Teatrul din localitate nu avea regizor de cîţiva ani. De aceea, vestea că li s-a repartizat, în sfîrşit, un proaspăt absolvent de specialitate a provocat o stare de mare bucurie şi agitaţie.
Peste cîteva zile s-a prezentat la post un tinerel bărbos, slab, adus de spate, cu un ochi care-i fugea lateral atunci cînd te privea în faţă, cu degetele îngălbenite de tutun. Tăcut, încruntat, n-a vorbit aproape cu nimeni timp de o lună şi jumătate, dar a mers la toate spectacolele jucate la sediu şi în deplasări, aşa cum presupuneau toţi, pentru a cunoaşte mai bine pe fiecare actor în parte.
La sfîrşitul intervalului a cerut convocarea unei şedinţe cu tot ansamblul în vederea comunicării distribuţiei la viitoarea premieră. În faţa tuturor, pentru că trebuie să spunem că nu lipsea, din respect, dar mai ales din curiozitate, nici un actor, figurant, maşinist sau sufleor, cu mîinile în buzunare, cu privirea dusă undeva departe pe fereastra sălii de repetiţii, ca şi cînd ar fi fost singur acolo, a început să vorbească repezit, bolovănos, cu un hîrîit neplăcut în voce.
— Teatrul vostru e la pămînt! E o calamitate! Jucaţi ca pe vremea lui Millo. Nu, nu! Jucaţi mult mai prost. Sînteţi nişte actori obosiţi şi prăfuiţi de provincie. Dacă ar fi după mine v-aş trimite pe toţi în agricultură, la sapă! Se cunoaşte că aţi lucrat numai cu ageamii, nu cu regizori. Aşa nu mai merge, trebuie să luăm totul de la cap! Trebuie să începeţi o viaţă nouă!
Se apucă să-şi aprindă o ţigară în timp ce tineretul, dornic de înnoiri, dornic de a lua rolurile celor mai cu vechime, a început să aplaude furtunos.
— Dar voi face, mă jur că voi face din voi un teatru de avangardă, un teatru experiment, un teatru care va fi la fel de cunoscut, cel puţin la fel de cunoscut, ca „La Mamma" sau „Théatre Soleil"! Va trebui să lăsaţi casa şi gătitul de-o parte, să nu mai vorbiţi toată ziua prin culise despre ardei umpluţi, sarmale, piftii şi clătite, să deveniţi din ignoranţi cum sînteţi acum, oameni de teatru. Nu am nevoie de troglodiţi gurmanzi şi bucătărese!
Aplauze mai anemice. Directorul teatrului, evident, jenat, nu ştia ce atitudine să adopte, tocmai de aceea se făcea că răsfoieşte nişte dosare aşteptînd să vadă cum se termină toată povestea.
— Vom începe cu un repertoriu tare, care nu pune probleme nici sus nici jos, cu un clasic, cu Shakespeare. Nu vă bag în „Lear", nici în „Macbeth", că nu sînteţi în stare să-i pricepeţi. Vom începe cu „Romeo şi Julieta".
Un oftat de uşurare din partea sălii, fiindcă toţi erau speriaţi de ideea unei piese moderne din care nici interpret, nici spectator, nu înţeleg mare lucru. Bărbosul scoase din buzunar o hîrtie mototolită la care se uită într-un mod foarte ciudat; cu capul întors într-o parte semn că ochiul care privea oblu era cel cu care citea, celălalt fiind folosit, probabil, pentru privitul la distanţă.
— O să vă anunţ distribuţia — (linişte apăsătoare) — Romeo... Fănică Iorgulescu!
Un „Oooo" se auzi din toate părţile sălii, fiindcă Iorgulescu, adică Nea Fănică, era un bătrînel dolofan ce trebuia scos de mult la pensie, dar pe care teatrul îl ţinea în schemă pentru roluri de zaharisiţi, dar mai cu seamă de milă; ultima lui soţie, cea de a şasea, mai tînără cu patruzeci de ani, fugise cu altul şi-i golise toată casa. Aşa că bietul om, la anii senectuţii, trebuise s-o ia din nou de la lingură şi furculiţă. Roşu la faţă, crezînd că este vorba de o glumă proastă, se ridică în picioare.
— Nu se poate... eu...
— Stai jos! Aşa am hotărît, aşa va fi! Mai departe. Julieta... Moaţa Trăznitu!
Fiind convinsă că e o farsă, Coana Moaţa, grasă, simpatică, specializată în roluri de matroană, cu o vechime de douăzeci de ani în teatru, începu să rîdă molipsitor.
— Bată-te norocul să te bată, măi copile! Păi eu n-am jucat Julieta cînd am terminat Institutul, că n-aveam fizic, darmite acum! Poate Doica, maică, nu Julieta! Hai, că ai haz, puişor, vino să te pup că eşti simpatic! şi dă-i rîs.
— Vă rog să păstraţi disciplina de creaţie! Şi fără intimităţi! Tu, (apăsă puternic pe „tu") vei juca Julieta şi gata!
— Joc şi Hamlet, drăguţă, dacă vrei, ca Sarah Bernard! Hă, hă, hă...
Chicotelile din sală se potoliră cu greu. Cei mai indignaţi erau cei din grupul tînăr care se şi văzuseră, la începutul şedinţei, gata distribuiţi în rolurile rîvnite.
— Capulet... Viorel Iliescu (acesta era proaspăt absolvent, ca de altfel şi următorul actor ce fu lecturat de pe hîrtia mototolită, care avea să întruchipeze pe Principele Veronei) — în rolul lui Lorenzo va juca Me. Pătru!
Mache, cum îi ziceau colegii, provenise din amatori, era fost boxer, fost luptător la circ, aruncător de cuţite şi bătăuş în mahalalele oraşului, avea o figură de ocnaş şi era folosit în roluri de brute sau ghestapovişti. Acum întreg colectivul se amuza copios şi aştepta cu mare plăcere citirea fiecărui personaj din piesa bietului Shakespeare. Regizorul, indignat, făcu semn cu mîna şi gălăgia se potoli.
— Mă aşteptam la reacţia voastră, firească, de ignoranţi. Cînd o să auziţi însă concepţia mea novatoare n-o să vă mai hliziţi ca nătărăii.
— Eeeeee! din sală.
— Nici un „ee"! Trebuie să terminăm odată cu zaharicalele şi panglicuţele lui Zeffirelli şi altor Zefireli! La coş cu dulcegăriile sentimentale şi cu viziunile melodramatice bune pentru pensionari! Shakespeare a scris dur şi dur va fi şi spectacolul nostru. Vom prezenta o Veronă decăzută, măcinată de contradicţii, de vicii şi crize. Tocmai de aceea Principele este un copilandru neştiutor, handicapat mental, care nu reuşeşte să facă ordine în haosul din jur. Verona e un oraş al crimei şi al orgiilor, un oraş putred, care miroase deja a mort. Acţiunea şe va petrece într-un singur decor, îţi fac economii, directore! — (acesta dădu evaziv din cap, gest ce putea fi interpretat în orice fel).
— Decorul, o tavernă sordidă care colcăie de toţi decăzuţii urbei dar şi de patricieni. Romeo, şi aici vine marea mea găselniţă, nu mai este tinerelul penibil cu coşuri pe obraz, ci un bătrîn vicios care atrage fetişcanele pentru poftele-i telurice. Introducem o scenă cu dans aerobic, la care băgăm în figuraţie elevele de la Şcoala Populară de Artă. Am vorbit cu directoarea şi ni le dau gratis. Pentru a răzbuna vechea ură şi pentru a lovi în Capuleţi, care familie poartă şi ea o întreagă dramă, Capulet tatăl fiind un puştan arivist, care se căsătoreşte din interes cu madam Capulet putredă de bogată, ce avea un copil din flori, adică pe Julieta, acum fată bătrînă şi acrită. Lipsită de dragoste paternă, trebuind să facă faţă prejudecăţilor timpului, Julieta ajunge să se drogheze. Şi de unde credeţi că-şi procură elixirul?? Ei, hai să vedem?? De la părintele Lorenzo, şeful mafiei traficanţilor din Verona. Insertăm şi cîteva bătăi între mafioţi şi poliţie, soldate cu victime, totul pe fond muzical de rock. Vă aduc eu banda pe care am folosit-o şi la Institut la „Cei doi tineri din Verona". Aşadar, Romeo o se duce pe Julieta cu heroină pură, răzbunînd vechea neînţelegere dintre cele două familii. Se bate cu Tybald, dar nu în săbii ca-n teatrul învechit, ci jiu-jitsu, amîndoi fiind judocani deţinători ai centurilor negre şi violet. În final, în timp ce Romeo, Julieta, Tybald şi alţii sînt întinşi pe mesele de marmoră ale tavernei, tragedia se termină cu un delirant break-dans, cu lumini colorate şi stroboscoape, sugerînd implacabilitatea vieţii şi însingurarea omului în toate timpurile, lipsa de comunicare cu semenii. Lorenzo, beat îl plimbă pe Principe şi-i arată, ca Mefistofele, decăderea cumplită a cetăţii. Dar Principele, cum spuneam, e oligofren şi nu înţelege nimic. Se întoarce spre sală, scoate limba la public şi face gesturi licenţioase. Aici heblu general şi apoi toţi interpreţii ies de-a valma la aplauze. Ei, ce ziceţi? Nu-i senzaţional? Şi-acum la treabă! Mîine veţi primi textele dactilografiate!
A doua zi directorul teatrului a comunicat la Bucureşti că nu mai are nevoie de regizor, schema fiind şi aşa mult prea plină. Singur, nea Fănică, regretă şi azi că nu a apucat să joace şi el măcar o dată pe Romeo. Era rolul vieţii lui.
(Perpetuum comic ’89, pag. 163)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu