Aniversare ratată

        Abia în urma acestei neprevăzute catastrofe au fost recunoscute, în sfîrşit, rolul şi importanţa lui Vergiliu Ghimeş în prestigioasa instituţie în care lucra. Din păcate pentru Vergiliu Ghimeş această recunoaştere venea puţin cam tîrziu, după ani şi ani în care colegii „îi mîncaseră ficaţii", cum se exprima respectivul. Totuşi, decît niciodată...
        Ce se întîmplase, de fapt?
        În luna mai ac., şeful său trebuia să-şi serbeze ziua onomastică. Anul acesta însă nu era o aniversare obişnuită. Şeful împlinea 40 de primăveri, aşa că dorea ca sărbătoarea să aibă şi mai mult fast ca de obicei. Importantul sărbătorit era un om deosebit de pretenţios, un om care respecta şi funcţia şi omul, un exemplu în acest sens fiind şi faptul că, de cînd fusese avansat, nimeni nu-l mai auzise vorbind despre altceva decît despre estetică. „Îmi place să cred că toţi cei de aici sîntem nişte avocaţi ai frumosului", spusese şeful în memorabila adunare ţinută cu prilejul avansării şi fiecare simţi brusc necesitatea să-şi „ridice nivelul". Momentan însă toate planurile şefului se îndreptau, cum era şi firesc, spre această onomastică pe care el dorea, din tot sufletul, să o transforme într-o adevărată sărbătoare a spiritului şi, cu siguranţă, acest lucru s-ar fi petrecut întocmai, dacă Vergiliu Ghimeş, chiar cu cîteva zile înainte de eveniment, nu ar fi avut o criză de ficat pentru care a trebuit să fie urgent internat. Lipsa lui în preajma aniversării vicelui avu darul să strecoare în sînul colectivului oarecare panică. Despre ce oare se va discuta la acest important eveniment? Despre estetică, fireşte, dar estetica este atît de vastă... iar ei, spre deosebire de ceilalţi ani, nu primiseră bibliografia. Dacă Vergiliu Ghimeş, prietenul intim al sărbătoritului, n-ar fi fost internat, situaţia ar fi fost cu totul alta. El i-ar fi informat pe toţi, în timp util, despre cartea la care citea şeful, ei şi-ar fi conspectat conştiincios materialul, iar aniversarea, ca de obicei, ar fi avut un caracter deosebit de elevat. Acum însă, în această situaţie specială, fiecare trebuia să meargă pe propria-i inspiraţie. Ceea ce, de altfel, au şi făcut.
        Încă de la aperitiv, curajosul instructor principal Petru Ciulei vru să demareze furtunos discuţiile la nivel înalt.
        — Ceea ce mă deranjează pe mine la Hedonism, spuse inspectorul principal între două înghiţituri, este că reduce rolul artei la simpla plăcere. Fulgerător, trase cu ochiul spre şef care părea mai încîntat de tarta cu ciuperci decît de respectivul subiect. Totuşi, Petru Ciulei vru să-şi joace cartea pînă la capăt. Lucrul acesta mi se pare o mare greşeală. De fapt, nu ştiu care este părerea dumneavoastră, se adresă el atît de fără tact celorlalţi, încît fură de-a dreptul jenaţi de situaţie. Problema este discutabilă, încercă Petru Ciulei să mai salveze situaţia, după care, lăsînd baltă estetica, trecu la creierul à la grec.
        George Bănacu, colegul precedentului, trase, discret, cu mare emoţie, fiţuica de sub farfuria cu aperitiv şi constată cu mîhnire că era în afara subiectului: el studiase parnasianismul. Cu mult tact, introduse bileţelul înapoi, după care se arătă foarte interesat de măslina pe care o urmărea insistent şi nu mai reuşea odată s-o prindă.
        — Pentru mine, polisemia este totul, încercă Ilie Măgăvană, coregraf principal, să spargă frontul prin alt punct. O operă, dacă nu este polisemică, nu are valoare. Exemplul operei shakespeariene este mai mult decît grăitor.
        Din pacate nici această nouă provocare nu avu mai multe şanse de izbîndă, aşa că o linişte mormîntală se aşternu pînă la consumarea integrală a aperitivului.
        Încordarea se insinua tot mai vizibil, cu toate astea nimeni nu mai avea curajul să încerce un alt subiect. Abia la friptura de fazan Mirela Veştemeanu, secretară, îşi luă inima în dinţi.
        — Orice am zice, interveni culta secretară, realismul râmîne realism. Noutatea şi superioritatea lui principală este indiscutabilă. De fapt Goethe spunea că...
        Neavînd o atenţie distributivă deosebită, deci neputîndu-se lupta şi cu estetica şi cu pieptul de fazan tăiat ca tăiţeii, ghinionista avocată a frumosului se înecă tocmai la jumătatea dizertaţiei. Acest eveniment avu, totuşi, darul de a mai înviora tăcerea stînjenitoare.
        La sărmăluţele în foi de viţă, George Bănacu simţi că este rîndul lui să salveze situaţia. Trase uşor fiţuica, dar cînd să intervină, din neatenţie, soţia şefului, care tocmai servea, îi puse o lingură de smîntînă pe parnasianism, aşa că dreptul la cuvînt al instructorului cu probleme de teatru fuse ca şi anulat.
        Cauza însă nu fusese încă pierdută, aşa că Benedict Paranţuca, colegul colegului precedentului, se aruncă spectaculos în luptă.
        — Ce este de fapt limbajul artistic, spuse ferm Benedict, dacă nu o modalitate de comunicare specifică artei, născută în procesul complex al diversificării relaţiilor sociale, al apariţiei, alături de limbajele naturale, a limbajelor artificiale?
        Din păcate şi această nouă încercare avu trista soartă a celorlalte, adică nu trezi nici un fel de ecou în rîndul combatanţilor, aşa că, pînă la friptura de purcel se aşternu, din nou, liniştea.
        La friptură, însă, spre bucuria şi emoţia invitaţilor, se hotărî să intervină chiar sărbătoritul.
        — Parnasianismul, zise acesta, şi toţi fură aşa de trişti de parcă picaseră la un examen, este un curent foarte interesant. El dezvoltă tendinţele estetizante ale romantismului.
        George Bănacu, foarte inspirat cînd păstrase conspectul de la aniversarea trecută, avea lacrimi de fericire. Scoase batista şi, atent, încercă să şteargă fiţuica mînjită de smîntînă. „Ce dialog o să port acum cu tovarăşul şef", gîndi el emoţionat.
         „În sfîrşit, o sa mă remarc." Dar hazardul era împotriva lui, smîntîna dizolvase complet parnasianismul.
        — Patriarhii Parnasului, continuă şeful, situaţi pe poziţiile cultului perfecţiunii, al frumuseţii pure, era socialmente condiţionată de starea de spirit a unei bune părţi a intelectualităţii franceze.
        Spre disperarea generală, nimeni nu intra în dialog. În lipsă totală de inspiraţie, fiecare se pregătise cu totul şi cu totul la altceva. Şeful mai continuă un timp, după care, vizibil deranjat că vorbea de unul singur, se încruntă şi tăcu.
        Da, catastrofa era inevitabilă. Îi mai trebuia doar lovitura de graţie, pe care nu întîrzie s-o dea Sirena Bîscu, contabila şefă, chiar la desert. Neinspirată, vrînd să-şi aducă şi ea aportul, se angajă în discuţie pe un teren mai accesibil ei şi tuturor celor prezenţi.
        — Ce compoziţie aţi folosit pentru şarlotă? se adresă Sirena Bîscu soţiei şefului care, parcă trezită dintr-un vis urît, se uită mai întîi spre soţ, şi cum acesta nu-i acordă nici o atenţie, bucuroasă nevoie mare, începu să turuie pe de rost reţeta
        — 200 grame zahăr, 5 ouă, o litră de lapte, 30 de grame gelatină, 30 de grame cacao...
        — Cîtă frişcă aţi pus? se interesă contabila.
        Şeful tuşi deranjat, dar soţia, după atîta timp de tăcere, era de-a dreptul încîntată să poarte acest dialog.
        — Aţi observat, întrebă ea bucuroasă? Am pus, într-adevăr, mai multă frişcă. Am pus 600 de grame faţă de...
        Şeful se ridică însă, aruncă nervos şerveţelul pe masă, după care, fără nici o vorbă, ieşi trîntind uşa.
        „Bibliografia este sfîntă!", cugetară adînc invitaţii.
        Vestea acestei catastrofe o află destul de rapid şi Vergiliu Ghimeş care, la auzul ei, se însănătoşi parcă fulgerător. Drept urmare, se întoarse nerăbdător printre colegii lui de muncă, unde fu întîmpinat cu pompa cuvenită, din această clipă recunoscîndu-i-se rolul şi importanţa deosebită ce-o avea în dinamicul său colectiv de muncă.

(Perpetuum comic ’91, pag. 78)