Salvarea putea să stea în mîinile Marietei Drogeanu a cărei memorie alarma toţi colegii.
— Mary dragă, i se adresă prietenei prin telefon, numai ce-am întîrziat puţin prin oraş şi la uşa mea s-a înfiinţat un tînăr care mi-a lăsat un buchet de garoafe...
— Cine i-a deschis? o întrerupse alarmată Marieta.
— Goguţă, nepotul meu. Dar să lăsăm amănuntele astea neimportante.
— Sînt foarte importante! exclamă Marieta.
— Mă rog, pentru memoria ta, dar să revin: odată cu garoafele a lăsat şi o carte de vizită a directorului Institutului Astronomic, Teo Onisie. Habar n-am cine-i omu’. Ţie îţi spune ceva numele ăsta? Te rog, ajută-mă, trebuie să-i mulţumesc.
— Să-i mulţumeşti? se auzi vocea sugrumată a Marietei. Tu îţi dai seama în ce-ai intrat?
— În ce? se interesă, uşor amuzată, Ionela.
— În vizorul lor.
— În vizorul cui? dădu Ionela un pas înapoi.
— De cînd ai ieşit la pensie, ai cam pierdut contactul cu realitatea. N-ai auzit ce se întîmplă în jurul nostru?
— Ce se întîmplă?
— Operează organizat, într-un stil de te lasă mască. Draga mea, mi-e teamă pentru tine, ai ajuns pe lista lor. Începutul ăsta nu spune altceva. Se documentează mai întîi, că nu-şi riscă pentru orice fleac libertatea, observa cum stai, cîţi inşi sînt în casă, numărul şi felul zăvoarelor, cum se prezintă vecinii, la ce oră dispar, ca lovitura lor să se desfăşoare făra peripeţii. La tine e cît se poate de simplu şi tentant: eşti singură, pensionară. În plus, valorile pe care le deţii...
Cu toate că i se înfipsese un cui în inimă, Ionela brava şi-i ceru Marietei o nouă favoare:
— Fii bună, draga mea, mai gîndeşte-te! Chiar n-ai auzit de Teo Onisie? E foarte important să ştim.
După cîteva clipe de tăcere, timp în care, probabil, făcuse eforturi de gîndire, Marieta Drogeanu spori şi mai mult îngrijorarea Ionelei.
— Tu ştii că mie nu-mi scapă nimic: prietenii tăi sînt şi ai mei. De numele ăsta n-am auzit în viaţa mea.
După o tuse înecăcioasă, se simţi obligată să-şi avertizeze prietena, cam visătoare din fire.
— Fii cu ochii în patru, draga mea, şiretlicului cu flori îi poate urma o spargere în toată regula!
— Să anunţ organele? scăzuse îngrijorător vocea Ionelei.
— Au destule treburi şi ele acum. Important e să ne luăm noi măsuri de securitate înainte de toate. Nu deschide nimănui uşa, mai pune-ţi un rînd de zăvoare, roagă-l pe Goguţă să stea mai mult pe la tine!
Mulţumindu-i Marietei pentru bunele ei sfaturi, Ionela îi respectă întocmai spusele dar, după cîteva zile, o fulgeră un gînd: dacă directorul Onisie există cu adevărat, era de datoria ei să-l avertizeze că-n numele lui acţionează un tînăr. Printr-o cunoştinţă intră în legătură cu o doamnă care lucra la Institutul Astronomic şi cînd o întrebă de numele respectiv, aceasta confirmă fără tăgadă. În plus, îi oferi Ionelei şi numărul de telefon care ar fi simpificat multe dacă l-ar fi avut la timp. Sună chiar a doua zi.
— Ionela Stratan vă deranjează, se prezentă ea cînd auzi în receptor o voce baritonală, după cum bănuia, a unui bărbat în plină maturitate. Îmi fac o datorie de conştiinţa în a vă avertiza că-n numele dumneavoastră...
— A, doamna Stratan, profesoara de naturale! Iertaţi-mă că n-am putut să vă prezint omagiile personal dar, din cîte înţeleg, buchetul a ajuns la destinaţie.
— Buchetul, mormăi încurcată Ionela, da, a ajuns la mine, dar cui datorez această favoare? riscă ea o întrebare.
— Nouă, tuturor, Niculinei, Odettei: sînt tatăl Odettei, fata pe care aţi pregatit-o pentru facultate.
Ionela Stratan fu gata să scape telefonul jos. Sigur, îşi amintea de fata aceea blondă, dar fiindcă-i dăduse meditaţii la intervenţia unei cunoştinţe, nu se interesase niciodată de numele ei de familie.
Mulţumindu-i încă o dată lui Onisie pentru gestul său neaşteptat, transmiţînd omagii doamnei Niculina şi domnişoarei Odette, studentă în ultimul an, după socoteala sa, Ionela abia aştepta să întrerupă convorbirea asta pentru a începe alta, cu Marieta, căci zvonista merita să primească o lecţie pe cinste. Formă numărul, aşteptă ceva pînă i se răspunse şi, după o pregătire amănunţită, glăsui:
— Imaginează-ţi, Mary dragă, că Teo Onisie există şi nu e vreo parolă a vreunui clan rău famat, e însuşi directorul Institutului Astronomic, tatăl Odettei de care poate-ţi aminteşti, şi, culmea, chiar el personal mi-a dăruit garoafele. Ce zici?
Dar fiindcă Marieta Drogeanu nu mai scotea o vorbă, Ionela se simţi obligată să-şi ceară scuze dacă deranja cumva.
— Tu nu mă deranjezi, m-au deranjat între timp alţii: m-au lasat în sapă de lemn.
— Cum? Cînd? Ce mijloace au folosit? Moderne?
— Mi-ar fi fost foarte uşor să-mi dau seama ce mă paşte dacă s-ar fi comportat aşa, modern. Mizerabilii au recurs, se vede treaba, tot la acelea perimate, clasice, şi m-au luat prin surprindere.
Imediat ce încheie convorbirea cu Marieta, Ionela trecu prin dreptul vizorului şi, instinctiv, îşi aruncă privirea spre casa scărilor. Acolo se zărea acum un ins. Oare, ce căuta?...
(Perpetuum comic ’88, pag. 105)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu