Adio, dragă Nelo!

        30 decembrie 198... şi ceva. La ambasada română din P. zarvă mare. După-amiază urma să aibă loc un cocteil şi toată suflarea — cam mică, ce e drept — se agita în vederea pregătirilor. Doamna ambasador, într-un capot matlasat, făcea sandvişuri împreună cu soţia ataşatului cultural, colonelul de securitate, pe post de şofer, transporta sticle cu băuturi şi ape gazoase, secretara cu încă două neveste de funcţionari diplomatici mai mărunţi, aranjau salonul de primire şi ştergeau praful, iar un acordeor băştinaş încerca să pună la punct pianina din hol, instrument deteriorat de foarte mulţi ani, plin de mucegai şi de păianjeni. Peste toată această agitaţie planau indicaţiile preţioase ale domnului ambasador care se plimba în pijama şi-încerca cu orice preţ să-şi ascundă emoţiile pe care le avea. Fusese numit de curînd, iar un cocteil dat la o zi festivă pentru ţara sa însemna un eveniment deosebit. Cînd totul a fost pus la punct, întregul personal s-a retras în camere pentru a se aranja în ţinută de sărbătoare.
        La ora 17 punct, maşinile oficiale de culori închise, au început să tragă în faţa intrării principale. Din ele au coborît domni şi doamne, în toalete de seară. Erau cîţiva funcţionari neînsemnaţi din guvernul ţării gazdă, ambasadori ai unor republici socialiste, precum şi reprezentanţi ai statelor africane cu care România avea relaţii calde, frăţeşti.
        Prima parte, adică aceea oficială, a decurs banal. Urma surpriza serii. Şi surpriza însemna un tînăr violonist sosit acolo pentru a participa la un concurs internaţional de interpretare. Plin de talent, violonistul român luase toate premiile, uluind juriul şi stîrnind mare vîlvă în lumea artelor auditive. Se prezentase cu cîteva zile în urmă la ambasadă ca să ceară prelungirea vizei de şedere cu încă două luni, fiindcă i se oferise un contract pentru o suită de concerte la care nici nu visase atunci cînd se urcase în avion la Otopeni. Ambasadorul, de voie, de nevoie, a trebuit să-i prelungească viza, dar a condiţionat-o de prezenţa lui la cocteil, unde urma să dea un scurt recital.
        Cînd tînărul slăbănog, cu faţa gălbejită şi cu o fleică de păr atîrnată pe frunte, a păşit în salonul de recepţii, s-a aşternut liniştea. Toată lumea dorea să-l asculte; era un nume care de cîteva zile apărea cu ostentaţie pe primele pagini ale ziarelor din capitala respectivă. Domnul ambasador, personal, i-a făcut o prezentare extrem de elogioasă. Violonistul s-a apropiat de pianină, a şuşotit ceva cu domnişoara care îl acompania, şi-a pus instrumentul sub bărbie şi a început să cînte.
        După primele măsuri fascinase într-adevăr sala. Singurul care nu pricepea nimic era ambasadorul. Ba chiar, scîrţîiturile acelea, i se păreau ridicole. Dar te pui cu gustul snobilor?!...
        S-a retras cu discreţie după o perdea unde chelnerii, închiriaţi pe bani grei cu ora, lăsaseră tăvile cu băuturi. Fără ca să-l vadă nimeni, mai cu seamă soţia ori vreun alt turnător, a dat pe gît cu rapiditate cîteva pahare amestecînd whisky-ul cu vodca, Martini cu Cinzano, Dubonet-ul cu palinca. A ieşit de după perdea roşu la faţă şi bine dispus. Parcă muzica aia nu mai suna atît de barbar, începuse chiar să-i placă. A încercat să bată tactul cu piciorul, însă nu prea mergea, melodia nu avea un ritm anume.
        Cînd micul concert s-a terminat l-a felicitat călduros pe interpret, ba chiar l-a bătut protector pe umăr numindu-l drăgăstos „fiule". Apoi, cu voce tare, ca să-l audă toată lumea, l-a rugat să cînte şi ceva „mai de-al nostru".
        — Bine... dar a fost Enescu...
        — Lasă-l, frate, pe Enescu ăsta, că ne-am cam săturat de el! Zii ceva mai săltăreţ! O sîrbă, o învîrtită, o haţegană.
        — Eu... eu nu ştiu muzică populară... a îndrăznit să articuleze violonistul slăbănog.
        — Foarte rău, fiule! Muzica populară este mama noastră a tuturor. Atunci măcar „Adio, dragă Nelo!"
        — Îmi pare foarte rău... n-am auzit de...
        Cîţiva dintre invitaţi s-au interesat ce discutau cei doi, pentru că dialogul se desfăşura în limba română, dar translatorul a avut grijă să îndruge altceva, explicînd că domnul ambasador dorea un bis. Tînărul, la cererea generală, a mai interpretat ceva, după care recepţia a luat sfîrşit.
        Toată noaptea ambasadorul n-a putut închide ochii. „Auzi, mama lor, cu conservatoru lu’ peşte! Păi n-ajung eu la Bucureşti? Nu vorbesc eu cu ăia de la Cultură? Uite-aşa ne facem de rîs peste graniţă. Îi învaţă să scîrţîie toate prostiile nemţeşti de parcă i-ar plăti refegheul în valută, iar de muzica populară ori lăutărească habar n-au. Măcar „Adio, dragă Nelo" să-mi fi zis şi-l iertam. Uite pe cine-mi trimite ţara belea pe cap, să-i ţin în vest, să le dau premii, să le dau prelungiri, să-i fac oameni cunoscuţi de oficialităţi, să..."
        A adormit spre ziuă fredonînd fals „Adio, dragă Nelo!", şlagăr pe care-l ţinea minte de la Ploieşti, de pe vremea cînd fusese secretar cu economicu.

(Perpetuum comic ’91, pag. 136)

Vezi toată postarea

O nouă viziune

        Teatrul din localitate nu avea regizor de cîţiva ani. De aceea, vestea că li s-a repartizat, în sfîrşit, un proaspăt absolvent de specialitate a provocat o stare de mare bucurie şi agitaţie.
        Peste cîteva zile s-a prezentat la post un tinerel bărbos, slab, adus de spate, cu un ochi care-i fugea lateral atunci cînd te privea în faţă, cu degetele îngălbenite de tutun. Tăcut, încruntat, n-a vorbit aproape cu nimeni timp de o lună şi jumătate, dar a mers la toate spectacolele jucate la sediu şi în deplasări, aşa cum presupuneau toţi, pentru a cunoaşte mai bine pe fiecare actor în parte.
        La sfîrşitul intervalului a cerut convocarea unei şedinţe cu tot ansamblul în vederea comunicării distribuţiei la viitoarea premieră. În faţa tuturor, pentru că trebuie să spunem că nu lipsea, din respect, dar mai ales din curiozitate, nici un actor, figurant, maşinist sau sufleor, cu mîinile în buzunare, cu privirea dusă undeva departe pe fereastra sălii de repetiţii, ca şi cînd ar fi fost singur acolo, a început să vorbească repezit, bolovănos, cu un hîrîit neplăcut în voce.
        — Teatrul vostru e la pămînt! E o calamitate! Jucaţi ca pe vremea lui Millo. Nu, nu! Jucaţi mult mai prost. Sînteţi nişte actori obosiţi şi prăfuiţi de provincie. Dacă ar fi după mine v-aş trimite pe toţi în agricultură, la sapă! Se cunoaşte că aţi lucrat numai cu ageamii, nu cu regizori. Aşa nu mai merge, trebuie să luăm totul de la cap! Trebuie să începeţi o viaţă nouă!
        Se apucă să-şi aprindă o ţigară în timp ce tineretul, dornic de înnoiri, dornic de a lua rolurile celor mai cu vechime, a început să aplaude furtunos.
        — Dar voi face, mă jur că voi face din voi un teatru de avangardă, un teatru experiment, un teatru care va fi la fel de cunoscut, cel puţin la fel de cunoscut, ca „La Mamma" sau „Théatre Soleil"! Va trebui să lăsaţi casa şi gătitul de-o parte, să nu mai vorbiţi toată ziua prin culise despre ardei umpluţi, sarmale, piftii şi clătite, să deveniţi din ignoranţi cum sînteţi acum, oameni de teatru. Nu am nevoie de troglodiţi gurmanzi şi bucătărese!
        Aplauze mai anemice. Directorul teatrului, evident, jenat, nu ştia ce atitudine să adopte, tocmai de aceea se făcea că răsfoieşte nişte dosare aşteptînd să vadă cum se termină toată povestea.
        — Vom începe cu un repertoriu tare, care nu pune probleme nici sus nici jos, cu un clasic, cu Shakespeare. Nu vă bag în „Lear", nici în „Macbeth", că nu sînteţi în stare să-i pricepeţi. Vom începe cu „Romeo şi Julieta".
        Un oftat de uşurare din partea sălii, fiindcă toţi erau speriaţi de ideea unei piese moderne din care nici interpret, nici spectator, nu înţeleg mare lucru. Bărbosul scoase din buzunar o hîrtie mototolită la care se uită într-un mod foarte ciudat; cu capul întors într-o parte semn că ochiul care privea oblu era cel cu care citea, celălalt fiind folosit, probabil, pentru privitul la distanţă.
        — O să vă anunţ distribuţia — (linişte apăsătoare) — Romeo... Fănică Iorgulescu!
        Un „Oooo" se auzi din toate părţile sălii, fiindcă Iorgulescu, adică Nea Fănică, era un bătrînel dolofan ce trebuia scos de mult la pensie, dar pe care teatrul îl ţinea în schemă pentru roluri de zaharisiţi, dar mai cu seamă de milă; ultima lui soţie, cea de a şasea, mai tînără cu patruzeci de ani, fugise cu altul şi-i golise toată casa. Aşa că bietul om, la anii senectuţii, trebuise s-o ia din nou de la lingură şi furculiţă. Roşu la faţă, crezînd că este vorba de o glumă proastă, se ridică în picioare.
        — Nu se poate... eu...
        — Stai jos! Aşa am hotărît, aşa va fi! Mai departe. Julieta... Moaţa Trăznitu!
        Fiind convinsă că e o farsă, Coana Moaţa, grasă, simpatică, specializată în roluri de matroană, cu o vechime de douăzeci de ani în teatru, începu să rîdă molipsitor.
        — Bată-te norocul să te bată, măi copile! Păi eu n-am jucat Julieta cînd am terminat Institutul, că n-aveam fizic, darmite acum! Poate Doica, maică, nu Julieta! Hai, că ai haz, puişor, vino să te pup că eşti simpatic! şi dă-i rîs.
        — Vă rog să păstraţi disciplina de creaţie! Şi fără intimităţi! Tu, (apăsă puternic pe „tu") vei juca Julieta şi gata!
        — Joc şi Hamlet, drăguţă, dacă vrei, ca Sarah Bernard! Hă, hă, hă...
        Chicotelile din sală se potoliră cu greu. Cei mai indignaţi erau cei din grupul tînăr care se şi văzuseră, la începutul şedinţei, gata distribuiţi în rolurile rîvnite.
        — Capulet... Viorel Iliescu (acesta era proaspăt absolvent, ca de altfel şi următorul actor ce fu lecturat de pe hîrtia mototolită, care avea să întruchipeze pe Principele Veronei) — în rolul lui Lorenzo va juca Me. Pătru!
        Mache, cum îi ziceau colegii, provenise din amatori, era fost boxer, fost luptător la circ, aruncător de cuţite şi bătăuş în mahalalele oraşului, avea o figură de ocnaş şi era folosit în roluri de brute sau ghestapovişti. Acum întreg colectivul se amuza copios şi aştepta cu mare plăcere citirea fiecărui personaj din piesa bietului Shakespeare. Regizorul, indignat, făcu semn cu mîna şi gălăgia se potoli.
        — Mă aşteptam la reacţia voastră, firească, de ignoranţi. Cînd o să auziţi însă concepţia mea novatoare n-o să vă mai hliziţi ca nătărăii.
        — Eeeeee! din sală.
        — Nici un „ee"! Trebuie să terminăm odată cu zaharicalele şi panglicuţele lui Zeffirelli şi altor Zefireli! La coş cu dulcegăriile sentimentale şi cu viziunile melodramatice bune pentru pensionari! Shakespeare a scris dur şi dur va fi şi spectacolul nostru. Vom prezenta o Veronă decăzută, măcinată de contradicţii, de vicii şi crize. Tocmai de aceea Principele este un copilandru neştiutor, handicapat mental, care nu reuşeşte să facă ordine în haosul din jur. Verona e un oraş al crimei şi al orgiilor, un oraş putred, care miroase deja a mort. Acţiunea şe va petrece într-un singur decor, îţi fac economii, directore! — (acesta dădu evaziv din cap, gest ce putea fi interpretat în orice fel).
        — Decorul, o tavernă sordidă care colcăie de toţi decăzuţii urbei dar şi de patricieni. Romeo, şi aici vine marea mea găselniţă, nu mai este tinerelul penibil cu coşuri pe obraz, ci un bătrîn vicios care atrage fetişcanele pentru poftele-i telurice. Introducem o scenă cu dans aerobic, la care băgăm în figuraţie elevele de la Şcoala Populară de Artă. Am vorbit cu directoarea şi ni le dau gratis. Pentru a răzbuna vechea ură şi pentru a lovi în Capuleţi, care familie poartă şi ea o întreagă dramă, Capulet tatăl fiind un puştan arivist, care se căsătoreşte din interes cu madam Capulet putredă de bogată, ce avea un copil din flori, adică pe Julieta, acum fată bătrînă şi acrită. Lipsită de dragoste paternă, trebuind să facă faţă prejudecăţilor timpului, Julieta ajunge să se drogheze. Şi de unde credeţi că-şi procură elixirul?? Ei, hai să vedem?? De la părintele Lorenzo, şeful mafiei traficanţilor din Verona. Insertăm şi cîteva bătăi între mafioţi şi poliţie, soldate cu victime, totul pe fond muzical de rock. Vă aduc eu banda pe care am folosit-o şi la Institut la „Cei doi tineri din Verona". Aşadar, Romeo o se duce pe Julieta cu heroină pură, răzbunînd vechea neînţelegere dintre cele două familii. Se bate cu Tybald, dar nu în săbii ca-n teatrul învechit, ci jiu-jitsu, amîndoi fiind judocani deţinători ai centurilor negre şi violet. În final, în timp ce Romeo, Julieta, Tybald şi alţii sînt întinşi pe mesele de marmoră ale tavernei, tragedia se termină cu un delirant break-dans, cu lumini colorate şi stroboscoape, sugerînd implacabilitatea vieţii şi însingurarea omului în toate timpurile, lipsa de comunicare cu semenii. Lorenzo, beat îl plimbă pe Principe şi-i arată, ca Mefistofele, decăderea cumplită a cetăţii. Dar Principele, cum spuneam, e oligofren şi nu înţelege nimic. Se întoarce spre sală, scoate limba la public şi face gesturi licenţioase. Aici heblu general şi apoi toţi interpreţii ies de-a valma la aplauze. Ei, ce ziceţi? Nu-i senzaţional? Şi-acum la treabă! Mîine veţi primi textele dactilografiate!
        A doua zi directorul teatrului a comunicat la Bucureşti că nu mai are nevoie de regizor, schema fiind şi aşa mult prea plină. Singur, nea Fănică, regretă şi azi că nu a apucat să joace şi el măcar o dată pe Romeo. Era rolul vieţii lui.

(Perpetuum comic ’89, pag. 163)

Vezi toată postarea

Concurs de pisici

        Sofica Mîrţan ieşise la pensie după o îndelungată şi neobosită activitate. Fusese medic veterinar la o circumscripţie de cartier. Neavînd familie, adică soţ, copii, surori sau cumnate, toată dragostea de care era în stare şi-o dăruise necuvîntătoarelor; făcuse pentru ele tot ce era posibil şi imposibil ca să le ajute, ca să le salveze.
        Acum, cînd avea mai mult timp liber, să nu vă închipuiţi că-şi abandonase complet vocaţia şi meseria pe care o practicase treizeci de ani încheiaţi; nu, am zice din contra, dădea consultaţii gratuite şl afectuoase pisicilor, găinilor, cîinilor, papagalilor, peştişorilor de acvariu, broaştelor ţestoase şi altor lighioane avute sau neavute în grija concetăţenilor.
        Singura plăcere pe care şi-o oferea era ca după consultaţii, vă repet, gratuite, să stea cîteva ore la taifas cu posesorul pacientului respectiv. Aceste lungi discuţii îi îmbogăţeau universul: ştia pe dinafară toţi locuitorii cartierului, toate problemele de familie, toate cancanurile, pe scurt, tot ce-i omenesc de cînd e omenirea.
        Într-o zi, răsfoind la văduva lui Obagiu, care avea un iepure de casă cu bronşită cronică, nişte reviste străine cu poze, unde era vorba bineînţeles despre animale, i-a venit ideea să realizeze şi în cartierul său o expoziţie-concurs de... pisici. Era o treabă nouă prin partea locului, care putea stîrni curiozitate şi interes. Material de lucru, pe toate gardurile şi acoperişurile.
        Cîteva săptămîni a alergat pentru a înjgheba un comitet de organizare, aşa cum se face îndeobşte. Cu chiu, cu vai, le-a convins şi cooptat pe madam Ciontoleac, pe tovarăşa Cinteză, pe a lui Pufulete şi pe agronoama octogenară Pîsat.
        Odată constituit acest comitet, care trebuia să îndeplinească şi funcţia de juriu, au început să umble din casă în casă pentru a stabili participarea la concurs a unui număr cît mai mare de feline. Proprietarii lor, majoritatea pensionari, au aderat uşor la această extraordinară iniţiativă. Pentru a da mai multă greutate acţiunii, Sofica Mîrţan le-a trecut uşor pe la nas speranţa că la „vernisaj" vor fi prezenţi ziarişti de la cîteva gazete, operatori de televiziune şi „persoane oficiale". De vorbit nu vorbise cu nimeni, că nu prea avea relaţii în lumea respectivă, dar făcea impresie grozavă chestia asta. Şi-apoi, nu se ştie niciodată! Dacă aflu cu adevărat, prin alte surse, cei pe care şi-i imagina prezenţi cu aparatele gata de declanşat, pentru a imortaliza momentul? Dacă aflau la televiziune şi ăia o luau în serios? Pînă una, alta, lansa peste tot, cu discreţie, acest zvon care prindea ca salcia în mlaştină.
Mai era de stabilit locul unde urma să se desfăşoare concursul.
        N-a fost prea greu să-i convingă pe inginerii pensionari Fulici, mari iubitori de animale, să pună la dispoziţie un garaj nefolosit, aflat în fundul curţii, mai ales că Miţulica Fulici avea şi un motan uriaş, negru, pe nume Sosoi, o corcitură între birmanez şi maidanez care, teoretic, avea mari şanse de a lua un premiu.
        În cîteva ore de muncă voluntară s-a făcut ordine în garaj, s-a dat cu var, s-au pus nişte policioare pe care urmau a se lăfăi exponatele şi s-a amenajat aleea care ducea pînă la poartă.
        După o prealabilă preselecţie, trebuiau să participe treizeci şi trei de felis cattus. Unele erau de oarecare rasă, de exemplu Miţişor a lui Priceputu — persană, Sisilică al lui Trăznitu — angora autentică, Tisi ai lui Rădulescu — siameză, corcitură numai dinspre tată, ca şi Ţonţonel al lui popa Paltin, restul fiind pisici obişnuite, tărcate, tigrate, pătate sau nepătate, mai frumoase sau mai urîte, după cum se întîmplau să fie.
        Pentru prezentarea la expoziţie, fiecare posesor de preselecţionat şi-a confecţionat o cuşcă, pentru ca vizitatorii să admire datele fizice, ţinuta şi blana concurentului.
        Unii le-au băgat în colivii delicate pentru canari, alţii în coşuri împletite din rafie, cîţiva în borcane de murături, iar Ioachim şi-a introdus motanul castrat într-un acvariu, evident fără apă.
        Popularizarea s-a făcut prin fluturaşi scrişi caligrafic de învăţătoarea pensionară Gogoneaţă, afişaţi la locuri vizibile, cum ar fi centrul de pîine, chioşcul de lapte şi debitul de tutun din cartier.
        Expoziţia-concurs trebuia să dureze trei zile, adică numai ziua, că seara vedetele urmau a fi duse acasă în vederea hrănirii, pieptănarii şi a nevoilor fiziologice, dar, chiar din prima zi, juriul fixa ordinea premianţilor, pentru ca toată lumea să admire mediile şi ierarhizările făcute cu atîta competenţă.
        Duminică 3 iunie, la ora nouă fix, porţile curţii lui Fulici au fost date de perete, lumea (cam anemică prezenţa, cu toată reclama făcută) a intrat în garaj şi a început să se învîrtă printre coşurile şi borcanele în care mîţele stăteau cu cozile bîrzoi, cîhîind şi scuipînd în dreapta şi-n stînga. Cu toate explicaţiile posesorilor, aflaţi pe post de ghizi, era greu să observi calităţile pisicilor umflate şi zburlite, unele de frică, altele de furie.
        Nefiind, cum spuneam, prea multă lume, gazda servea cornuleţe umplute, cafeluţe şi apă tonică.
        La ora unsprezece fix, după ce a studiat îndelung toate standurile, juriul s-a retras sub gutui, pentru deliberare. În menajerie se aşternuse o atmosferă ceva mai paşnică.
        Ei bine, tocmai atunci, (aţi observat că în toate povestirile, la momentul cheie, există un „tocmai atunci"), Gicu Gîrneaţă, tot pensionar, se-nţelege, zaharisit total, cum spuneau şi cei din familia lui, a ieşit la plimbare cu Dolfi, căţeluşa malteză, grasă, bolnavă de piele, dar rea de gură ca o soacră. Ca să vorbim cinstit, Dolfi îl ducea la plimbare zilnic pe Georgică, nu Georgică pe Dolfi.
        Gîrneaţă, fost aviator, fost campion la dir-trak, fost mare crai cu cîţiva zeci de ani în urmă, era acum un bătrînel rotofei, surd bocnă, cu ochelari ca nişte lupe prin care nu vedea mare lucru. Cînd a ajuns în dreptul curţii lui Fulici şi a văzut, aşa cum vedea el, ca prin ceaţă, porţile deschise şi lumea foindu-se, s-a gîndit că bătrîna de la etaj, Mica Ciucă, care era şi bolnavă, o fi încetat din viaţă. Nu prea înţelegea însă de ce toţi se duceau spre fundul curţii şi nu pe scări în sus, aşa cum ar fi fost normal. Poate că or fi depus-o în curte, ca la ţară, mai ştii?
        Georgică Gîrneaţă a uitat că era cu Dolfi de lesă, lucru ce i se întîmpla frecvent şi a intrat să păstreze şi el un moment de reculegere la capul fostei lui colege de bancă din clasa I pînă într-a IV-a primară.
        Javra, cînd s-a apropiat de garaj, s-a smucit din mîna fostului aviator şi a pornit hămăind înainte, a năvălit furioasă în expoziţie, fără nici un fel de bun simţ şi s-a repezit la prima colivie. Pisicile, cum era şi firesc, au început să se zbată cu disperare între gratiile improvizate.
        Primul care a reuşit să scape a fost Ţonţonel al lui popa Paltin, şi s-a repezit în capul lui Sosoi, continuînd o veche răfuială. Amîndoi au căzut încleştaţi într-o luptă dramatică peste acvariul în care mieuna disperat Miţişor, acvariul aflat într-un precar echilibru pe o măsuţă, a alunecat pe ciment, vasul s-a spart, tîrînd în cădere alte două colivii care au cedat imediat.
        În cîteva secunde, cele treizeci şi trei de selecţionate au zbughit-o urlînd pe garduri şi prin copaci, însoţite de lătrăturile isterice ale Dolfinei. Toată lumea ţipa, se agita, dar inutil; dezastrul era definitiv şi grandios.
        — A cui e jigodia asta? a strigat Sofica Mîrţan.
        În liniştea ce s-a lăsat, ca după o mare catastrofă, s-a făcut un coridor printre oameni, iar la capătul lui se afla demn Georgică Gîrneaţă.
        — Bine, nene, tocmai dumneata?
        Fostul aviator, fostul motociclist, fostul... nu înţelegea nimic şi nu auzise mare lucru din toată hărmălaia. De văzut... ce să mai vorbim! S-a apropiat senin, şi-a scos de pe cap, cu un gest elegant, pălăria de pai şi s-a înclinat ceremonios.
        — Îmi pare rău! Condoleanţele mele, dumneavoastră şi întregii familii! Dar aşa a fost să fie, nu te poţi pune cu soarta!

(Perpetuum comic ’88, pag. 61)

Vezi toată postarea

Despre OZN-uri, extratereştri şi cîteva întîmplări extraordinare

        Am să vă spun o poveste ce pare de-a dreptul de necrezut. Dacă n-aş fi fost eu însumi eroul întîmplării, vă asigur că aş fi spus, ca şi dumneavoastră dealtfel, că sînt baliverne. Dar, vă rog să mă credeţi că nu înfloresc cu nimic adevărul gol-goluţ.
        Acum un an, veneam cu maşina, după trei săptămîni de concediu, de la ţară, unde îmi lăsasem toată familia ca să se mai bucure de aer şi linişte. Era o zi toridă, iar eu plecasem tocmai la ora prînzului, în ideea de a ajunge devreme acasă, să pot să-mi mai rezolv cîteva probleme de ordin casnic şi să prind apa caldă pentru o baie pe care mi-o doream cu ardoare.
        Asfaltul se înmuiase, aproape că se scurgea de pe carosabil, maşina mergea greu. Undeva, în cîmp, la un moment dat mi s-a oprit motorul. Am încercat să dau la automat, dar nici ăsta nu mai răspundea comenzilor. Părea să fi fost o pană totală de curent. La repararea unei maşini mă pricep cît şi la chirurgia plastică sau fizica cuantică, aşa că am coborît şi am început să mă scarpin în cap. Din faţă nu se vedea venind nimic, din spate la fel. Mi-am aprins o ţigară şi am vrut să mă duc la umbra firavă a unui copăcel prăfuit, pînă s-o milostivi cineva să mă scoată din încurcătură.
        Nu ştiu cum am făcut, că m-am întors şi am văzut pe cealaltă parte a şoselei, pe mirişte, o drăcovenie argintie, care semăna teribil cu o farfurie zburătoare. Am crezut că am halucinaţii din cauza căldurii. O fi, m-am gîndit, o fata morgana, ce a luat forma OZN-ului, ca urmare a lecturilor mele exagerate din almanahurile apărute anul trecut. M-am frecat la ochi, m-am ciupit, dar obiectul rămînea tot acolo, cu aceleaşi forme şi dimensiuni. Ştiam, tot din cultura asimilată prin articolele contradictorii de specialitate, că nu e bine să te apropii de extratereştri, că s-ar putea să o păţeşti. Le-am întors spatele şi am vrut să intru în maşină. La urma urmelor ce treabă am eu cu ei şi ei cu mine?! Sînt de principiu că nu e bine să te bagi în viaţa altora, că pînă la urmă tot tu ieşi prost.
        Atunci, o voce metalică, robotizată, s-a auzit foarte clar:
        — Vino mai aproape!
        Picioarele mi s-au tăiat, transpiraţia a început să-mi curgă pe gît, în jos pe sub cămaşă, spre zona pantalonilor.
        — Hai, vino fără frică!
        M-am apropiat încet. Ştiam că de „ei" nu poţi fugi. Te prind cu lasouri de laser sau alte invenţii monstruoase. Aproape de farfurie care era cam cît un TIR din ăla mare, am văzut o trapă ce s-a deschis şi o scăriţă, identică celor de la TAROM, a făcut legătura cu pămîntul.
        — Urcă!
        Pînă aici mi-a fost, mi-am zis! Ăştia mă răpesc şi mă duc în cine ştie ce galaxie, la dracu în praznic, de nu mai ştiu nici ăia de la serviciu nici familia, pe unde zac. Şi dacă fac experienţe?? Şi dacă mă disecă, aşa ca pe broaşte la vivisecţie, să vadă ce am înăuntru şi cum îmi funcţionează organismul? Singura satisfacţie postumă aş fi avut-o cu plămînii, că de atît fumat, probabil că sînt ca nişte hornuri, iar în viitoarele planşe expuse la şcolile „lor", ar fi fost desenat un pămîntean cu bronhii negre-maronii, pline de nicotină.
        Am urcat scara tremurînd, fiind convins că era ultima oară cînd mai vedeam lumina zilei pămîntene. Încăperea în care am intrat nu avea nimic din „camera de comandă" cu bord sofisticat, ecrane şi beculeţe colorate, aşa cum ne-am obişnuit noi din filmele s.f. Era ca un living mare, demodat un pic, cu fotolii asemănătoare scaunelor de la dentist.
        Patru arătări metalice sau poate erau vîrîţi în costume, nu mi-am dat seama, de culoare cenuşiu spre vînăt, şedeau pe scaunele stomatologice. Nu aveau gură, nici urechi, nici măcar antene care să se mişte în dreapta sau în stînga.

        — Stai jos!
        M-am aşezat încet pe un scaun din ăla electric, aşteptînd ca nişte ghiare de fier să mă imobilizeze pe vecie. Dar nu s-a întîmplat nimic. După o pauză apăsătoare, timp în care bănuiesc că mă studiau, din nou vocea robotizată:
        — Te-am urmărit, te-am testat şi vom încerca să facem un experiment cu tine. Te rugăm să ne ajuţi!
        Asta era! Deci trebuie să-mi dau consimţămîntul ca să mă ciopîrţească. N-am ce zice, sînt manieraţi!
        — Dacă nu se poate altfel...
        — Vrem să vă cunoaştem mai bine. Pentru asta, cineva de pe îndepărtata noastră planetă, va sta cu tine timp de paisprezece rotaţii ale Pămîntului în jurul propriei axe. Îl vei găzdui, îl vei însoţi, îi vei explica totul! Îţi mulţumim!
        Am respirat uşurat.
        — Dacă-i numai asta, cu dragă inimă!
        Un gînd însă mi-a întunecat bucuria; cum puteam să umblu pe stradă cu un godin din ăsta inform?! Acasă, mai treacă-meargă, îl ţin în debara, dar în oraş? Parcă, citindu-mi gîndurile, am auzit difuzorul:
        — Ne-am străduit, prin multe încercări de laborator, nu întotdeauna reuşite, să creăm o fiinţă identică vouă. Iat-o!
        O uşă, pe care n-o văzusem, s-a deschis şi o femeie, măi fraţilor, cum să v-o descriu că n-am cuvinte, a intrat în living. Era ceva grozav, ce mai! Mi se aburiseră şi ochelarii. Brunetă, cu ochi albaştri verzui, corp absolut după toate canoanele, îmbrăcată cu o bluză mov care-i ascundea sumar bustul, o fustă neagră mini, iar pe picioare avea trase nişte cizme de piele de culoare albă, care-i ajungeau mult mai sus de genunchi. S-a apropiat de mine.
        — Mă chiamă Ella!
        Am bîiguit ceva.
        — Nu e nevoie, ştiu tot despre tine, ţi-am consultat fişa psiho-fizică!
        Mi-a dat mîna. Era rece ca gheaţa că m-au trecut fiorii. Reacţia mea n-a scăpat celor patru momîi, care pînă atunci nu făcuseră nici-o mişcare. S-au ridicat, s-au sucit unul spre altul, apoi, după o pauză, am auzit din nou:
        — Aici am greşit noi! Temperatura corpului nu este cea normală.
        Mîna Ellei, pe care o mai ţineam încă într-a mea, a început să se încălzească, pînă cînd m-a fript.
        — Puţin mai scăzută! am strigat. Aşa... încă puţin! Acum e bine! Stop!
        Am coborît scăriţa amîndoi. În spate am simţit cum se închide trapa.
        — Peste paisprezece rotiri în jurul axei, la aceeaşi oră, să fiţi aici!
        N-am întors capul, dar un fîsîit uşor, ca de sifon pe terminate, se auzea tot mai pierdut, semn că farfuria decolase de pe mirişte şi plecase spre Univers.
        Am ajuns cu Ella pe şosea, am intrat în maşină, ciudat, motorul a pornit imediat. Pe drum m-a întrebat, cu o dicţie perfectă, dar uşor sacadată, ca la toţi străinii care doresc să nu greşească vreun cuvînt, ce e aia, ce e ailaltă. I-am explicat bucuros. După cîteva minute ştia tot bordul şi tot sistemul de funcţionare al maşinii mele. Cînd a văzut bricheta a rămas o clipă nedumerită, dar a scos din poşetuţă un fel de minicalculator, a apăsat de cîteva ori şi aceeaşi voce, i-a răspuns din cutiuţă:
        — Aparat electric pentru aprins ţigări!
        — Ce sînt alea ţigări? a întrebat candidă.
        Un drog pe care îl inhalează pămîntenii pentru autodistrugere!
        Mi-a cerut o ţigară să vadă cum mă autodesfiinţez. Se pare că i-a plăcut, că pînă la punctul de control de la intrarea în Capitală mi-a terminat un pachet. Aici, o verificare de rutină, ne-a oprit. Agentul mi-a luat actele să le controleze, dar cînd a dat cu ochii de extraterestră, a început să se bîlbîie, s-a înroşit tot şi mi-a pus în braţe documentele unui şofer de camion, tras şi el pe dreapta.
        — Circulaţi, vă rog, circulaţi!
        I-am explicat că se strecurase o greşeală în distribuirea carnetelor, dar asta l-a făcut să se fîstîcească şi mai tare, aşa că era să rămîn cu două permise, plus foaia de parcurs a bietului camionagiu.
        Cînd am ajuns în faţa blocului, puştimea care se juca, a rămas mută în faţa minunăţiei ce coborîse din maşina mea. Dacă aş fi venit în tinereţe, hai să zicem cu Marilyn Monroe, la noi în cartier, n-ar fi fost o manifestaţie mai grozavă ca aia făcută la întoarcerea mea de la ţară.
        În apartament m-am apucat de dereticat, am pus rufele murdare aduse la înmuiat şi am început să gătesc. În timp ce Ella mă ajuta foarte serios la treabă, mă întreba curioasă despre fiecare lucru în parte, la ce foloseşte, cum funcţionează şi cum se poate procura. Îi dădeam explicaţii, cît puteam mai simple, dar mai complete. Din păcate, obiectele meie de uz casnic nu mergeau cum ar fi trebuit, de exemplu robinetele la baie nu se închideau, clanţele la fel, radioul, ca să pornească trebuia să-i dai un pumn, idem la oprire, ceasul deşteptător nu funcţiona decît în poziţie culcat pe dreapta, iar televizorul uşor aplecat, însă spre stînga. I-am dat din rochiile soţiei, avînd amîndouă aproximativ aceeaşi talie, că nu puteam ieşi cu ea pe stradă îmbrăcată ca în benzile colorate de prin reviste.
        Seara am dus-o la restaurant. I-a plăcut foarte tare, mai ales orchestra cu instrumente electronice, „Busuioaca de Bohotin" şi puiul la ceaun.
        A doua zi, după serviciu, am mers la teatru, apoi la barul de noapte, ca să cunoască şi ea mai bine modul de viaţă al pămîntenilor.
        Pentru a-i prezenta frumuseţile patriei, mi-am luat concediu fără plată şi am dus-o pe litoral, la Sinaia, la „Hanul cu prepeleac" şi la băile de nămol de la Strachina. Inutil cred să vă spun că intrasem în cecurile casei, am vîndut cerceii de aur ai soţiei şi un inel rămas de la mătuşa Florinei, ba chiar am făcut un CAR de vreo douăzeci de mii de lei. Trebuia să menţin prestigiul locuitorilor planetei; să se ştie şi în alte galaxii cum e la noi şi ce gazde ospitaliere sîntem!
        Au fost două săptămîni de vis, ceea ce nu cred să mai fi trăit vreun muritor cîndva. Eu, în nici un caz, nu! Sînt convins că nici dumneavoastră!
        Am uitat să vă spun că relaţia mea cu Ella rămăsese absolut colegială, prietenească, nu atît datorită diferenţei de vîrstă, cît mai ales respectului pe care îl am faţă de civilizaţiile avansate.
        În ziua şi la ora stabilită, am fost pe şoseaua Bucureşti-Găieşti, la kilometrul respectiv. Motorul s-a oprit, ca şi data trecută, dar acum ştiam cauza exactă a defecţiunii. Pe fosta mirişte, arată între timp, a coborît farfuria. La scara aeronavei ne-am despărţit cu lacrimi şi îmbrăţişări. Am primit mulţumiri de la vizitatorii îndepărtaţi şi cîteva mici suveniruri: un breloc de inox pentru cheile maşinii, un desfăcător de sticle de bere şi o brichetă pe care am folosit-o aproape trei luni.

        M-am întors trist şi singur acasă. Copiii din faţa blocului m-au înconjurat şi m-au întrebat unde este „tanti", iar eu le-am arătat undeva, în sus. S-au posomorît înţelegînd prin gestul meu că se petrecuse o tragedie. Nu le-am povestit nimic, tot n-ar fi înţeles mare lucru.
        Peste cîteva zile a venit şi soţia. N-au trecut nici două ore şi a aflat tărăşenia. A început scandalul. Cu toate explicaţiile mele, cu toate argumentele logice, n-a vrut să audă de nimic. A plecat la maică-sa, cu copiii.
        În scurt timp am primit citaţie de divorţ. Nici la comisia de împăciuire n-au vrut să mă creadă. Partea adversă avea o groază de martori, cum că în lipsa nevestei adusesem în casă o femeie străină, cu un comportament dubios, cu care cheltuisem toată agoniseala. Eu, din păcate, nu aveam pe nimeni care să-mi confirme autenticitatea faptelor şi exemplara conduită. Pînă la urmă, că nu se făcea să ne despărţim după treizeci de ani de convieţuire, ne-am împăcat formal.
        De atunci dorm în vestibul pe o canapeluţă veche, de la mama, nu mai merg singur cu maşina nici pînă la benzinărie, leafa vine şi o ia nevasta şi toată familia nu mă scoate din „bătrîn vicios" sau „Casanova extraterestru".
        Acum spuneţi şi dumneavoastră, cum pot eu să-i fac pe cei din jur să mă înţeleagă, că totul n-a fost decît un gest în serviciul prieteniei inter-galactice? Poate stră, strănepoţii mei or să-mi dea, cîndva, dreptate. Deşi, mă îndoiesc şi de asta!

(Perpetuum comic ’87, pag. 57)

Vezi toată postarea

Corida la Bogaţi

        Othelo Groapă se născuse, crescuse şi trăia de-o viaţă în comuna Bogaţi. Se chema aşa — el, nu comuna — pentru că naşul, maşinist într-un teatru, a crezut de cuviinţă să-l înzestreze cu un nume de rezonanţă. Numai că localnicii, care aveau talentul deosebit de a adapta orice nume la specificul zonei, de la Othelo au ajuns la... Otilă, iar mai apoi la... Tilă, cuvînt mult mai uşor de pronunţat. Aşadar Othelo sau Tilă, că despre el e vorba în această povestioară, avea o pasiune: să nu credeţi că ne referim la colecţionarea de timbre sau plante rare, nici măcar la nobila îndeletnicire de a culege fotografiile artiştilor de film, ori a cîntăreţilor de muzică populară. Am văzut oameni care zeci de ani au strîns tot felul de abţibilduri sau etichete de pe cutiile de conserve şi care în timp s-au dovedit a fi la fel de valoroase ca şi, hai să zicem, mărcile poştale.
        Spuneam că pasiunea sa era cu totul specială. Ea începuse în fragedă pruncie, cînd într-o revistă a văzut prima poză luată de la o coridă. Ei bine, tînărul Groapă şi-a dorit să devină, nici mai mult nici mai puţin, decît torrero.
        A început goana după material documentar: reviste, cărţi, afişe, diafilme, tot ce putea vorbi despre cumplita încleştare dintre fiară şi om.
        Cînd auzea că rulează un film în care existau şi asemenea secvenţe, pleca la Bucureşti, ori aiurea, stătea trei zile nemişcat în sala de proiecţie, pentru a revedea cele cinci, şase secunde care-l impresionau pînă la lacrimi.
        Mai tîrziu, a avut fericita ocazie să meargă în Spania. S-a lipit de garderobieră la o formaţie de dansuri populare ce fusese invitată la un festival anual, pe undeva pe lîngă Sevilla.
        A strîns din diurnă bănuţ cu bănuţ, n-a mîncat, n-a băut nimic, dar a dat o fugă pînă la Madrid să vadă în Plaza de Toro lupta din care omul, prin tot felul de vicleşuguri, iese aproape întotdeauna învingător. A admirat baletul în faţa morţii executat cu eleganţă şi sînge rece de „El Torrero", urlînd, pînă la pierderea totală a vocii: Ole!
        Întors acasă, n-a mai avut linişte. Şi-n făcut o mie de planuri, care de care mai grandios, pentru introducerea şi la Bogaţi a celebrelor „arte, sangre y pasion".
        Înarmat cu o serioasă documentaţie, s-a dus la Primărie şi a demonstrat cu creta în mînă, pe cimentul din faţa susnumitei clădiri, cît ar cîştiga moral, dar mai ales material, comuna sa, prin introducerea acestei minunate competiţii.
        I s-a răspuns: „Din păcate, ideile sînt bune, dar de unde tauri?" Ar fi trebuit să ştie că, mai nou, vacile beneficiază de monta artificială.
        Poate doar să se lupte în arenă cu agentul veterinar care îndeplinea această funcţie în toată zona. Cît despre tăuraşii de un an, sînt contractaţi şi cu contractul nu se glumeşte. Dacă se betegeşte vreunul la o asemenea manifestaţie, pe unde scoţi cămaşa?!
        În zadar argumenta el, că vede lupta ca pe un sport liniştit, aşa cum ar fi, de exemplu, fotbalul, fără finalul sîngeros cu care se lăudau madrilenii. Nimeni nu-l lua în serios.
        Pînă la urmă, a trebuit să se dea bătut şi să renunţe, măcar aparent la hotărîrea de a face comuna celebră în întreaga ţară şi... cine mai ştie??
        Dar să nu credeţi că a abandonat definitiv proiectul. O, nu! Ajuns la domiciliu, s-a gîndit să facă pe cont propriu această încercare, poate aşa va deschide ochii organelor locale şi a factorilor interesaţi. Dacă nu sînt tauri, se poate face corida şi cu o vacă.

        Trebuia însă un exemplar mai tînăr şi năbădăios. Vecina lui, Mariana Stingheru, avea un asemenea exemplar: o cornută slabă, rea şi stearpă de vreo trei ani. Zilnic rupea frînghia şi sărea gardul, mai abitir ca o capră. În plus îl lovise odată cu cornul în spate pe Riri, omul care strîngea taxele de la lumină, de stătuse săracul de el în spital două săptămîni. Animalul îndeplinea deci toate condiţiile să fie promovat în arenă.
        Mariana s-a lăsat înduplecată foarte uşor, mai ales că vaca nu avea lapte şi Othelo sau Tilă, se oferise să o pască toată vara pe marginea şanţului.
        Dus acasă, patrupedul a fost supus imediat la antrenamente care constau în gîdilarea zonei capului între cele două coarne ce semănau cu o semilună.
        După un timp, se obişnuise să dea cu capul ori de cîte ori se apropia de ea viteazul toreador.
        Un alt antrenament însemna fîlfîirea prin faţa botului a unei eşarfe purpurii. Atunci cînd nimerea cu coarnele în pînză primea o bucată de sfeclă sau o felie de pîine cu magiun.
        Nu peste mult timp, totul era pregătit pentru marea confruntare. Pe maidanul de la şcoala veche, actualmente depozit de ambalaje putrezite, s-a amenajat, pe cheltuiala inimosului organizator, un fel de arenă cu cîteva bănci.
        Corida a fost planificată într-o duminică după prînz, intrarea fiind gratuită.
        Pentru costumaţie, Othelo şi-a ales un trening bleo, pe care a cusut franjuri şi fireturi din beteală, combinate artistic cu ciobuleţe de oglindă şi paiete.
        Mai lipsea muzica, dar şi cu asta s-a rezolvat pînă la urmă, cu o placă achiziţionată de la Consignaţia, pe care era înregistrat un passo doble.
        În ziua întrecerii, lumea n-a prea venit. Era doar Mariana, ca să-şi vadă vaca, familia Groapă, vreo două babe care au înţeles că se lasă cu masă, ca la parastas, şi cîţiva copii. Nu se ştie de unde s-a pripăşit şi o vînzătoare ambulantă cu „acadeli" şi „gume cu surprize".
        Pînă la urmă, după o întîrziere de trei ore, datorată lipsei de spectatori, nu s-a avut încotro şi... s-a dat semnalul de începere.
        Muzica, destul de confuză pentru auditori, a prezentat uvertura. În arenă şi-a făcut apariţia torerro, iar din curtea vecină, a lui Culică a fost eliberată vaca pe post de taur. Avea coarnele şi copitele vopsite cu smoală, părul tapat şi-n coadă i se prinsese un pampon roz.
        Cînd l-a văzut în mijloc pe Othelo, vaca a rămas o clipă buimacă, nevenindu-i să-şi creadă ochilor că sperietoarea aia e tocmai prietenul ei care o scărpinase cu drag între coarne. Dar văzînd muleta fluturînd, şi-a adus aminte că nu mîncase de mult magiun, şi s-a repezit cu capul în jos spre curajosul luptător.
        Spectatorii căscau ochii cu groază, mai ales că cineva adusese mai devreme vestea că doctorul Florin nu e în localitate şi că de se-ntîmplă, Doamne fereşte, ceva, nici n-are cine să-l coasă pe zdrăngănitul ăsta.

        În aceeaşi clipă însă, s-a petrecut un lucru necalculat în toate planurile coridei; pe stradă trecea o nuntă cu tot alaiul. Lîngă mire, naşa îmbrăcată într-o rochie grena, lucitoare a stîrnit, se pare, interesul fiarei, care şi-a schimbat brusc direcţia de atac, a sărit pîrleazul făcut să delimiteze arena şi s-a repezit spre nuntaşi.
        Unii au spus mai tîrziu că furia s-ar fi datorat unui tăun care-o ciupise de undeva din zona cozii, dar nu se ştie sigur.
        Mai de grabă aş crede că orchestra, care cînta foarte fals şi foarte tare a iritat — vaca-taur. Cert este că, într-un galop turbat, mugind ca un adevărat taur iberic, s-a repezit spre nuntaşi, care, cînd au văzut-o venind, au crezut că a dat strechea în ea, au fugit care pe unde au putut.
        Naşa, principala ţintă, s-a căţărat, sfîşiindu-şi rochia, pe gardul lui Jucălea şi a scăpat, trasă de păr în partea ailaltă, numai meşa proaspăt coafată a rămas în stradă şi înca vreo săptămînă după aia se mai jucau copiii cu ea în şanţ.
        De fapt, acum începuse adevărata coridă. Vaca, după ce a spart ţambalul şi a călcat în picioare acordeonul, s-a luat după mireasă care rămăsese singură în mijlocul drumului, mirele fiind unul dintre primii care au dat bir cu fugiţii.
        A început cavalcada; mireasa, în picioarele goale, alerga înainte, cu voalul fîlfîind şi trena în braţe. Vaca, alerga după ea şi, ultimul, Othelo cu o lumînare de nuntă luată drept par, ca să potolească animalul.

        Pe uliţa pe care o apucase mireasa se ajungea la gîrlă. Împiedicîndu-se în prundişul apei, căzînd cu nasul într-o groapă plină de mătasea broaştei, viitoarea soţie fu convinsă în clipa aceea că totul s-a sfîrşit.
        Dar iată că fiara, din senin, aşa cum o apucaseră şi furiile, s-a oprit chiar pe malul apei şi a început să se adape în voie, chiar lîngă pariura albă care plutea între sălcii. Nici n-a simţit cînd Otheloa rupt pe ea lumînarea de doi metri, împodobită cu flori.
        Aşa s-a terminat prima coridă de la Bogaţi. După ce a plătit toate angaralele, eroul nostru s-a ales şi cu o poreclă; acum oamenii nu-l mai strigă nici Othelo, nici Otilă, nici Tilă ci „mă’, alde al’ Coridă”!
        Dar lui îi place şi aşa.

(Perpetuum comic ’86, pag. 65)

Vezi toată postarea

Cu De Sica în vacanţă

        Acum un an eram pe plajă, la Mamaia, cu De Sica. Vittorio, cum, nu-l ştiţi? Cineastul italian. Aşa! A ţinut morţiş să facem concediul împreună. Ştia că lucrez în branşă. M-am trezit pe nepusă masă cu o telegramă de la el: sosesc marţi stop fă rost de gazdă stop te îmbrăţişez stop De Sica stop. Prea bine nu îl ştiam eu pe De Sica, aşa că am dat fuga la Cinematecă să-i văd integrala, că nu voiam să mă fac de rîs. Drept este că noi cei 20—30 de speriaţi din sală nu prezentam încredere proiecţioniştilor care ne-au oferit ediţii prescurtate ale filmelor şi aşa tunse bine de DDF. Însă, oricum, o idee tot îţi puteai face despre ele.


        Cu acest bagaj de cunoştinţe şi cu un buchet de flori, am aşteptat în gară sosirea expresului. Ne-am recunoscut imediat (talentele se recunosc de la distanţă). Şi hai la mare. Alternativa era: cu trenul pînă la Constanţa, ori cu Trabantul meu? S-a preferat a doua, pentru comoditate şi, mai ales, pentru libertate în mişcări. Am plecat la două noaptea, ca să prindem şoseaua mai liberă şi am intrat în Constanţa pe la ora 10. Şi fiindcă nu făcusem rost de locuri la hotel — căci ştiţi şi dv., în sezon la mare nu găseşti locuri la hotel nici dacă lucrezi în alimentaţie — ne-am dus la vechea mea gazdă, nenea Ghiţă, pensionar viguros ce merge pe 90 de ani. Aici totul era închiriat, mă refer la cele trei camere, garajul, spălătoria şi magazia de lemne.

        Pentru noi păstrase o încăpere care găzduise cu muiţi ani în urma găinile şi porcul, dar de cînd rentează treaba cu închiriatul, coşmelia a fost pusă în exploatare. De fapt, aveam aici tot confortul: 2 paturi de spital metalice, cu saltele de paie, o scîndură cu nişte cuie în chip de cuier şi o măsuţă de 15/15 cm. Mai mult nici nu ne trebuia. Din păcate, nu avea ferestre, dar asta nu deranja, deoarece tot nu stam acasă, iar noaptea dormeam cu uşa deschisă. După ce ne-am spălat de praful de pe drum la cişmeaua din mijlocul curţii şi ne-am aşezat sub umbrar, nenea Ghiţă ne-a cerut să fixăm ora la care dorim să folosim amenajările sanitare, deoarece fiind găzduite 14 familii, trebuia o planificare riguroasă. Am optat pentru 5,50 baia şi pentru 6,22 celelalte. De la 9,30 la 16 se puteau folosi locurile sus amintite prin înţelegere cu colocatarii arşi de soare care făceau pauză la domiciliu. Nenea Ghiţă ne-a mai axplicat că, în cazul unor tulburări ivite pe parcurs din cauza apei sau alimentaţiei, nu-şi asumă nici o obligaţie. Evident, ne-a perceput o taxă suplimentară de zece lei per persoană pe zi pentru folosirea băncii de sub umbrarul de viţă, precum şi a scăunelelor mobile. Veseli că am rezolvat problema cazării, am plecat la plajă. Pe nisip, lume multă de n-aveai unde pune salteaua. Am găsit un spaţiu mai liniştit între nişte tufe şi, dezbrăcaţi de costume şi convenienţe, am început să trăncănim, firesc, despre ale noastre. Şi ce putea să ne lege mai mult decît imaginea?... De Sica o vedea în felul lui, cunoscut de altfel, eu în felul meu, încă neadus la cunoştinţa marelui public. De exemplu, el susţinea că un nud de femeie poate fi filmat numai din raccourci, eu susţineam că un nud de femeie nu se poate filma din nici un unghi. El îmi argumenta cu filmele lui, eu cu ale noastre. Apoi, problema sunetului în film. Aici era să ne certăm.
        Cum putea susţine că în filmele făcute la Buftea nu se poate înţelege nimic din dialogul actorilor, mai ales că nu văzuse decît 62 care probabil nu erau concludente? De aceea, subiectul a rămas deschis. Cînd tocmai ajunsesem la ideea superiorităţii unui scenariu net superior faţă de un scenariu net inferior, o minge udă şi grea, şutată dintr-un grup de tineri dolofani deveniţi ad-hoc fotbalişti, l-a troznit în cap pe De Sica. La protestele mele vehemente, mi s-a răspuns injurios, eu l-am pocnit peste picioare pe arbitrul competiţiei care striga cel mai tare încît în cursul îmbrîncelii care a urmat a intervenit responsabilul bufetului din apropiere care ne-a despărţit amical cu cîte o frapieră cu apă turnată în cap. De Sica rîdea copios de toată scena care-i amintea de primele filme în stil neorealist la care-şi făcuse mîna. Atunci, i-am propus să nu mai abordăm subiecte serioase în discuţie, care ne fac să nu fim atenţi la viaţa ce pulsează în jurul nostru.


        La prînz, în prima zi, am mîncat la restaurantul de pe faleză. N-a durat mult, pentru că am găsit un chelner mai expeditiv. Am stat doar o oră pînă a venit comanda. În alte zile n-am avut norocul ăsta, aşa că prelungeam dejunul cu cina. În schimb, orchestra era minunată. Cînta atît de tare şi atît de frumos încît ne scutea de orice conversaţie protocolară. Nouă nu ne mai revenea decît misiunea de a da din cap şi de a zîmbi ori de cîte ori vreunul din noi îşi vîra un deget în urechi pentru a-şi proteja timpanul. Sîmbetele şi duminicile le petreceam la televizor, în holul hotelului de pe plajă, unde putea veni oricine, fără taxe suplimentare. Am fost de vreo două ori în port şi la statuia lui Ovidiu, însă cel mai mult l-a impresionat pe Vittorio magazinul de covrigi de lîngă monumentul străbunului său. Dar cum două săptămîni nu sînt o veşnicie, a venit şi vremea despărţirii. Vittorio a plecat pe calea aerului la Roma, cu regretul că preţiosul său timp nu-i permite un sejur mai lung cu mine. M-a rugat însă, ca la anul, dacă nu mi-e greu, să-i organizez tot eu vacanţa.

(Perpetuum comic ’83, pag. 99)

Vezi toată postarea