bărbat cu un început hotărît de chelie. Localnicii cu „Cimentul", îmi răspunde. Care-s ai noştri? întreb ca să ştiu cu cine ţin. Cei din stînga, în alb, cei din dreapta, cu apartheidul, sînt oaspeţii, mă lămureşte. Pronunţase corect: nu apar-taid, ci apărt-heid. O fi o echipă din Africa de Sud? Exclus. Le-o fi zicînd aşa fiindcă au tricourile verzi? Nu văd legătura: Africa de Sud e mai mult neagră decît verde. Oricum, ceva nu-i în regulă cu ăştia, aşa că devin un suporter convins al localnicilor. Aceştia joacă apatic la mijlocul terenului, pasînd două mingi din trei la adversar, în schimb cînd ajung în faţa porţii şutează cu o precizie matematică toate mingile afară. Adversarii aplică aceeaşi tactică, pe care comentatorii sportivi o numesc savant tactică de uzură. Iau decizia să nu pun o patimă devoratoare în urmărirea jocului, dar nu pot rămîne la fel de calm în faţa unei obsesii care ia proporţii nevrotice: apartheidul. Domnule, zic, nu vă supăraţi, sînt venit la odihnă. Şi eu, zice. N-am voie să mă enervez, zic. Sufăr de astenie nervoasă. Şi eu, zice. Atunci, spun, fiindcă ţinem de acelaşi sector, nu mă abandonaţi în suferinţă. Spuneţi-mi ce-i cu apartheidul. Mă priveşte speriat: cei cu apartheidul? Precizez: ce este cu apartheidul? Ce să fie, zice, dumneavoastră nu ştiţi? Segregaţie, discriminare rasială, Africa de Sud... ştie toată lumea. Bine, zic, dar ce legătură au cei de la „Cimentul"? Ce legătură să aibă? se miră. Păi, zic, chiar asta e întrebarea. După o clipă, exclamă: am priceput! Nu vă frămîntaţi. E un tic. Un tic nervos.
Meciul se sfîrşeşte cum a început: zero la zero. O luăm agale spre centrul staţiunii. Vă invit la o îngheţată, zic. Intrăm într-o cofetărie pe a cărei firmă a-ul e lipit pe dos. Cer două îngheţate. Acum, zic, spuneţi-mi ce e cu ticul. Cu ticul? Da, cu ticul. E din şcoală. De la geografie. Orele de geografie le ţinea un stagiar, care, de fapt, era de filosofie, dar nu-i ajungea norma, că o împărţea cu o nepoată a directorului. Mă scoate într-o zi la tablă, stagiarul care va sa zică. Aveam despre America de Sud. Spun eu ce ştiu, mai nimic. Brîrizei, îmi zice. Brînzei e numele meu. Mă recomand şi eu: Decuseară. Ne strîngem mîinile. Criticul literar? mă întreabă. Da, răspund. Îmi pare bine de cunoştinţă. Vă citesc toate cronicile şi articolele. Mulţumesc, îi răspund. Să continui. Brînzei, zice profesorul, arată-ne pe hartă America de Sud. Era un planiglob cu curenţii atmosferici şi cîmpurile barice. Pun mîna hotărît pe Africa. În clasă, o linişte înfricoşată. Brînzei, zice profesorul, ţi-am spus să-mi arăţi America. De Sud. Mă apropii din nou de hartă şi pun mîna, calm, pe Africa. Eşti sigur? mă întreabă. Da! zic. Ai nota unu! De ce? protestez. Mi-aţi spus să arat America de Sud. Poate n-am fost destul de precis. Nu, zice. O mai arăt o dată. Bine, zice. Mă duc din nou la hartă şi pun degetul pe partea de sud a Africii de Sud. La loc! strigă. Să nu te mai prind pe aici! De ce v-aţi supărat, spun calm, mi-aţi cerut să arăt pe hartă America de Sud, am arătat America de Sud. Se face vînăt, se uita la mine, se uită la hartă, îşi ia catalogul şi iese. Am aflat că a consultat toate atlasurile şi toate manualele din bibliotecă, după care a consultat un oftalmolog şi un neurolog. La lecţia următoare era palid şi arăta nedormit. Brînzei, mi-a spus, pentru ceea ce ai făcut nu există notă decît în direcţia minus infinit. Pînă data viitoare ai să scrii de două sute de ori: America de Sud e în vestul Oceanului Atlantic. Africa de Sud e în dreapta. Aici se practică apartheidul. Am scris. O săptămînă. În fiecare seară. De atunci am rămas cu ticul. Africa de Sud — dreapta — apartheid. Şi de ce l-aţi necăjit pe bietul profesor? îl întreb. Să-l necăjesc? Nici gînd. Eram absolut convins ca pusesem mîna pe America de Sud.
Terminăm de mîncat îngheţatele în tăcere. La un moment dat, zice Brînzei: dacă tot am avut norocul să întîlnesc un critic, îmi permiteţi să vă citesc o schiţă pe care am scris-o? Puteam să nu-i permit? E scurtă, mă asigură, o ştiu pe de rost. Sigur? Zîmbeşte: de data asta sînt sigur. Un grup de copii albi şi negri se joacă pe un teren în pătrate albe şi negre. Copiii albi au iniţiativa. Se elimină unii pe alţii din joc şi, în final, rămîne o fetiţă albă care se proclamă regină. Dar nu mai are supuşi. La reluarea jocului, copiii negri au iniţiativa şi râmîne în final o fetiţă neagră care se proclamă regină. Fireşte, nici ea nu mai are supuşi. Şi tot aşa, mereu pînă la căderea nopţii.
Asta-i tot. Ce părere aveţi? Ce părere să am? E limpede ca e vorba de un tic nervos irepresibil apartheidul. Dar asta mi-am spus-o în gînd. Afară era încă lumină.
(Perpetuum comic ’91, pag. 7)
Meciul se sfîrşeşte cum a început: zero la zero. O luăm agale spre centrul staţiunii. Vă invit la o îngheţată, zic. Intrăm într-o cofetărie pe a cărei firmă a-ul e lipit pe dos. Cer două îngheţate. Acum, zic, spuneţi-mi ce e cu ticul. Cu ticul? Da, cu ticul. E din şcoală. De la geografie. Orele de geografie le ţinea un stagiar, care, de fapt, era de filosofie, dar nu-i ajungea norma, că o împărţea cu o nepoată a directorului. Mă scoate într-o zi la tablă, stagiarul care va sa zică. Aveam despre America de Sud. Spun eu ce ştiu, mai nimic. Brîrizei, îmi zice. Brînzei e numele meu. Mă recomand şi eu: Decuseară. Ne strîngem mîinile. Criticul literar? mă întreabă. Da, răspund. Îmi pare bine de cunoştinţă. Vă citesc toate cronicile şi articolele. Mulţumesc, îi răspund. Să continui. Brînzei, zice profesorul, arată-ne pe hartă America de Sud. Era un planiglob cu curenţii atmosferici şi cîmpurile barice. Pun mîna hotărît pe Africa. În clasă, o linişte înfricoşată. Brînzei, zice profesorul, ţi-am spus să-mi arăţi America. De Sud. Mă apropii din nou de hartă şi pun mîna, calm, pe Africa. Eşti sigur? mă întreabă. Da! zic. Ai nota unu! De ce? protestez. Mi-aţi spus să arat America de Sud. Poate n-am fost destul de precis. Nu, zice. O mai arăt o dată. Bine, zice. Mă duc din nou la hartă şi pun degetul pe partea de sud a Africii de Sud. La loc! strigă. Să nu te mai prind pe aici! De ce v-aţi supărat, spun calm, mi-aţi cerut să arăt pe hartă America de Sud, am arătat America de Sud. Se face vînăt, se uita la mine, se uită la hartă, îşi ia catalogul şi iese. Am aflat că a consultat toate atlasurile şi toate manualele din bibliotecă, după care a consultat un oftalmolog şi un neurolog. La lecţia următoare era palid şi arăta nedormit. Brînzei, mi-a spus, pentru ceea ce ai făcut nu există notă decît în direcţia minus infinit. Pînă data viitoare ai să scrii de două sute de ori: America de Sud e în vestul Oceanului Atlantic. Africa de Sud e în dreapta. Aici se practică apartheidul. Am scris. O săptămînă. În fiecare seară. De atunci am rămas cu ticul. Africa de Sud — dreapta — apartheid. Şi de ce l-aţi necăjit pe bietul profesor? îl întreb. Să-l necăjesc? Nici gînd. Eram absolut convins ca pusesem mîna pe America de Sud.
Terminăm de mîncat îngheţatele în tăcere. La un moment dat, zice Brînzei: dacă tot am avut norocul să întîlnesc un critic, îmi permiteţi să vă citesc o schiţă pe care am scris-o? Puteam să nu-i permit? E scurtă, mă asigură, o ştiu pe de rost. Sigur? Zîmbeşte: de data asta sînt sigur. Un grup de copii albi şi negri se joacă pe un teren în pătrate albe şi negre. Copiii albi au iniţiativa. Se elimină unii pe alţii din joc şi, în final, rămîne o fetiţă albă care se proclamă regină. Dar nu mai are supuşi. La reluarea jocului, copiii negri au iniţiativa şi râmîne în final o fetiţă neagră care se proclamă regină. Fireşte, nici ea nu mai are supuşi. Şi tot aşa, mereu pînă la căderea nopţii.
Asta-i tot. Ce părere aveţi? Ce părere să am? E limpede ca e vorba de un tic nervos irepresibil apartheidul. Dar asta mi-am spus-o în gînd. Afară era încă lumină.
(Perpetuum comic ’91, pag. 7)
