Aşa ceva, îşi spuse paznicul, uluit, nu-i posibil. În atîţia ani, de cînd număra la fiecare asfinţit caii fermei, s-ar fi aşteptat să descopere, bunăoară, că lipseşte unul. Ce-i drept, lucrul nu se întîmplase încă; dar, să se ivească unul în plus... Asta chiar că era de neînţeles.
Aprinse o mărăşească, trase cu sete cîteva fumuri şi repetă numărătoarea. Mai şi miros a ţuică, gîndi, cu năduf. Un păhărel nu-i mare lucru dar, dracu’ m-o crede c-a fost numai unul? Se scotoci prin buzunare, scoase un usturoi şi-l mestecă îndelung, cu coajă cu tot, să dispară damful. După care mai numără o dată caii, să fie sigur, şi se îndreptă spre clădirea conducerii.
După o jumătate de ceas se aflau cu toţii la faţa locului: conducerea, contabilul, veterinarul, femeia de serviciu şi grăjdarii. Veterinarul, care cunoştea pe numele mic toţi caii de pe-o rază de cincisprezece kilometri, identifică imediat intrusul: un armăsar alb, cu pete, care nu semăna nicicum cu colegii de ţarc.
— O fi al cuiva din sat, opină conducerea.
Veterinarul ridică din umeri:
— Un appaloosa pur-sînge? Aşa ceva nu găseşti cale de trei judeţe. Ăsta nu-i din zonă, fraţilor.
Studiară armăsarul; un grăjdar, zelos din fire, îl căută la dinţi.
— Straşnic exemplar, oftă veterinarul. O minunăţie.
Calul fornăi aprobator.
— Straşnic, aprobă contabilul; problema, însă, este ce facem cu el?
— Cum, se miră grăjdarul Burugău, despre care se ştia că agerimea minţii nu-i punctul său tare — cum, ce facem? Îl păstrăm şi zicem mersi.
— Îl păstrăm, iar la primul control ne-am ars cu toţii. Cum îl justifici, dacă-n acte nu există?
— Păi dacă tot nu există, îl dăm cuiva din sat...
— ...şi ne sar în cap ceilalţi, că de ce l-am dat ăluia şi nu lor. Pe urmă se află şi-ajungem tot acolo.
— Atunci... Burugău îşi mototoli căciula, privind cu speranţă, către conducere... atunci, ce-ar fi să mi-l daţi mie? La o adică, zic că l-am cumpărat.
— Mă, tu parcă n-ai şti cît costă un cal.
— Zic c-am pus la ciorap...
— Şi cin’ te crede?
— Atunci să-i dăm drumul, şi se descurcă singur.
— Da’ ăl’ care-l găseşte, nu-şi dă seama de unde vine? După aia controale, anchetă...
— Cît trăiesc eu, sări paznicul, atins la coarda sensibilă, d-aici nu iese picior de cal fără docomenturi.
— Atunci să-l tăiem şi să-l facem salam.
— Mă, te ştiam tare de cap, da’ nu credeam că-i aşa grav. Taci dracului, dacă nu te ajută mintea; las’ să judece ăi’ care au cu ce.
Judecară pînă se-noptă. Apoi duseră calul în pădure, îl împuşcară şi-l îngropară sub un frasin.
(Perpetuum comic ’89, pag. 130)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu