Aniversare ratată

        Abia în urma acestei neprevăzute catastrofe au fost recunoscute, în sfîrşit, rolul şi importanţa lui Vergiliu Ghimeş în prestigioasa instituţie în care lucra. Din păcate pentru Vergiliu Ghimeş această recunoaştere venea puţin cam tîrziu, după ani şi ani în care colegii „îi mîncaseră ficaţii", cum se exprima respectivul. Totuşi, decît niciodată...
        Ce se întîmplase, de fapt?
        În luna mai ac., şeful său trebuia să-şi serbeze ziua onomastică. Anul acesta însă nu era o aniversare obişnuită. Şeful împlinea 40 de primăveri, aşa că dorea ca sărbătoarea să aibă şi mai mult fast ca de obicei. Importantul sărbătorit era un om deosebit de pretenţios, un om care respecta şi funcţia şi omul, un exemplu în acest sens fiind şi faptul că, de cînd fusese avansat, nimeni nu-l mai auzise vorbind despre altceva decît despre estetică. „Îmi place să cred că toţi cei de aici sîntem nişte avocaţi ai frumosului", spusese şeful în memorabila adunare ţinută cu prilejul avansării şi fiecare simţi brusc necesitatea să-şi „ridice nivelul". Momentan însă toate planurile şefului se îndreptau, cum era şi firesc, spre această onomastică pe care el dorea, din tot sufletul, să o transforme într-o adevărată sărbătoare a spiritului şi, cu siguranţă, acest lucru s-ar fi petrecut întocmai, dacă Vergiliu Ghimeş, chiar cu cîteva zile înainte de eveniment, nu ar fi avut o criză de ficat pentru care a trebuit să fie urgent internat. Lipsa lui în preajma aniversării vicelui avu darul să strecoare în sînul colectivului oarecare panică. Despre ce oare se va discuta la acest important eveniment? Despre estetică, fireşte, dar estetica este atît de vastă... iar ei, spre deosebire de ceilalţi ani, nu primiseră bibliografia. Dacă Vergiliu Ghimeş, prietenul intim al sărbătoritului, n-ar fi fost internat, situaţia ar fi fost cu totul alta. El i-ar fi informat pe toţi, în timp util, despre cartea la care citea şeful, ei şi-ar fi conspectat conştiincios materialul, iar aniversarea, ca de obicei, ar fi avut un caracter deosebit de elevat. Acum însă, în această situaţie specială, fiecare trebuia să meargă pe propria-i inspiraţie. Ceea ce, de altfel, au şi făcut.
        Încă de la aperitiv, curajosul instructor principal Petru Ciulei vru să demareze furtunos discuţiile la nivel înalt.
        — Ceea ce mă deranjează pe mine la Hedonism, spuse inspectorul principal între două înghiţituri, este că reduce rolul artei la simpla plăcere. Fulgerător, trase cu ochiul spre şef care părea mai încîntat de tarta cu ciuperci decît de respectivul subiect. Totuşi, Petru Ciulei vru să-şi joace cartea pînă la capăt. Lucrul acesta mi se pare o mare greşeală. De fapt, nu ştiu care este părerea dumneavoastră, se adresă el atît de fără tact celorlalţi, încît fură de-a dreptul jenaţi de situaţie. Problema este discutabilă, încercă Petru Ciulei să mai salveze situaţia, după care, lăsînd baltă estetica, trecu la creierul à la grec.
        George Bănacu, colegul precedentului, trase, discret, cu mare emoţie, fiţuica de sub farfuria cu aperitiv şi constată cu mîhnire că era în afara subiectului: el studiase parnasianismul. Cu mult tact, introduse bileţelul înapoi, după care se arătă foarte interesat de măslina pe care o urmărea insistent şi nu mai reuşea odată s-o prindă.
        — Pentru mine, polisemia este totul, încercă Ilie Măgăvană, coregraf principal, să spargă frontul prin alt punct. O operă, dacă nu este polisemică, nu are valoare. Exemplul operei shakespeariene este mai mult decît grăitor.
        Din pacate nici această nouă provocare nu avu mai multe şanse de izbîndă, aşa că o linişte mormîntală se aşternu pînă la consumarea integrală a aperitivului.
        Încordarea se insinua tot mai vizibil, cu toate astea nimeni nu mai avea curajul să încerce un alt subiect. Abia la friptura de fazan Mirela Veştemeanu, secretară, îşi luă inima în dinţi.
        — Orice am zice, interveni culta secretară, realismul râmîne realism. Noutatea şi superioritatea lui principală este indiscutabilă. De fapt Goethe spunea că...
        Neavînd o atenţie distributivă deosebită, deci neputîndu-se lupta şi cu estetica şi cu pieptul de fazan tăiat ca tăiţeii, ghinionista avocată a frumosului se înecă tocmai la jumătatea dizertaţiei. Acest eveniment avu, totuşi, darul de a mai înviora tăcerea stînjenitoare.
        La sărmăluţele în foi de viţă, George Bănacu simţi că este rîndul lui să salveze situaţia. Trase uşor fiţuica, dar cînd să intervină, din neatenţie, soţia şefului, care tocmai servea, îi puse o lingură de smîntînă pe parnasianism, aşa că dreptul la cuvînt al instructorului cu probleme de teatru fuse ca şi anulat.
        Cauza însă nu fusese încă pierdută, aşa că Benedict Paranţuca, colegul colegului precedentului, se aruncă spectaculos în luptă.
        — Ce este de fapt limbajul artistic, spuse ferm Benedict, dacă nu o modalitate de comunicare specifică artei, născută în procesul complex al diversificării relaţiilor sociale, al apariţiei, alături de limbajele naturale, a limbajelor artificiale?
        Din păcate şi această nouă încercare avu trista soartă a celorlalte, adică nu trezi nici un fel de ecou în rîndul combatanţilor, aşa că, pînă la friptura de purcel se aşternu, din nou, liniştea.
        La friptură, însă, spre bucuria şi emoţia invitaţilor, se hotărî să intervină chiar sărbătoritul.
        — Parnasianismul, zise acesta, şi toţi fură aşa de trişti de parcă picaseră la un examen, este un curent foarte interesant. El dezvoltă tendinţele estetizante ale romantismului.
        George Bănacu, foarte inspirat cînd păstrase conspectul de la aniversarea trecută, avea lacrimi de fericire. Scoase batista şi, atent, încercă să şteargă fiţuica mînjită de smîntînă. „Ce dialog o să port acum cu tovarăşul şef", gîndi el emoţionat.
         „În sfîrşit, o sa mă remarc." Dar hazardul era împotriva lui, smîntîna dizolvase complet parnasianismul.
        — Patriarhii Parnasului, continuă şeful, situaţi pe poziţiile cultului perfecţiunii, al frumuseţii pure, era socialmente condiţionată de starea de spirit a unei bune părţi a intelectualităţii franceze.
        Spre disperarea generală, nimeni nu intra în dialog. În lipsă totală de inspiraţie, fiecare se pregătise cu totul şi cu totul la altceva. Şeful mai continuă un timp, după care, vizibil deranjat că vorbea de unul singur, se încruntă şi tăcu.
        Da, catastrofa era inevitabilă. Îi mai trebuia doar lovitura de graţie, pe care nu întîrzie s-o dea Sirena Bîscu, contabila şefă, chiar la desert. Neinspirată, vrînd să-şi aducă şi ea aportul, se angajă în discuţie pe un teren mai accesibil ei şi tuturor celor prezenţi.
        — Ce compoziţie aţi folosit pentru şarlotă? se adresă Sirena Bîscu soţiei şefului care, parcă trezită dintr-un vis urît, se uită mai întîi spre soţ, şi cum acesta nu-i acordă nici o atenţie, bucuroasă nevoie mare, începu să turuie pe de rost reţeta
        — 200 grame zahăr, 5 ouă, o litră de lapte, 30 de grame gelatină, 30 de grame cacao...
        — Cîtă frişcă aţi pus? se interesă contabila.
        Şeful tuşi deranjat, dar soţia, după atîta timp de tăcere, era de-a dreptul încîntată să poarte acest dialog.
        — Aţi observat, întrebă ea bucuroasă? Am pus, într-adevăr, mai multă frişcă. Am pus 600 de grame faţă de...
        Şeful se ridică însă, aruncă nervos şerveţelul pe masă, după care, fără nici o vorbă, ieşi trîntind uşa.
        „Bibliografia este sfîntă!", cugetară adînc invitaţii.
        Vestea acestei catastrofe o află destul de rapid şi Vergiliu Ghimeş care, la auzul ei, se însănătoşi parcă fulgerător. Drept urmare, se întoarse nerăbdător printre colegii lui de muncă, unde fu întîmpinat cu pompa cuvenită, din această clipă recunoscîndu-i-se rolul şi importanţa deosebită ce-o avea în dinamicul său colectiv de muncă.

(Perpetuum comic ’91, pag. 78)

Vezi toată postarea

O întîmplare cu ghinion

 

        În ziua aceea de iulie, în micuţul orăşel R. căldura devenise de-a dreptul tropicală.
        Benone Chituc, transpirat leoarcă, stătea în sufragerie adînc cufundat pe gînduri. Soţia, Matilda, îi lăsase bilet că era reţinută la servici peste program, aşa că, petrecerea timpului liber în după amiaza acelei zile de sfîrşit de săptămînă devenea pentru Benone o problemă grea, de opţiune. Cînd soţia sa era acasă, Benone Chituc nu se plictisea niciodată. Mai un spălat de vase, mai unul de rufe, mai un bătut de covoare sau un raşchetat de parchet, programul era destul de divers şi pur şi simplu nu îţi permitea să te plictiseşti. Dar acum problema era cu adevărat spinoasă, şi asta, deoarece el, Benone Chituc, după ce, în sfîrşit, reuşise să ocupe postul de instructor principal nu-şi mai putea permite orice. Soţia lui, conştiincioasa secretară, trebuise să insiste mult pe lîngă vicele de la cultură pentru ca iubitul ei să poată obţine acest post.
        — Gîndiţi-vă şi dumneavoastră tovarăşe vice, spuse Matilda gata să o bufnească plînsul, pot eu care lucrez în cultură să mă căsătoresc cu un biet profesor fără catedră? Am şi eu prestigiu, nu?
        Vicele se gîndi o clipă la rezultatele bune obţinute de Matilda la cursul intensiv de scurtă durată la dactilografie.
        — Da, îi zise vicele într-o audienţă, ce avea să decidă soarta lui Benone Chituc, e foarte bine că pui problema în felul acesta. Dacă n-ai prestigiu nici n-ai ce căuta în cultură.
        — De aceea am venit la dumneavoastră tovarăşe vice, continuă Matilda cu mult patos. Poate îi găsiţi dumneavoastră ceva. Mai ales că am auzit că este un post vacant de instructor principal la casa de cultură.
        — Dar ce ştii tu despre omul ăsta? o întrebă vicele cu o mină foarte gravă, mină găsită după ani şi ani de studiu în oglindă.
        — Are un suflet mare, răspunse romantica secretară.
        — Atît? se miră vicele. Cam puţin pentru a lucra în cultură.
        — Mai are o husă pentru pian.
        — Asta da, e un merit, zise vicele mulţumit. Dar cu morala cum stă? E un individ moral? În cultură criteriul ăsta e pe primul plan.
        — Este deosebit de moral, tovarăşe vice, sări Matilda ca arsă. Faptul că nu este afemeiat mă face să nu mai ezit.
        — Şi nu poartă nici barbă, adăugă Matilda mîndră, văzînd cu ochii cum vicele fu parcă uns la suflet de vestea asta.
        În urma acestei audienţe, cererea de serviciu a lui Benone Chituc a fost aprobată, iar tînărul profesor de fitotehnie scăpat de navetă la dracu în praznic. Datorită Matildei avea acum servici la oraş. „Dacă nu e dragoste, nimic nu e", se gîndi Benone. În mai puţin de o săptămînă a şi fost numit instructor principal la casa de cultură din localitate ocupîndu-se efectiv de complexele seri cultural-distractive, adică de acele seri antrenante unde tinerii dansează cu foc. Schimbarea funcţiei îl obligase pe Benone nu numai la purtarea obligatorie a cravatei dar şi la respectarea a încă o mulţime de convenţii scrise şi nescrise la care tovarăşul vice de la cultură ţinea mai mult ca la ochii din cap, iar Benone Chituc, soţ iubitor şi activist serios dorea să le respecte întru totul!

        Cam la aceste aspecte se gîndea ambiţiosul instructor principal în acea zi toridă de iulie. De fapt totul pornise de la o fotografie de care Benone dăduse întîmplător în „Paris Match". Era o vedere color făcută pe litoralul însorit al Coastei de Azur. Cu siguranţă nu despre faptul că ar fi avut nostalgia Coastei de Azur era vorba. În ziua aceea caniculară s-ar fi mulţumit şi cu o baie straşnică făcută, la doi paşi de apartamentul lui, adică la ştrand. Problema se punea în felul următor: „Are voie un activist cultural să apară despuiat în văzul lumii?" Nu! conchise Benone. Acest lucru este cu totul şi cu totul nedemn de un instructor. În concluzie n-am să mă duc nici eu la ştrand. Îşi şterse transpiraţia şi privi din nou termometrul care trecuse de 35 de grade cu toate că se afla la umbră. „Greu e fără Matilda", se gîndi Benone. Tentaţiile astea or să mă dea de bucluc. Dacă ar fi Matilda cu siguranţă că am fi făcut o vizită la tovarăşul vice care ne-ar fi ţinut o expunere despre autofinanţare sau la tovarăşa Mican, inspectoarea cu probleme de teatru care ne-ar fi vorbit despre „repertoriul teatrelor de amatori" sau la... Dar în cîte feluri nu se putea petrece o după amiază plăcută pe o astfel de zi tropicală. Îşi şterse din nou transpiraţia şi deodată îi reveniră în minte scene de odinioară, cînd era copil. Eleşteul satului cu apa lui rece şi cristalină, el şi turma de copii care se bălăceau toată ziua. „Dar ce-ar fi să mă duc la rîu?" îi încolţi lui Benone o idee. „Undeva în afara oraşului, unde să fiu singur şi să nu mă vadă nimeni." Prin orăşelul R. trecea, ce-i drept, un rîuleţ, dar el era departe, chiar la marginea cartierului. „Da, se hotărî Benone Chituc. Astăzi o să fac o baie ca în copilărie şi asta fără să încalc normele morale." Îşi puse cravata şi haina, aruncă în diplomat un pled pe care să-şi mai întindă ciolanele la soare, „Paris Match-ul" să-l mai răsfoiască dacă s-o plictisi după care porni hotărît spre rîu.

         Traversarea cartierului dură o jumătate de oră bună, jumătate de oră în care transpiraţia îi trecuse prin haină. „De, se consolă Benone privind mulţimea de oameni, toţi la mînecă scurtă, arta cere sacrificii". În sfîrşit, de bine de rău, după acest marş forţat prin arşiţa verii Benone Chituc ajunse la rîu teafăr. Cum văzu rîul cum fu gata să-şi arunce hainele, dar, din păcate, tocmai prin preajmă un grup de copii îşi făcuseră un mic baraj din pietre şi se bălăcea acolo de mama focului. Inima, sigur, i-ar fi dat ghes instructorului principal să se arunce şi el acolo, alături de ei dar... „Ce-ar zice tovarăşul vice în această situaţie? se întrebă Benone. Tovarăşul vice, îşi răspunse tot el, ar zice nu." Îşi şterge transpiraţia abundentă şi porni în sus pe firul rîului, departe, tocmai la marginea unei păduri de arini. Acolo nu mai era, într-adevăr nici picior de om, dar ce-i drept nici loc prea propice de scăldat nu era. Apa era foarte mică iar „plaja" plină de bolovani şi scaieţi, ba în plus prin apropiere mai ciugulea iarbă şi un cîrd de raţe care măcăneau îngrozitor.
         „Are voie un instructor cultural să rămînă în slip în faţa unui cîrd de raţe, se întrebă el? Are, îşi răspunse. Drept urmare se apucă să-şi instaleze tabăra chiar acolo. Hotărît să înfrunte cu curaj orice prejudecată se dezbracă degajat chiar sub ochii raţelor care se holbau indiscrete la el. Cu o poftă nebună de baie se pregătea tocmai să intre în apă cînd dădu cu ochii de un frumos exemplar al cîrdului care îşi făcea nevoile, mai sus, drept pe cursul rîului. „Poluarea ne mănîncă" zise Benone simţind că pofta de scăldătoare îi scăzuse pînă la anulare. „Măcar o porţie de plajă să fac", se gîndi el privindu-şi trupul alb lăptos. Soarele era darnic aşa că o plajă la ora aceea nu era de refuzat. Întinse pledul pe o porţiune de „plajă" cu bolovani mai mititei şi ciulini mai trecuţi după care, încîntat, scoase „Paris Match-ul" să-l mai răsfoiască. Îi plăceau foarte mult fotografiile color iar cele de aici erau cu adevărat reuşite. Răsfoitul revistei intra în sarcinile de serviciu, deoarece îşi zicea el, „trebuie să ţinem pasul cu mapamondul", declarîndu-se astfel un partizan convins al sincronismului. Tot răsfoind alene paginile dădu şi de poza cu Coasta de Azur, cea care, într-un fel, îi şi dăduse ghes să vină aici. Marea era străvezie, cerul de un albastru infinit iar plaja suprapopulată de exemplare frumos bronzate. În dreapta imaginii, în prim plan, o fată cu părul de aur şi trupul de ciocolată zîmbea provocator. „Este într-adevăr un obiect de artă, gîndi Benone." Fantezia începu să-i zburde în timp ce pe el îl luă somnul. Măcăitul raţelor deveni dialogul poliglot al Coastei de azur iar bolovanul fierbinte pe care puse mîna instructorul principal se transformă în blonda din fotografie. Benone simţi că nu mai are aer aşa că îşi slăbi nodul de la cravată.

        — Vrei să mergi cu mine? îi zise dulce fata într-o limbă pe care Benone rămase surprins, că o cunoaşte.
        — Unde? mormăi fostul profesor de fitotehnie.
        — La plajă.
        — La plajă la ştrand? se sperie Benone. Nu, nu pot să merg.
        — Nu la ştrand. La mare. Hai, vino, te rog cu mine. Please! Sînt singură şi o să mă plictisesc de moarte.
        — La mare? Dar de unde bilete?
        — Am eu.
        — Prin sindicat?
        — Yes.
        — Şi pentru mine?
        — Şi pentru tine, şopti languros superba blondă. Benone, deşi ateu, simţi că se află în al nouălea cer. Fata era într-adevăr de domeniul visului. Cît ai bate din palme se treziră unul lîngă altul tocmai pe însorita Coastă de Azur.
        — Dezbracă-te, şopti superba blondă văzînd că Benone rămîne şi pe plajă tot la costum şi cravată.
        — Nu pot, zise din nou speriat el. Te rog să nu insişti. Eu lucrez în cultură.
        — Dar nu vezi? se amuză blonda, din toată mulţimea asta eşti singurul în costum. Hai, please!
        — Ce-mi pasă? îşi apără Benone cu fermitate poziţia. Dacă mă vede cineva şi mă reclamă?
        — Cine să te cunoască aici darlyng?
        — Mai ştii? Delegaţii culturale sînt peste tot.
        Blonda rămase într-un minicostum de baie în timp ce îi făcea senzual cu ochiul.
        — Hai o dată, dă-ţi costumul ăsta caraghios jos şi vino lîngă mine. Yes?
        Lui Benone parcă i se rupea inima dar ca să-şi dea costumul jos nu avea de gînd nici în ruptul capului. Transpirase abundent. Hainele i se udaseră atît de rău încît aveai impresia că a făcut duş îmbrăcat. Solemnitatea caraghioasă a lui Benone o făcu în ultimă instanţă pe blondă să rîdă. Cei din preajmă, la rîndul lor, începură şi ei să rîdă. Uşor, uşor, toată suflarea de pe plajă fu antrenată în această convulsie generală.
        — Hai Benone, insistă fata, curaj!
        Sub privirile necruţătoare ale opiniei publice internaţionale, Benone Chituc trebui să cedeze împotriva voinţei sale.
        — Eşti un adevărat erou Benone, zise admirativ blonda. I Iove you! Ai reuşit să treci peste toate prejudecăţile.
        Întreaga asistenţă începu să aplaude furtunos. Benone simţi că devine idolul litoralului.
        — Kis me!, îi şopti superba creatură.
        Benone ştia engleza din filme aşa că nu îi era greu să înţeleagă.
        — O.K., zise el, dar tocmai cînd se pregătea ceremonios să execute gestul, apăru ca din pămînt vicele.
        — De ăsta îmi eşti tovarăşe instructor principal Chituc? tună vicele.

        Chituc era pe punctul să facă atac de cord. Mîinile îi alergau în toate părţile, dar ca un făcut, nu mai dădea de haine. Marea şansă a fost că s-a trezit. Din fericire vicele nu era acolo iar el se afla în continuare tot pe malul rîului înconjurat de cîrdul de raţe care continua să ciugulească impasibil. Îşi luă pulsul. „Ptiuu, fir-ar al dracului, îşi zise el, dintr-un vis ca ăsta poţi să dai ortu popii." Se uită la ceas. S-a făcut deja şase. Matilda trebuie să se fi întors acasă. E timpul să ridic şi eu ancora. Se întoarse să-şi ia hainele însă constată cu stupoare că hainele îi dispăruseră. Se frecă la ochi pentru a se convinge că nu visa. Intră în panică. „Se poate să mi le fi furat?" se întrebă Benone. Din ce în ce mai alarmat începu să caute prinprejur huşuind raţele şi stîrnind astfel un zgomot asurzitor. Din cele cu care venise nu mai rămăsese decît pledul pe care făcuse plajă, diplomatul pe care pusese capul şi „Paris Match-ul" cu care aţipise pe piept, restul, adică pantofii, ciorapii, pantalonii, cămaşa, cravata şi haina dispăruseră fără urmă. Insistă în căutarea lor însă fără rezultat. De-a dreptul consternat medită la lipsa de conştiinţă a hoţilor, la slaba lor pregătire despre muncă şi viaţă. Meditaţia se prelungi pînă se înseră de-a binelea. Cu ochii în patru, Benone îşi luă diplomatul în care pusese pledul şi revista, îl băgă subţioară şi cu atenţia încordată la maxim porni în aventura întoarcerii acasă. Dar cum se întîmplă cînd e să ai ghinion pînă la capat, ca un făcut în seara aceea, parcă toată lumea ieşise la plimbare şi cu toate că Benone o luase pe cele mai ascunse străduţe se întîlni cu o mulţime de oameni care îl cunoşteau. În slip şi în mînă cu diplomatul, Benone mai găsea totuşi resurse să se poarte demn, ba mai mult să răspundă politicos la saluturi. Mulţi rămîneau muţi de uimire însă Benone îşi continua imperturbabil drumul. Un moment mai delicat s-a întîmplat în faţa blocului unde toată suflarea pensionată stătea la şuetă. Apariţia lui a provocat pe moment stupoare încît Benone era gata să renunţe la drumul propus însă cum nici continuarea plimbării de seară nu era o soluţie prea fericită îşi luă curaj şi făcu o breşă în corpul pensionarilor după care se duse glonţ la uşa apartamentului 12 de la etajul doi, acolo unde stătea. Cheia se dusese cu haine cu tot aşa că sună grăbit şi cu toate că zgomotul paşilor care se apropiau nu întîrzie să se audă lui Benone aceste clipe i se părură o veşnicie.
        — Cine e? întrebă cu vocea ei aspră Matilda.
        — Eu, Benone, răspunse cu sufletul la gură instructorul principal.

        Între timp, probabil că Matilda se uitase pe vizor pentru că un ţipăt disperat răzbătu din apartament, aşa de puternic încît Benone se făcu mic cît un purece de frică să nu iasă toţi vecinii pe scară.
        — Ce-i cu tine în halul ăsta? continuă Matilda pe acelaşi ton disperat.
        — Deschide că îţi explic eu în casă, îi şopti Benone apăsat.
        — Ai fost la femei! ţipă soţia de parcă l-ar fi văzut mort.
        — Ceee? bîlbîi Benone de-a dreptul paralizat.
        — Te-a prins şi ai sărit pe geam.
        — Matilda!...
        — Criminalule, răzbătu asurzitor vocea din apartamentul 12. Cîţiva vecini ieşiră speriaţi. Benone îi salută respectuos.
        — La mine nu mai ai ce căuta, continuă vocea. La cine ai fost, acolo să te duci. Un plîns isteric răbufni prelung.
        Benone mai salută o dată vecinii care în sfîrşit, înţelegînd despre ce-i vorba, intrară zîmbind cu subînţeles.
        — Matildaaa, încercă din nou Benone, te rog deschide să stăm de vorbă.
        — Cu mine nu mai discuţi decît la Tribunal, ţipă secretara în timp ce cu un zgomot infernal trăgea o masă în uşă. „S-a dus toată cariera mea culturală se gîndi Benone şi în faţa ochilor văzu tribunalul, divorţul, partajul... Şi totul... Îşi aduse aminte de revistă. Deschise diplomatul, scoase „Paris Match-ul" şi cu o furie oarbă o rupse în sute de bucăţele pe care le împrăştie pe scară.
        — „Mama voastră de capitalişti" înjură Benone printre suspine. „Numai din cauza voastră..."
        Se făcuse deja răcoare aşa că Benone, pierzîndu-şi speranţa că Matilda va mai deschide, îşi luă diplomatul şi plecă spre cartierul de nord al oraşului, adică la mama sa.
        Lumea se uita mirată la el, unii chiar îl salutau, dar el nici măcar nu-i băga în seamă. Doar la o pereche mai în vîrstă ce se uita insistent Benone crezu de cuvinţă să le răspundă.
        — Sărut mîinile. Cu respect tovarăşe vice, după care îşi continua drumul fără măcar să se mai grăbească.

(Perpetuum comic ’86, pag. 126)

Vezi toată postarea

Gînduri (pc85)

        • Serviţi-vă cu încredere, am o biografie dietetică.

        • Ultima bocitoare a fost îngropată în cimitirul vesel.

        • Timpul este ca o oglindă — te lasă să vezi ce ai în spate dar nu şi ce ai în faţă.

        • Imaginaţia este realitatea trasa de păr.

        • Dacă adevărul este în vin, înseamnă că şi el, ca şi vinul, este de mai multe calităţi.

        • Au apărut oameni şi cu fotolii la cap.

        • Ce pretenţie ai să-i ajungi cu prăjina la nas cînd omul locuieşte la etajul 10.

        • Gura este mormîntul multor adevăruri.

        • Pentru a face întuneric este de ajuns să închid ochii, dar pentru a face lumină nu-i de ajuns să-i deschid.

        • Zgomotul presupune o cauză, liniştea nu.

        • Sănătoşii dialoghează, nebunii monologhează.

        • Să nu inventăm maşini de dat bună ziua.

        • Cimitirele fluturilor se numesc insectare.

        • Moda a apărut odată cu frunza de viţă.

        • Unii îşi acordă foarte greu audienţe chiar lor înşişi.

        • De cele mai multe ori, bolile nu ne merită.

        • Nu te poţi culca pe-o ureche, chiar dacă este muzicală.

        • După ce şi-a făcut operaţie estetică, şi-a luat nasul la purtare.

        • Nu mă învăţaţi cum să fiu respectuos, ci mai repede pe cine să respect.

        • Unii nu-şi merită renumele, alţii nici măcar numele.

        • Sînt unele biografii perfect rezumate într-o poreclă.

        • A sta, nu înseamnă obligatoriu a nu face nimic.

        • Singurul lucru pe care îl poţi da fără a-l avea este cuvîntul de onoare.

        • Doctorul legist nu primeşte niciodată bacşiş.

        • Şi oamenii răi pot visa frumos.

        • Într-adevăr, faptele vorbesc, ce păcat că uneori vorbesc o limba pe care nu o înţelegem.

        • Şi un orb poate vedea foarte bine cum stau lucrurile.

        • A sta pe gînduri nu înseamnă a stă degeaba.

        • Unii privesc natura prin ochelarii de soare şi spun că nu o văd bine..

        • Psihologii sînt de regulă oameni care îi cunosc mai bine pe ceilalţi decît pe ei înşişi.

        • Pentru a fi cu picioarele pe pămînt nu este obligatoriu să umbli desculţ.

        • Dresorul este un regizor veterinar.

(Perpetuum comic ’85, pag. 149)

Vezi toată postarea