Altceva decît fotbal

        Sfîrşitul săptămînii m-a găsit pe malul lacului, cu undiţa în mînă, verde din cap pînă în picioare, să creadă peştii că-s vegetaţie, mai ales că fizicul meu te duce cu gîndul la o trestie care a făcut cură de slăbire. Deci, cizme verzi, pălărie verde, şi eu tot frunză verde, că de trei ore mă uitam ca un... ăla la poarta nouă cum pluta stă nemişcată şi doarme.
        Pe o distanţă de un kilometru nu-i nimeni, doar două libelule întoarse din ţările calde (dacă astea pleacă, cum pleacă păsările...) care executau picaje şi zumzăiau cu motoarele în plin. Liniştea mi-a fost tulburată de sosirea altui pescar care s-a aşezat la vreo 10 metri de mine. Nu ne-am privit, nu ne-am salutat, pescarii serioşi nu fac aşa ceva; chiar dacă nu se duşmănesc, ei sînt prieteni de moarte...

        Bucuria mea s-a amplificat cînd l-am văzut că e la fel de meşter, ca şi mine, în prinsul vietăţilor acelea pe care cei care le-au văzut, le numesc peşti. Şi meşterul ăsta anonim tot verde, din cap pînă la geanta în care credea că o să îndese scîrbele alea cu solzi. Spre deosebire de mine care păcăneam din pipă... el trăgea vîrtos din ţigară.
        Crapul ăla de 10 kile, cu care plecasem în cap — vorba vine! — de acasă, însoţit de urările soţiei care plîngea (rîdea) în şorţ, s-a transformat, cu timpul, într-o vietate microscopică din clasa amoeba proteus; mi-am zis că nu-i nimic, chiar dacă mă duc acasă cu purici de baltă, numai să duc ceva.
        Întîi am crezut că am halucinaţii auditive, dar mi-am dat seama că nu e cazul să mă îngrijorez de starea sănătăţii mele, deşi auzeam o muzică funebră. Pe drumeagul lateral, de pe marginea dealului, înainta agale un convoi mortuar. Vecinul meu pescar s-a ridicat încet, şi-a pus sculele jos, s-a dus pe marginea drumului şi, cu pălăria în mînă, a aşteptat pînă a trecut tot convoiul. S-a întors, şi-a pus pălăria pe cap şi, liniştit, a luat iar băţul în mînă.

        Pe mine gestul lui m-a impresionat: iată, mi-am zis, un om sensibil, un adevărat om care, fără cuvinte, a făcut un gest frumos, simplu şi adînc. I-am comunicat impresia mea, cu scuzele de rigoare, l-am lăudat pentru această înţelegere în faţa ireversibilităţii. El m-a privit fără să clipească, apoi a rostit scurt:
        — D-apoi cum? Treizeci de ani mi-a fost nevastă!
        După care a mai pus un gogoloi de mămăligă în undiţă...

(Perpetuum comic ’87, pag. 151)

Vezi toată postarea

Apetenţe enciclopedice

        Ca orice om curios din fire, dornic să-şi îmbogăţească permanent bocceaua cunoştinţelor, cumpăr pe rupte almanahuri, broşurele de ştiinţă popularizată, buletine de informare, „fluturaşi" publicitari, pliante O.J.T., liste de bucate, mersuri de tren, prospecte de protecţia muncii. Ştiu, la ora actuală, ce prăjituri au voie să mănînce diabeticii, şi cît de des trebuie să se ducă gravidele la policlinica, ce tip de cască e bine să poarte muncitorii forestieri, şi ce meniu a avut în ziua de 29 iulie 1976 restaurantul lacto-vegetarian din Tecuci; recunosc cu uşurinţă broderiile din Ţara Arieşului şi am habar de hibernarea urşilor din zona Subcarpatică. Ce mai, vreau să devin un al doilea Pico della Mirandola — menţionînd că pe vremea lui totul era mai simplu — „bombardamentul informaţional" abia începuse.
        Cum fac de reţin atîtea şi-atîtea date din domenii incredibil de vaste? Simplu! Tot ce citesc, citesc cu creionul în mînă, subliniind şi comentînd pe manşeta op-ului informaţiile. Cum nu sînt un egoist, vă vînd şi dumneavoastră metoda, garantîndu-vă succesul la orice concurs (cu premii sau fără) Cine ştie cîştigă!
        Concret (iau prima carte care-mi cade-n mînă!): Ştiţi cum trebuie să vă comportaţi pe stradă? Ei bine, nu ştiţi! Mai ales dacă sînteţi femeie şi aveţi numai 20 de ani (nu rîdeţi, broşurica pe care-am pus mîna, la întîmplare, se adresează tinerelor şi ne-experimentatelor noastre semene). Ce aflăm lecturînd-o cu atenţie şi maximă responsabilitate?
        1. „Pe stradă, tinerele de 20 de ani e bine să nu alerge şi, mai ales, să nu împingă pe nimeni." Ce-i drept, sfatul e util; în lunga mea carieră pietonală am văzut foarte multe persoane de sex opus (mai ales eleve şi studente) alergînd pe trotuare şi buşind, nonşalant, orice persoană cu constituţie fizică debilă care avea imprudenţa să le iasă în cale;
        2. „Nu vă luaţi un aer ofensat, dacă aţi fost atinsă din greşeală. Dacă vi se cer scuze, arătaţi că aţi auzit"...
        Evident! Mi-amintesc că zilele trecute, în tramvai, fiind înghesuială, i-am agăţat unei domnişoare ciorapii cu un praz uriaş care ieşea din geanta mea — de altfel, binecrescută. Ea nu a manifestat un aer ofensat, ci mi-a urlat în ureche (cam de la doi centimetri): „Dacă nu încetezi, porc bătrîn, chem miliţia şi-o să-ţi treacă pofta de trufandale!"... Deşi, de-atunci, nu mai aud de loc cu urechea dreaptă, pe loc m-am oferit să cer scuze. Şi tot ca-n carte, persoana mi-a arătat că a auzit, altfel nu mi-ar fi putut replica, adăugind un plus de decibeli: „N-am ce face cu scuzele tale! Dacă eşti domn, scoate o sută să-mi iau alţi ciorapi!"... Aşa poţi constata că unele persoane ori n-au citit de loc cartea cu pricina, ori au lecturat-o superficial.
        3. „Cînd sînteţi în grup, evitaţi, pe cît vă stă în putinţă, chicotelile, expresiile de argou. Lăsaţi tranzistorul să cînte în surdină, cel puţin. Şi, oricîtă camaraderie v-ar lega, nu vă trageţi pumni... prieteneşti. E un spectacol extrem de ridicol! — cel puţin pentru oamenii de pe aceste meleaguri, căci noi avem regulile noastre tradiţionale de comportare!"...
        Cu riscul de-a părea, în ochii umbroşi ai tinerelor destinatare, un pedant pisălog, vreau să remarc, din nou, justeţea şi utilitatea sfaturilor. Că nu-i bine să chicoteşti în grup, am verificat, pe propria-mi piele, cu decenii în urmă cînd, aflîndu-mă la o înmormîntare, am început să rîd, împreună cu ceilalţi copii, de un văr al mortului, care fiind asupra chefului, s-a răsturnat cu scaunul; trei palme categorice au răsunat pe obrazul meu în mod punitiv.
        Să ne oprim la alt adevăr: tranzistoarele, e indicat să cînte-n surdină! Sper că în curînd îl va descoperi şi vecinul meu de palier — probabil impresar al fraţilor Dolănescu — altfel nu se explică tenacitatea cu care-i popularizează între orele 17—23, în întregul cvartal, melodiile. Trebuie să adaug că ideea cu surdina pentru tranzistor mi-a venit şi mie, chiar din ziua a doua a mutării colocatarului la noi în bloc; numai că cei de la magazinul Muzica mi-au spus cu regret politicos că surdine pentru tranzistoare n-au primit încă, dar că-mi pot oferi una pentru trompetă. (Am luat-o, pentru orice eventualitate).
        În fine, problema pumnilor prieteneşti: păi ce, ne comparăm noi, bătăuşii de pe aceste meleaguri cu Piedone Africanul, Cassius Clay americanul sau Joe Indianul? Hai să fim serioşi — oricît de tare ne-ar marca patriotismul local!...
        Am cumpărat o nouă carte: Creşterea iepurilor de casă... pe care am de gînd s-o conspectez cu aceeaşi seriozitate.

(Perpetuum comic ’87, pag. 138)

Vezi toată postarea

Ieşire din anonimat

        Ochii lui Melinte scăpărau de furie.
        Ce înseamnă, tovarăşe, aceşti opt sute şaptezeci şi nouă de lei, convorbiri adiţionale? Unde vă credeţi dumneavoastră, de înşelaţi astfel abonaţii? Să ştiţi că eu nu sînt fraierul dumneavoastră! Nu mă las păcălit tocmai de cei de la telefoane. Ehe, tovărăşică, mulţi au vrut s-o facă pînă acum, dar i-am pus eu la punct... Şi ăia erau oameni deştepţi, nu glumă! Ia vedeţi ce faceţi, că eu mai mult de o sută de lei, nu plătesc nici mort...
        Casiera rămase puţin derutată. Individul de la ghişeu îi făcea o atmosferă nefavorabilă, tocmai acuma cînd erau atîţia oameni la rînd. Asta îi mai lipsea, ca el să aţîţe spiritele, să le dea apă la moară celorlalţi, s-o ţină dupa aceea cu ei tot într-o ceartă, pînă la sfîrşitul programului.
        Cunoştea bine oamenii. Toţi, sau aproape toţi, cînd este vorba să plătească mai mult, devin cîrcotaşi şi scandalagii. Vorbesc la telefon cu nemiluita şi pe urmă uită. Unora li se întîmplă să vorbească în lipsa lor copiii, lucru pe care ei nici nu vor să-l conceapă, şi de aici reclamaţii şi discuţii.
        Odata, o studentă a vorbit de o mie cinci sute de lei, de la Galaţi cu un băiat tocmai din Timişoara, pe care îl cunoscuse într-o tabără. De o mie cinci sute de lei într-o singură lună! Pîna să se descopere adevărul, mamă, ce scandal a mai fost...
        Dar nici eu n-am să mă las prostită, hotărî ea. Îi fac o figură, să mă ţină minte...
        Devenind dintr-o dată foarte amabilă, i se adresă politicoasă lui Melinte:
        — Fiţi amabil şi aşteptaţi un moment să verific şi vă spun îndată care este situaţia.
        Se îndreptă către cartotecile care erau stivuite într-un dulăpior din lemn, scoase o foaie, o studie, o puse la loc şi apoi continuă:
        — Aşa, bine... Păi, dumneavoastră, tovarăşe Melinte, aţi avut mai multe convorbiri interurbane cu Parisul, Viena, Londra, şi Afumaţi...
        — Cum, Paris, Viena, Londra şi Afumaţi? Ce Afumaţi, tovarăşă? Eu sînt bucureştean get beget. Ce am eu cu Afumaţii?
        Abia după ce rosti ultima frază, Melinte realiză importanţa cuvintelor rostite.
        — Chiar aşa, cu trei capitale într-o lună? se gîndi el... Şi toate de prima mînă! Cu trei capitale, eu cel care ţin evidenţa exactă a tuturor convorbirilor locale, eu care adun impuls cu impuls, pentru a nu le depăşi numărul la care am dreptul... Numai cîte discuţii am cu soacră-mea, cînd vorbeşte cu fiică-sa cealaltă, cumnată-mea Zina, care locuieşte în blocul vecin. Că nu se poate deplasa pînă acolo, baborniţa, trebuie să stea mereu cu telefonul în mînă! Hai, că începe să fie nostim, iar eu să devin un om important. De cînd aşteptam un moment ca acesta! Am să profit din plin de el. Dacă mai spunea că am vorbit şi cu Roma, sau Madridul, merita să dau divorţ şi s-o iau de nevastă...
        Cei care aşteptau la rînd, începură să se agite.
        — Nu vă supăraţi, îl interpelă o fetişcană cu ochi mari, negri, ce părea să fie studentă, chiar aşa relaţii aveţi? Păi, sînteţi un om grozav, domnule! Auzi dumneata, Paris, Viena, Londra... Ce n-aş da să fiu în locul dumneavoastră... Pe mine mă cheamă Sanda. Îmi pare bine că v-am cunoscut şi aş dori să vă mai văd...

        Uite, că încep să devin un om mare! Dacă aş fi încercat să intru în vorbă pe stradă cu fetişcana asta, m-ar fi repezit, spunînd că sînt un golan. Iar acuma, mi se oferă pe tavă! Ce ţi-este şi cu tineretul de azi! Dacă mi-aş prinde mintea cu ea, precis că peste o oră mi-ar spune că mă iubeşte la nebunie... În ce poveste am putut să intru, aşa, pe neaşteptate! Oare cine o fi vorbit în realitate cu Parisul, vreun profesor universitar? Dar cu Viena, cu Londra?
        Uite-mă şi profesor universitar, compozitor, sau mai ştiu eu ce! Profesorul universitar, doctor, docent, Gicu Melinte, membru corespondent al... Doctor honoris causa... Causa... Apropo, care e cauza? A, telefonul... Am intrat aici ca un om obişnuit şi ies o somitate. Mare minune şi cu impulsurile! N-aş putea să-i dau vreo cîteva şi lui Tudorel la şcoală? Să nu-i mai fac eu lecţiile, să mai ia şi el cîte un zece, măcar odată pe trimestru....
        Şi totuşi, ce te faci Melinte? se întrebă neputîndu-se hotărî. Pe naiba Paris, Viena, Londra... Eu n-am vorbit în viaţa mea, nici măcar cu Ploieştiul! Dar parcă prea frumos se uită la mine cei din jur, aşa că tare greu îmi este să reneg marile mele relaţii..."
        Apoi, cu glas tare, extrem de indignat:
        — Uite ce este, tovărăşică! În adevăr, am vorbit cu Parisul, Viena, Londra... Dar cum este posibii să mă jigniţi, încărcîndu-mă cu o convorbire, tocmai de la Afumaţi? Am eu mutră de aşa ceva?
        Rostind aceste cuvinte, Melinte scoase pieptul în afară şi se ridică în vîrful picioarelor, căutînd s-o privească de sus pe casieră. Trebui să uite pe moment, că luna trecută cînd fusese la vînătoare, vorbise cu taxă inversă de la Afumaţi... De acuma, diferenţa dintre el şi casieră devenise netă, între situaţia lui în societate şi a ei, intervenise o prăpastie. Ea rămăsese un om obişnuit, banal, iar el unul deosebit, aşa cum nu reuşise să devină prin muncă susţinută, ani întregi. I se întîmpla acuma să se afirme dintr-o dată, să fie în atenţia tuturor, fără să i se pună la îndoială în vreun fel, calităţile.
        Femeia de la ghişeu îl privi circumspectă, dar în cele din urmă se hotărî:
        — Prea bine, răspunse ea. Achitaţi pe loc opt sute şaptezeci şi trei de iei, iar pentru diferenţa de şase lei cît costă convorbirea cu Afumaţi, faceţi vă rog contestaţie.
        Melinte rămase stupefiat:
        — Nu ştiu dacă am atîţia bani la mine, bîigui el... Am plecat în grabă de acasă şi mi-am uitat portofelul...
        — Lasă vecine, că te împrumut eu, răsări ca din pămînt Ionescu, cel care locuia cu un etaj mai sus decît el. Azi tocmai am luat leafa, şi am de unde să-ţi dau. Dacă nu ai zilele acestea, nu face nimic, mi-i restitui cînd vei avea, pot să aştept oricît. Cu un om ca dumneata, nu te întîlneşti cu una, cu două. Nu strică să am şi eu un astfel de prieten, că cine ştie, poate mă vei ajuta şi dumneata vreodată cu ceva. O persoană ca dumneata, sînt sigur că poate rezolva aproape orice. Să mă fi picat cu ceară, nu mi-aş fi putut închipui aşa ceva... Tocmai dumneata care păreai un om obişnuit, un om oarecare... Ce-or să se mai bucure vecinii cînd vor afla! Că şi aşa, pe scara noastră nu avem nici un şef, nici un locatar mai acătării, să ne ţină şi nouă partea... Ai văzut la blocul de peste drum, ce asfalt le-au turnat! Şi noi călărim noroaiele... Uite, poftim banii, îi spuse Ionescu, numărînd nouă sute de lei. Este o mare cinste pentru mine, că o parte din lefuşoara mea capătă o destinaţie atît de importantă...
        Ionescu înghiţi totuşi în sec, gîndindu-se ce o să zică nevastă-sa, care nu o putea suferi pe doamna Melinte, pe sclifosita aia care se maimuţăreşte atîta.
        Între timp, studenta îl privea cu o admiraţie din ce în ce mai mare, pe omul acela cu relaţii atît de multe.
        „N-ai ce să mai faci, Melinte, se consolă în gînd, trebuie să plăteşti şi basta. Altfel se duce de rîpă tot prestigiul tău de om important. În adevăr, este cam scumpă distracţia asta, dar pe cuvîntul meu că merită. Cine ştie dacă voi mai avea vreodată şansa de a vorbi cu trei capitale, cu trei capitale într-o singură lună... Şi în definitiv, nu am decît să plătesc, iar după aceea am să fac o contestaţie. Cine o să mai ştie acest lucru?"
        Cu îndoială în suflet, numără de două ori banii pe care îi primise de la Ionescu şi îi întinse sfidător casierei, căutînd să pară indiferent.
        Casiera bombăni printre dinţi: „Lasă, că vă ştiu eu pe voi ăştia care vorbiţi la telefon în neştire şi pe urmă faceţi pe naivii", îi dădu restul şi continuă cu următorul.
        Melinte se mai uită odată la oamenii care stăteau la rînd, citi în ochii lor o admiraţi amestecată cu invidie şi o blagoslovi în gînd pe casieră, singura care nu aprecia relaţiile lui, cu cele trei mari capitale europene.
        „Nesuferita... Să-mi facă una ca asta, ea care poate că nici nu are telefon acasă, mie, unui om cu atîtea relaţii..."
        — Ce jignire, auzi dumneata, Afumaţi, borborosea într-una studenta, sorbindu-l din ochi pe Melinte, care ieşea din clădire, radios că pînă la urmă îi păcălise totuşi pe cei de la telefoane, cu suta de lei pe care intenţionase să oplătească la început.
        În drum spre casă, i se păru că oameni îl priveau altfel decît pînă atunci, îi făceau loc să treacă, nu se mai izbeau de el.
        „Mîine trimit contestaţia, îşi zise deschizînd uşa apartamentului, doar n-am să renunţ ca prostul la o sumă atît de mare..."
        În hol, fu întîmpinat de un miros persistent, dar plăcut.
        — Dragule, îi spuse triumfătoare soţia, arătîndu-i o grămăjoară de produse cosmetice, vezi ce mi-a adus de la Paris, tanti Mioara? Nu fii îngrijorat, îl consolă, grijulie, văzîndu-i privirea contrariată, nu ne costă nici un ban! I-am făcut şi eu un mic serviciu... Cît a fost plecată, am ţinut-o la curent prin telefon, cu ce mai era pe acasă...

(Perpetuum comic ’87, pag. 61)

Vezi toată postarea