Căldura s-a mai domolit. Dinspre apă începe s-adie o boare răcoroasă luminată de soarele ce stă s-apună în spatele blocurilor cenuşii pe balcoanele cărora prind să sune muzici în tranzistoare şi se ivesc trupuri de bărbaţi, strînse în maiouri albe, staţionînd mulţumiţi printre ghivece cu plante firave.
El stă pe conducta ruginită, cu spatele lipit de ţeava unui bătător de covoare şi priveşte lumea care începe să treacă spre casă, desculţă, în slipuri sau halate, ca şi cum s-ar afla într-adevăr la mare, în vilegiatură, nu pe marginea unei bălţi artificiale, la periferia oraşului. O căruţă cu ţigani trece în trap uşor, urmată de un mînz cenuşiu. Cîţiva copii aleargă după o minge, claxonaţi de o Dacie gri. Sandu mai trage un gît din sticla ascunsă-n geantă şi se-ncăpăţînează s-aştepte, privind cu luare-aminte fiecare faţă. Stă acolo, să fie vreo două ceasuri şi ea tot n-apare. „Sînt la plaje. Viorica", găsise biletul înfipt în uşa apartamentului. O căutase peste tot, pe sub pomi, pînă departe, spre stăvilar, unde perechile se răcoreau, făcuse drumul de cîteva ori, dar n-o descoperise deloc printre trupurile întinse pe iarba uzată şi prăfuită, năpădită de tinichele şi sticle sparte. Probabil că, miop cum e, totuşi n-o văzuse. Dar din locul ăsta, unde stă acum, sigur n-o mai pierde. Un bărbat cu pantalonii sumeşi şi o femeie într-o rochie subţire, înflorată, udă la poale, trec mîndri purtînd un preş, din care apa curge şiroaie. N-o va mai lăsa de-acum. S-a hotărît! Gata! O ia de nevastă. Prea mult a ocolit-o. De prea multe ori a părăsit-o şi iar a revenit. Aşa, în răstimpuri, cînd şi-aducea aminte, îl lovea dintr-odată dorul şi suna la uşa ei. O găsea întotdeauna singură, rămînea o noapte, apoi pleca spre a reveni peste alte trei, patru luni, după ce, în ziua plecării jurase că la prînz e-napoi, să-l aştepte cu masa. Sporadic, tot aşa, îi făcuse şi-un copil.
Priveşte — prin înserarea care acum a coborît de-a binelea — ultimele perechi întorcîndu-se spre casă şi simte amărăciunea lovindu-l ca un junghi în inimă, pentru că, iată, ea nu-i nicăieri. Se desprinde cu greu, şi-o ia spre blocul aflat lîngă bisericuţa părăsită. Urcă iar la etajul opt, apartamentul 77, să mai verifice o dată; să se convingă, să mai încerce, poate, totuşi... Inima începe să-i bată nebuneşte: creanga de pin pe care i-o lăsase în uşă nu mai era. A venit! Da, e-năuntru! Doamne, ce noroc! I-aude paşii apropiindu-se, uşa se deschide odată cu braţele lui şi o bătrînă îl priveşte mirată.
— Viorica!, bîlbîie el.
— Eu sînt!
Atîta timp să fi trecut oare?! se trezeşte întrebîndu-se fără noimă.
— Dar dumneavoastră o căutaţi pe cealaltă, revine bătrîna, pe nepoată-mea, probabil. Tot Viorica. Nu mai stă aicea. S-a măritat cu domn’ Marcel, a luat-o la Focşani. Dacă-i vorba de vreo comunicare însă, ceva... Dumneavoastră aţi lăsat creanga...
Vede buzele gurii supte mestecînd înainte cuvinte pe care nu le mai aude. Se-ntoarce coborînd treptele cu viteza cea mai mare pe care i-o pot imprima picioarele muiate, gîndindu-se că va mai trebui să şteargă din memorie şi din repertuar încă un nume. Trece vremea, frăţioare, se duce, mormăie căutînd prin întunericul holului uşa de la ieşire.
(Perpetuum comic ’91, pag. 143)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu