Clinchetul aferat al mesei strînse încetează. Bărbatul se descalţă, îşi potriveşte călcîiele pe picup şi îşi răşchiră degetete de la picioare. Zîmbetul lemnos al omului care digeră i se aşterne pe chip.
— Pune-ţi o videocasetă — îl îndeamnă soţia.
— Nu cred că mai e timp. Trebuie să apară biata maică-mea.
— N-ar fi stricat s-o aştepţi la gară.
— Mda... Noroc că ştie drumul. Ceasul din perete merge bine?
— Perfect.
— Aha, e cît al meu. Bune sînt ceasurile astea electronice! Nu te mai agita.
— Vrei ceai?
— Mulţumesc.
— Îmi place să te văd aşa, cu picioarele pe picup, bîndu-ţi ceaiul. Mă relaxează.
O vreme, cei doi îşi sorb ceaiul în tăcere. Pe bărbat îl îneacă deodată un mic hohot de satisfacţie:
— Ce zici? De data asta o lăsăm cu gura căscată! Nici telecolorul nu-l ştie...
— Nici congelatorul, nici cîntarul ăla care arată caloriile...
— Hi-hi! O să aibă ce povesti toată iarna. Cînd o veni ăla micu’ de la meditaţii, cu calculatorul... Cînd i-oi spune să lepede şorţul în maşina de spălat cu pro-gra-ma-tor...
— Da-da! Sau cînd i-oi şopti în interfon: e gata baia, mamă soacră...
— Stai! Stai! Ştii ce cred c-o s-o dea gata?
— Ştiu!
— Nu, nu ştii! O să se topească, auzi, cînd o vedea că de fapt totul e ca în sînul naturii...
— Dacă nu era văr-tu electronist...
— Ce dacă nu era electronist? Găsdeam pe altu’. Ideea — ideea-i baza. Ideea mea!
— N-aş zice că e chiar atît de originală.
— Sanda! Mă superi. Te referi la Ghiţuleşti.
— Ca ei sînt atîţia...
— Nu, tu la Ghiţuleşti continui să te referi. Soneria aia care face ca graurul? Telefonul care face ca scatiul? Prăjitorul-guguştiuc? Mă faci să rîd!!! Ţii minte cînd am fost cu ei în excursie?
Soţia a început de mult să chicotească.
— Ah-ha-ha! Atunci cînd ţiuia privighetoarea şi ei alergau prin tufişuri să caute telefonul — cum să nu ţin minte?!
— Şi ea — ea: ţii minte? Cînta guguştiucul şi ea ţipa: Costele, ţie nu-ţi miroase-a ars?
— Oh! Nu mai pot.
— Păi, vezi?!... Dacă de ani şi ani de zile ascultă aceleaşi — şi aceleaşi — şi aceleaşi... le-a intrat în sînge! De-aia mi-am zis: Ioane, ia fii tu mai deştept. Privighetoare, iarna? Aş. Toamna? Nici atît. Ia fă tu un dispozitiv, să te simţi chiar ca în sînul naturii. Iarna să fie iarnă, vară — vară. Şi chiar iernile nu seamănă între ele... Ţii minte iarna lui ’85?...
În clipa aceea se aude un urlet lugubru de lup:
— Hau-hauuu! Hau-hauuu!
— Soneria de la intrare — sare bărbatul şi îşi vîră picioarele în papuci. E mama, ea sună întotdeauna de două ori.
O bătrînică slăbuţă căreia i s-au scos şalul şi şoşonii e adusă în curînd de către cei doi soţi, mai mult moartă decît vie, în camera cu telecolor.
— Ce fu asta, maică? scînceşte băbuţa. Gîndii că-i lupu’...
— Soneria, mamă-soacră, soneria! I-a făcut Nelu o adaptare.
— Ptiu, bată-te să te bată... Îmi speriaşi sufletu’... Unde să şed? Aci? Aci e bine? Ţii, da’ frumos e la voi...
— Îţi place?
Un şuier de vînt, ca o pală de crivăţ, răsună o dată, şi încă o dată. Bătrînică se înfioară.
— Uită-te la ea cum se zgribuleşte! E telefonul, mamă-soacră. Ionele, răspunzi tu?
— Alo? Să trăiţi, tovarăşe director! Cum „a uitat"? Cine a uitat? Eu am uitat? Am înţeles, vin mîine mai devreme... da, şi mai devreme... cum porunciţi... ordinele dumneavoastră... pentru mine... Uf! M-a-ngheţat de tot, şefu’... Dă-mi o haină, s-o pun pe umeri.
— Copii, baia-i tot acolo?
— Acolo, mamă. Aprinde-ţi lumina.
Bătrînică dispare. Cei doi se privesc complice şi rîd mînzeşte:
— Cred c-am dat-o gata. Ai văzut cum îi luceau ochii?
Dinspre baie se aude un foc de armă, apoi sunetul unui corn de vînătoare. Izbind uşile, bătrînică se întoarce val-vîrtej.
— Of. Tulai. Mor. Mă prăpădesc. Mi s-o zăticnit sufletu’.
Cei doi tineri se privesc îngrijoraţi.
— Ionele, ai uitat s-o previi... Ai tras de lanţ, mamă? De-acolo şi focu’ de puşcă... Şezi, şezi... Cornul de vînătoare e de la robinetul de apă....
Un lătrat surd răsună de pe hol.
— Ăsta ce-i? ciuleşte urechile bătrîna. Aveţi cîine?
— E compresorul de la frigiderul cu compresor.
— A, compresoriul... Aşa compresoriu — plină-i uliţa...
— Nu vrei să te culci, mamă? Sau să-ţi punem o videocasetă?
— Unde s-o pui? Pune o perină, aşa, mai ’naltă.
— Uite, ăsta-i patul dumitale.
Bătrînică se apleacă şi apasă cu amîndouă mîinile salteaua „Relaxa", ca şi cum ar masa un om bolnav. La fiecare apăsare se aude un scîrţîit geros, ca al cizmei pe zăpada îngheţată.
— Tulai.
Tînărul se apleacă şi măreşte ritmul scîrţîitului, cu podul palmei:
— O şmecherie electronică, mamă. Ce zici? Ca-n sînul naturii, îmi aminteşte de nopţile geroase de la noi din sat, cînd mă-ntorceam cu fetele de la căminul cultural: scîrţ-scîrţ! scîrţ-scîrţ! Şi luna...
— Aşa aţi hotărît voi să mă culcaţi? Ca-n drum?
— Stai, mamă! Unde pleci?
Dar bătrînică nu mai poate fi ajunsă. E deja în prag:
— Am un ghezăş la zece. Mă-ntorn în sat, să-i spun şi lu’ taicătu’. Baremi la noi, cînd latră cîinele, e poştaşu’ cu penzia!
(Perpetuum comic ’88, pag. 154)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu