Sucală şi Meliţă sînt doi cetăţeni oneşti. Ei au făcut un schimb de locuinţă. Şi de telefon. Sucală, om mai întreprinzător sau cu mai multe relaţii, se duce la telefoane. Vrea să găsească un dram de înţelegere, mai exact şi el şi tovarăşul său, Meliţă, să-şi păstreze telefoanele. Aşa cum sînt. Aşteaptă la rînd, politicos şi răbdător. Ajuns în faţa ghişeului încearcă să-şi facă oarecum cunoscută dorinţa, problema, ca să nu fim atît de pretenţioşi.
— Stimată tovarăşă, eu schimb locuinţa...
— Nu aparţine de noi, zice fruncţionara, încruntată şi indispusă ca un condamnat pe viaţă. La Consiliul popular...
— O clipă, permiteţi-mi. Schimb şi telefonul. Eu îl las, cel care vine în locul meu îl lasă pe al lui...
— Ce stradă? Ce număr?
— Speranţei, tovarăşa. Numărul telefonului — 14421.
— Adresă completă, vă rog.
— Strada Speranţei 1092, Bloc Mo2, cvartal III, Aleea X, Sc. 7 et. 8, ap. 101.
— Locuiţi într-un oraş sau într-un bloc?
— În bloc.
— Faceţi o cerere prin care solicitaţi schimbarea telefonului. Motiv? Aţi schimbat domiciliul. Plătiţi la casierie 800 de lei. Demontaţi aparatul şi-l aduceţi la noi. Îl demontaţi cu grijă, să nu-l stricaţi.
— Aş avea o rugăminte...
— Inutil. Dacă vreţi, poftiţi.
— Nu s-ar putea...
— Nu!
— Sînteţi sigură? Nici n-am precizat ce doresc?!
— Să nu aduceţi aparatul! Asta vreţi?
— Exact! N-are nici un rost să-l mai demontez, să-l aduc, pe urmă, altcineva să-l readucă...
— Insistaţi degeaba.
— Mi se pare logic să rămînă...
— Noi avem reguli aprobate. Ne conducem după ele, nu după logică, tovarăşe!
— Eu voi avea în continuare un post telefonic la domiciliu?!
— Aşa este. Dar trebuie să aduceţi aparatul, să-l predaţi. Aşteaptă şi alţii...
— Ce să fac? N-am încotro. Dar Meliţă, cel cu care schimb....
— Îl aduce şi dînsul aici!
— Şi în cît timp îmi va reinstala telefonul?
— În 10, cel mult 15 zile. Dacă nu apare vreun eveniment neprevăzut. În ultima vreme s-au înmulţit...
*
Telefonul lui Sucală sună mereu şi cînd trebuie şi cînd nu trebuie. Sucală sună la deranjamente de mai multe ori. Vine un băiat drăguţ cu salopetă albastră, cu o sacoşă albastră şi chiar cu ochi albaştri. E luminos, radios, galant.
— Ce are? întrebă el zîmbind amical.
Sucală scoate o hîrtie. Vrea omul să fie exact:
— Minute în şir nu are ton...
— Se mai întîmplă, zîmbeşte iar tehnicianul şi se aşează pe un scaun.
— Nu cuplează...
— Toate au meteahna asta... Altceva?
— Deseori ridic receptorul şi aud: pac-pac-pac, parcă e o mică mitralieră.
— Sînt şi ele prea solicitate.
— Vine ton continuu, fals, inutil...
— Decît de loc...
— Se formează aiurea, de cele mai multe ori, deşi eu nu greşesc. L-am supravegheat.
— Supravegheaţi-l în continuare. E foarte aglomerată centrala...
— Uneori e mut complet...
— Da’, da-i trece!?
— Sună şi la mine cînd cuplajul formează numărul.
— Asta se remediază. Îl mai ungem, îl mai dregem noi.
Băiatul cu salopetă albastră se apucă ager şi sigur de lucru. Sucală îl urmăreşte cu emoţie şi ciudă! „De-ar şti — gîndeşte el — cîţi pumni i-am dat, cît l-am izbit de masă..."
*
După o vreme, vine iar un tehnician de la telefoane. Un om între două vîrste, mahmur, cu o pufoaică şi mustaţă. Între buze poartă o ţigară. Pufăie.
— Nu v-am chemat, se miră Sucală.
— Facem o revizie.
— Nu, protestează Sucală şi barează brutal calea oaspetelui.
— De ce? se opreşte dezorientat tehnicianul.
— Nu admit. Telefonul merge excelent. Nu vreau să-l stricaţi.
— Îmi pare rău. Vorbiţi cum nu e cazul.
— Vă cer scuze, dar de telefon nu vă atingeţi. Merge extraordinar şi n-aş vrea să-l dereglaţi!
— Cine vi l-a pus la punct?
— Eu!
— Vă deranjează dacă vă întreb cum? În ce mod?
— De fel. Vă explic, dar nu-l atingeţi. Eu sunam acasă şi nimeream tot la cuplaj, la Baba. Într-o zi, am făcut numărul lui. Şi am nimerit la mine. De atunci, sunăm, şi eu şi el, invers! Eu formez numărul lui, el pe al meu.
— Nu se poate!?
— Nu? Sucală formează un număr. Îi întinde receptorul. „Casa tovarăşului Baba?" „Da". „Baba!?"
„Da!" Tehnicianul rămîne uluit. Întreabă cu voce tremurîndă:
— Pot să sun la mine acasă?
— Vă rog. Ce număr?
— 57322.
— Perfect, zice Sucală. Poftiţi. Tehnicianul ia receptorul: „Alo, casa Pop? Scuzaţi!"
— Nu, nici o problemă, îl linişti Sucală. Vi-l fac eu: 57321.
— E greşit...
— „Casa Pop? Da! O clipă" — Poftiţi?
Pop nu are putere să ridice mîna. O voce zbiară în receptor. Din cameră ies copiii, de 10 şi de 12 ani, ai lui Sucală.
— Tată, ghiozdanul lui — şi arată spre fratele său mai mic — e complet.
— Şi al lui tăticule, zice Prîslea...
— Bine. Să fiţi cuminţi.
Copiii pleacă. Pop stă pe un scaun. Priveşte năuc. Nu mai înţelege nimic. Întreabă:
— De ce-i puneţi pe copii să-şi facă unul altuia ghiozdanul? Asta nu înţeleg...
— Vă e rău?
— Parcă...
— Vă dau un pahar cu apă!
— Da...
Sucală aduce repede un pahar cu coniac. Apoi adaugă:
— Dacă îşi fac fiecare ghiozdanul lui, copiii uită acasă ba o carte, ba un caiet. Aşa nu uită nici unul nimic.
(Perpetuum comic ’88, pag. 150)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu