Paznic la bostănărie

        Primarul se dă jos din şaretă cu şalele înţepenite: hurducat toată ziua de gropile şi umflăturile drumurilor mărginaşe, seara îşi simte toate oasele dislocate. Dar e tînăr şi îşi revine iute.
        Se uită bucuros peste întinderea cu gogoşari, roşii şi puzderie de bostani albi, umflaţi, care urmează clina dealului, coborînd apoi lin spre eleşteul cu peşte.
        Din bordeiul paznicului iese un fuior de fum. În prag se iveşte numaidecît un bătrîn scund, cu umeri surprinzători de largi. Pălăria trebuie să fie din veacul celalalt, dar flaneaua e din nailon, iar şoşonii din picioare, de dată recentă, evident.
        — Bună ziua, moşule!
        — Noroc, băiete. Cu ce treburi pe la noi?
        — Dau şi eu o raită prin bunurile comunei.
        Moşul îl cercetează bănuitor, cu ochii mici, vineţii:
        — Ce fel de raită? Umbli după bunătăţi?
        — Să văd şi eu de ce dispunem. Şi primarul se aşează, suspinînd, pe un butuc din preajmă. Moşneagul rămîne în picioare. Tac amîndoi. Se aude, de departe, o cinteză.
        — Dar dumneata ce eşti aici? Paznic?
        — Paznic. Şi tu, flăcăule, ce stare civilă ai?
        — Sînt primar.
        — Primarul cel nou?
        — Da. Cel nou.
        Bătrînul intră iute în colibă, iese cu o ghioagă enormă de frasin, ia, milităreşte, poziţia de drepţi cu arma la picior şi salută cadenţat:
        — Să trăiţi, tovarăşe primar! Sînt paznicul Vasile Clonţ al lui Ifrim. Servesc cu credinţă comuna.
        — Pe loc repaus! — comandă vesel oaspetele. Ce ai pe foc?
        — Mămăligă. Vă servesc?
        — Fără nimic altceva?
        — E şi un element de brînză. Şi oarecare ceapă.
        Se consumă deci mămăligă cu unt, brînză, ceapă şi măsline.
        — De măsline de unde ai făcut rost?
        — Mai aduc copiii cîte ceva.
        — Copiii?
        — Şase am: trei băieţi şi trei fete. Şi unsprezece nepoţi. Toţi entelectuali.
        — Apoi de ce nu te ţin acasă, la vîrsta dumitale? Cîţi ani ai?
        — 86.
        — Cum? Şi stai aici, singur, pe cîmp?
        — Zi şi noapte.
        — De ce ţii serviciul? De nevoie?
        — Nu. Că-mi place mie aici. Acasă ce să fac? Babă n-am, alte „copiliţe" nu trag la mine...
        Oaspetele îşi priveşte gazda dintr-o dungă:
        — Şi ce te faci dacă te atacă vreun borfaş?
        — Îl bat de-l smintesc. Dar n-am avut cazuri. Ori îţi închipui că n-am forţă executivă? Ia dă-mi mîna.
        Primarul simte o strînsoare de menghină şi se răstoarnă de pe butuc înainte de a-şi da seama ce i se întîmplă.
        — Aoleu, dar vajnic mai eşti! — rîde, scuturîndu-se de praf. Totuşi, pentru anii dumitale... Aici sînt socoteli, probleme... Văd că ai şi cîntar...
        — Dispun. Da’ ce crezi, că-s ramolit? De ce mă crezi dumneata ramolit? Ia întreabă-mă ceva din istoria română, ce-a făcut Petru Rareş la Feldioara; sau din geografie: cîţi afluenţi are Siretul...
        Intră iar în colibă şi aduce la vedere un calculator de buzunar:
        — Socotelile le fac cu maşinăria asta. Mi-a procorat-o un ginere din Italia.. Şi m-am învăţat să umblu cu degetul pe ea. Dă o problemă: să vezi.
        Primarul rămîne pe gînduri, amuzat.
        — Mda — zice, pe jumătate convins — eşti un paznic neobişnuit. Şi cu cît te plătim noi pe lună?
        — 100 de lei.
        — Foarte puţin.
        — Nu-i puţin, că se adaugă şi produse. Am voie să fur pînă la 70 de kilograme pe an.
        — Cum adică să furi?
        — După lege, n-aveţi cum să mă plătiţi. Şi nici să-mi daţi produse. Aşa că s-a stabilit să fur din tot ce-avem aici. Bineînţeles, cu acte în regulă.
        Primarul mulţumeşte cuviincios pentru trataţie, se ridică şi se mai scutură o dată.
        — Asta chiar n-o mai înţeleg.
        — Simplu: cînd e să-mi însuşesc zarzavaturi, îl chem pe secretarul Consiliului popular, cîntărim, de-o pildă, două kile de roşii, una de ardei graşi, mă rog. Eu fac chitanţă — io-te, am şi chitanţier, cu borderou — el semnează că a luat primăria pentru mese date delegaţilor şi gata. Sau facem proces-verbal că iepurii au năvălit în varză şi-n morcovi, dar obectele sînt în ciorba făcută de nepoată-mea.
        — Aşadar, mergem pe minciună!
        — Dar serviciul meu e adevărat. Şi chitanţele pentru fiecare an sînt colea, în ordine. N-am furat niciodată, mai mult decît mi s-a stabelit. Şi n-am mîncat nici măcar un fir de leuştean fără evidenţă.
        — Nu se poate aşa. Punem noi ordine în chestiunea asta.
        — Atunci înseamnă să mă dai afară.
        — Ba din contră. Să te răsplătim cum se cuvine. Dar cu acte.
        — Ştiu eu. Că de cînd am intrat paznic, am apucat patru primari. Şi fiecare după ce venea pe aici, pentru cunoştinţă, mă trecea în legalitate. Adică mă dădea afară. Iar după o săptămînă, mă chema înapoi.
        — Chiar aşa?
        — Dar cine se mai angajează azi cu 100 de lei pe lună?
        Primarul se urcă, sprinten, în şaretă. Calul nechează scurt, apoi sforăie.
        — I-e sete — observă moşneagul, săltîndu-şi pălăria incoloră. Are păr rar, dar nu alb, ci cărunt şi ţepos.
        — Eu — mai spune — mă pregătesc pentru concediul de-o săptămînă. Mai plec pe la Bucureşti. O vizionez pe fiică-mea, care-i director general şi mă duce la Operetă, unde-mi place mie baletul. Dar să ştii că în lipsa mea, aici se fură fără ştampilă, pe-adevăratelea. Şi nu răspund.
        — Bine, bine... Altfel eşti un om grozav!
        — Să trăiţi, tovarăşe primar, mulţumim de apreciere. Iar peste opt zile, cînd mai treceţi pe-aici cu revenirea, vă servesc, din partea mea şi cu un crap chinezesc. Că am raţie hoţească de trei pe an — şi n-am consumat încă nici unul.

(Perpetuum comic ’91, pag. 66)

Vezi toată postarea

Noduri în papură

        Ei, nu, că asta le-a pus capac la toate, n-aveţi orientare, aia e, să nu-mi spuneţi mie că ăsta e folclor şi merge oricum, oriunde şi oricînd, păi nu merge, fraţilor! Vreţi argumente, da? Uite argumente. Hai s-o luăm pe părţi:

        Foaie verde lămîiţă, 
        Colo-n vale-n grădiniţă, 
        Paşte calul lui Gheorghiţă 
        Priponit de-o garofiţă.

        Voi trece cu vederea faptul că lămîiţa nu e foaie verde şi nu vă acuz că-n epoca revoluţiei tehnico-ştiinţifice Gheorghiţă are un cal în loc de cal-putere, însă e inadmisibil ce se întîmplă: el îşi priponeşte calul de o garofiţă, iar voi sînteţi nepăsători la semnificaţia faptei sale, asta cînd pe plan mondial se iau măsuri hotărîte pentru protejarea mediului înconjurător. Şi Gheorghiţă mai are tupeul să strige:

        Şi-aoleu, leliţă, 
        Şi-aoleu, fetiţă, 
        Ce-ai cu mine, fă? 
        Iubeşte-mă, mă!

        Păi de ce să-l iubesc dacă...

        Garofiţa s-a uscat,
        Calul lui Gheorghe-a scăpat.

        A scăpat calul şi voi săriţi peste cal, nu vă daţi seama că le sugeraţi oamenilor să-şi lege murgii de garofiţe. O fi, fraţilor, folclorul depozitar de-nţelepciune populară, dar asta nu e valabil pentru orice cîntec, chiar dacă, în cazul nostru, mîndra strigă în rimă asonantă:

        Aleargă, Gheorghe, aleargă 
        Că ţi-a scăpat calu-n iarbă.

        De acum, forţele dezlănţuite ale animalului nu mai sînt controlabile şi el va provoca un dezastru ecologic. Disperarea leliţei este justificată:

        Aleargă cu capul gol, 
        C-a scăpat calu-n mohor,

        Iar de acolo, în final:

        Aleargă cu pălărie, 
        C-a scăpat în fînărie.

        Va să zică, prin mohor Gheorghe aleargă cu capul gol fiindcă îşi pierduse, probabil, pălăria prin iarba lăsată în versurile dinainte, iar în fînărie aleargă din nou cu pălărie. Unde-i logica fraţilor, de ce vîrîţi în programul artistic o asemenea melodie, drăguţilor, şi dacă o vîrîţi, de ce n-o adaptaţi? Păi n-ar fi fost altceva dacă leliţa spunea:

        „Foaie verde măr crocant, 
        Protejaţi mediu-ambiant"?

(Perpetuum comic ’89, pag. 80)

Vezi toată postarea

Frichinel dă la pedale

        Pe la opt şi-un pic, Voicu Dănuţ a fost culcat cu forţa de mama sa, bineînţeles, ajutată energic de sora mai mare. Cu ochii umezi, strivit de o plapumă nedrept de groasă, Dănuţ, la cei opt ani ai săi, se gîndeşte cu destulă maturitate la nedreptăţile ce i se fac zilnic, la regimul de teroare pe care i-l impune sora în absenţa mamei, la toate pedepsele primite degeaba ori pentru prea puţin lucru, în timp ce colegii şi vecinii de bloc o boieresc...
        Această seară este foarte potrivită pentru a-şi aduce aminte de cea mai tare bătaie pe care a mîncat-o de la soră-sa, de Anul Nou, cînd, privind şi el emoţionat pomul de iarnă, un glob uriaş s-a desprins şi a căzut de la sine. A fost bănuit de o încercare de furt de dulciuri, încolţit în baie cu pantalonaşii deja daţi jos şi lovit sălbatic cu o riglă de lemn, de vreo cincizeci de centimetri, ciobită de atîta întrebuinţare. Ah, rigla aceea, cît de ascultător cîrmeşte înapoi tricicleta în parc, atunci cînd surioara i-o arată, ridicînd-o şi agitînd-o cam în dreptul urechii, ca pe un aparat de emisie-recepţie. Dar pentru a scăpa şi de acest minim efort al acţionării riglei, pentru a nu se mai deranja din lectură, mintea infernală a surorii denaturate a găsit o metodă hiper-eficientă: i-a legat picioruşele de pedale şi i-a dat drumul să se plimbe pe o porţiune de alee aflată între două scări abrupte de ciment. Dănuţ nu are de ales: dă la pedale pînă la epuizare pe aceeaşi bucată de asfalt, du-te, vino, du-te, vino, iar gînduri de sinucidere îi trec prin minte... Numai că se abţine de la supremul gest, de dragul unei răzbunări totale, al unei pedepse corporale exemplare pe care el, Dănuţ, i-o va administra căţelei cînd va fi mare. Doar acest ideal îl face să strîngă din dinţi, să rabde, să înveţe pentru nota zece şi premiul întîi. Dănuţ se întoarce pe-o parte, împinge puţin plapuma sufocantă, dar se potoleşte brusc şi susură ca şi cum ar dormi, căci uşa camerei se deschide. Întunericul e tăiat de un şuvoi de lumină, apoi şi de silueta musculoasă a surioarei, care se apleacă asupra lui şi îl întreabă: „Dormi?... Fir-ai al dracului, dormi?", apoi îl pupă pe obraz, nu de altceva, dar în cameră intrase şi mama, care îl sărută şi ea, neuitînd să-i tragă pînă peste urechi plapuma duşmănoasă. Rămas singur, Dănuţ analizează mirosurile rămase după vizită şi conchide: au musafiri! Căci, dacă nu se cinsteşte cu un păhăruţ peste zi, sora nu îndrăzneşte să bea în prezenţa mamei dacă nu le vine cineva în vizită. Dănuţ se gîndeşte la tînărul cu mustaţă şi ochelari care miroase frumos a tutun şi-i aduce cîte o carte, uneori, cînd se abate după prînz pe la domnişoara soră-sa, care se face numai lapte şi miere în prezenţa drăguţului, toarnă lichior în pahare, şi chiar îi oferă şi lui o cacao. În culmea fericirii, el se simte mai liber, descătuşat de griji şi complexe, înfiripă discuţii instructive cu mustăciosul, care îl tratează omeneşte, nici nu se jenează să folosească expresii mai colorate pe care Dănuţ le-ar caligrafia în jurnalul său, dacă ar avea unul, ca atîţia eroi-copii din literatură. Starea de optimism culminează cu ingurgitarea conţinutului dulceag şi frumos mirositor al ceştii, după care, invariabil, frăţiorului i se face somn. Este apoi culcat cu tandreţe de surioară. Însă de cînd a auzit o dată, cînd s-a cufundat în somn mai tîrziu ca de obicei, cheia rotindu-se pe dinafară în broasca uşii camerei sale, şi-a dat seama că e lucrat. În ce scopuri, bănuia... prima revoltă a avut loc cînd în locul mustăciosului a venit unul cu părul creţ. N-a vrut cu nici un preţ să bea poţiunea pregătită de vrăjitoare. În cele din urmă a fost silit şi încuiat fără menajamente în camera lui. Bineînţeles, cu prima ocazie i-a mărturisit mamei întîmplarea, insistînd mai ales asupra prezenţei creţului în locul mustăciosului. Mama a dat din cap şi, cu prima ocazie, i-a spus chestia fiicei abia intrate pe uşă. Cînd a început cu: „Am auzit că...", o privire cruntă, prevestitoare de rele, s-a abătut asupra lui. Apoi a fost trimis la joacă. De a doua zi a început o prigoană mai ceva ca înainte: controale inopinante între douăşpe şi două, însoţite de bătăile de rigoare, inspecţia chiloţeilor, spălatul pe picioare la diverse ore, îmbrăcatul în cele mai incomode haine cînd mergeau la plimbarea cotidiană prin parc, interzicerea orcăror lecturi necuprinse în programă, şi cîte şi mai cîte. El a răbdat bărbăteşte totul, fără a neglija lupta de gherilă, sabotînd din toate puterile vizitele admiratorului creţ, mergînd pînă la vărsatul ceştii. Dacă era cumva trimis la joacă, nu pierdea prilejul de a suna periodic la uşă, luînd-o apoi la fugă, de a trimite cu praştia inofensive guguloaie de pămînt în geamul de la sufragerie. Cînd mustăciosul a reapărut, în cele din urmă, a interpretat asta drept o izbîndă personală şi a băut cana de cacao pînă la fund, fără să crîcnească, apoi a mers singur, ostentativ, la culcare.

        Deci, încă de la această vîrstă, viaţa este o luptă pentru Dănuţ. Nu pentru a dobîndi cine ştie ce drepturi, ci pur şi simplu dreptul de a-şi folosi drepturile, pentru libertatea gîndului, pentru a-şi recuceri vîrsta copilăriei, pierdute într-un şir neîntrerupt de privaţiuni. De ce să pătimească pentru nişte fapte nevinovate care o calcă pe nervi pe o soră cu mult mai mare, obligată să-l păzească şi să-i facă educaţie? Dacă s-ar înţelege omeneşte cu el, ar avea numai de cîştigat. Complicitatea frăţiorului mai mic i-ar asigura o securitate absolută în faţa mamei, care ar putea fi uşor dusă prin minciuni de bun acord. Şi atunci să vezi lichioruri, ţigări, mustacioşi, creţi, distracţii felurite şi interzise de legile matriarhatului puritan care guvernează în familie. Înainte de a adormi, Dănuţ visează la un astfel de pact care să-i aducă independenţa. Zîmbeşte, dar imediat devine serios. Îi revine în minte, într-o străfulgerare, întîmplarea cu globul căzut din pomul de iarnă, apoi chipul descompus de furie al soră-sii, întrebîndu-l: „Ce-ai făcut, Frichinel (cît urăşte Dănuţ acest apelativ!), iar ai chef de ciocolată cu pumni în gură?" Imaginea se focalizează din nou asupra globului, asupra momentului desprinderii, înainte de care el s-a întrebat, inconştient, dorindu-şi asta, nu ştie de ce, cu ardoare, că ce-ar fi dacă ar cădea. Altădată, aflat în raza de acţiune a riglei înălţate, s-a gîndit că ar fi frumos ca, înainte de a poposi pe spinarea lui, ascuţişul să întîlnească unul din globurile lustrei. Acum, descompunînd imaginea, vede cum rigla îşi modifică milimetric traiectoria, pulverizează rotundul de sticlă şi se opreşte vremelnic. Ce a urmat a fost infernul... Şi şi-ar mai aduce aminte de alte asemenea întîmplări, la săniuş, bunăoară, în perioada admiratorului cu părul creţ, cînd, animată de un elan ciudat, sora lui a vrut să se dea cu sania, l-a pus pe flăcău înainte-i şi... la vale. Se vede treaba că insul nu era prea bun cîrmaci, de vreme ce a îndreptat sania spre un pîlc de arbuşti. În orice caz, neîndemînarea i-a adus trei copaci în frunte, iar pe coechipieră asta a costat-o o puternică sîngerare a nasului, cu umflarea şi învineţirea respectivei podoabe faciale. Ca prin minune, spre dezamăgirea lui Dănuţ, care privise oarecum fix sania pe drumul ei cotit spre marginea pistei, a scăpat de o fractură a piramidei nazale ori de o deviaţie de sept. Legînd toate aceste întîmplări, Dănuţ se agită în pat, căci trebuie să dea la pedale, sfoara de împachetat a lăsat urme adînci în pielea săndăluţelor albe, el gîfîie epuizat şi aude un strigăt. Întoarce capul, o vede pe soră-sa agitînd rigla, coteşte înapoi într-o curbă largă, zîmbeşte sarcastic şi observă cum mîna fetei tresare, cum scîndurica gradată se însufleţeşte şi-i arde una peste propriul ei cap, şi încă una, după care urmează o pleznitură peste pulpă, încă una în cap, şi aşa mai departe, se croieşte ca o nebună pe unde apucă, el continuă să surîdă cu răceală, trece pe lîngă ea, o aude icnind o întrebare printre şocurile loviturilor: „Unde... te... duci?...", e speriată şi pentru că el a ajuns la pragul de netrecut al scărilor care coboară, sînt pe puţin treizeci de trepte, Dănuţ continuă să pedaleze nepăsător şi, cînd e gata să cadă, cînd sora urlă animalic, el îşi continuă drumul rulînd pe o pantă invizibilă ce îl poartă pînă jos, de unde mai întoarce o dată capul, cu acelaşi zîmbet fix pe figură, apoi se îndreaptă spre scările care, de astă-dată, urcă, se înalţă odată cu ele, continuă să se ridice şi, cînd începe asfaltul, un mănunchi de raze de soare îl îmbracă în timpul ascensiunii, şi dintr-o dată începe o ploaie măruntă care se opreşte imediat: rolul ei a fost să întindă în faţa lui Dănuţ un curcubeu de care el se apropia dînd molcom la pedale.

(Perpetuum comic ’89, pag. 50)

Vezi toată postarea

Domnul State şi o fidelitate

Una din cele mai stranii relaţii pe care 
le-am avut cu un semen al meu
- semen vorbă să fie, căci era mai bătrîn 
decît mine cu o viaţă de om - a fost 
aceea legată cu frizerul meu, domnul State, 
decedat în ziua cînd un polonez de 34 de ani 
a dispărut la est de Everest, coborînd
de pe piscul Makalu (8463 metri) şi 
un jokeu american numit frumos Mike Venezia 
cădea în plină cursă de pe calul său „M. Walker K" 
şi armăsarul din urma lui, „Drums in the Night" 
(ce nume au caii, nu-i aşa?) nu l-a putut evita 
lovindu-l mortal, în cap, după ce Mike cîştigase 
vreo 2123 curse, deşi - cum stabilisem şi cu dl. State -
caii nu prea omoară, caii se împuşcă, asta da, 
caii ştiu să ferească omul căzut, ceea ce oamenii 
nu prea ştiu - observase dl. State, chinuindu-mi 
un perciun, luîndu-mi capul între mîini şi privind 
cînd la dreapta, cînd la stînga nasului meu, ca să 
vadă dacă perciunii sînt egali în lungimea lor, 
totdeauna se încurca în măsurarea din ochi a 
acestor două expresivităţi ale părului meu, se mai 
încurca el şi în alte operaţii de foarfecă şi piepten, 
dar nu conta, zău, pe cuvîntul meu, că nu conta 
deoarece ceea ce pierdea în arta tunsorii, recupera 
în arta conversaţiei şi a observaţiei unde amesteca 
enorme şi vitale banalităţi cu stupefiante întrebări, 
dîndu-mi prilejul să fiu încă o dată caragialian
- căci tot de la dînsul, Tatăl, noi am moştenit 
iubirea de frizeri, cei cu care putem schimba de nu 
intimităţi, atunci secrete, cum ar fi în cazul 
Tatălui, dezvăluirea intenţiei de a cumpăra 
muntele din faţa gării Sinaia, muntele acela 
deţinînd cică mari comori - eu încredinţîndu-i 
domnului State multe şi mărunte elemente auto-
biografice, el ascultîndu-le în linişte gravă, nici
o dată frivol, superficial, neatent necum ironic, 
toată existenţa umană lui părîndu-i-se plină de 
miez de diezi şi bemoli, adică avînd o muzică 
tainică, o, el neavînd nici o înclinare muzicală 
cum vrea tradiţia, nu era un Figaro, nici eu un 
Conte de Almaviva, ba dimpotrivă, după cum nu era 
pasionat de fotbal, l-am prins odată că nu ştia 
cine e Năsturescu, altă dată Tamango, dar în acea zi 
crezînd că Tamango vine de la „tango", a putut să-mi 
descrie seara cînd şi-a invitat prima logodnică la 
restaurant, în urmă cu 50 de ani, la un birt cu 
pian şi vioară, el proaspăt absolvent al maturatului 
(de la maturitate?), om deja la scaun în frizerie, 

ţinînd minte tot ce au mîncat în acea seară, cît 
l-a costat, cît a dat la instrumentişti ca să-i 
cînte un tango argentinian, fiindcă el aşa ştia, 
argentinienii au cele mai bune tangouri şi 
cele mai bune crescătorii de vite, aceea 
fusese prima logodnică dintr-un şir de douăzecişi, 
se căsătorise foarte tîrziu, şovăia deoarece
- era cuvîntul lui preferat acest „deoarece" – 
nu poţi să cunoşti niciodată sufletul unei
femei care ia un frizer şi muncind din greu 
la vîrtejul de pe partea stîngă a părului meu, 
fără să izbutească vreodată să-i biruie problemele 
în mod satisfăcător, trecea la sobre elogii consacrate 
grandorii neînţelese a meseriei lui, de atîţia oameni 
socotită minoră, neînsemnată, uşoară, dar fără 
de care lumea nu ar merge, nu s-ar mişca, 
„fără noi, oamenii n-ar avea înfăţişare",
„aşa e, domnule State", îl încurajam ştiind 
prea bine că nu-mi poate rezolva vîrtejul, 
dar, încă o dată, nu conta, nu conta deloc, 
deoarece la fiecare întîlnire a noastră el 
îmi evoca marii frizeri ai Bucureştiului, 
ca un istoric al meseriei lui, fără să se considere 
un geniu, desigur, fără orgolii stupide, 
posedînd însă din două tăieturi de foarfecă 
o artă a portretului uman care mă făcea 
să jur că nu voi renunţa la serviciile lui, 
mai ales că prin evocările sale, el mi-l aducea 
aproape, în faţa ochilor, pe tatăl meu, un om 
teribil de exigent în alegerea frizerilor, calitate 
nemoştenită de mine, eu mulţumindu-mă cu 
acest domn State pentru arta cu care povestea 
şi cu tăcerea - de superior bun gust - pe care 
o lăsa după fiecare evocare, tăcere necesară 
concentrării în jurul craniului meu, 
conspectîndu-mi ceafa, aliniamentul unor fire rebele, 
după care trecea la o seamă de întrebări pe 
cît de stranii pe atît de banale, la care-i răspundeam 
cu aceeaşi seriozitate: dacă-mi plac găluştele 
cu prune, cum ar fi vremea în luna următoare, 
ce s-a mai inventat în domeniul umbrelelor, 
ce părere am despre mîncărurile sintetice, 
de ce nu îndrăznesc să strănut din toată inima, 
dacă sînt conştient de importanţa căilor nazale, 
ce se întîmplă în mintea balenelor cînd se sinucid, 
(asta cînd am discutat despre caii care se omoară) 
cum ne îmbrăcăm iarna, ce se întîmplă cu chitul 
(chitul pentru ferestre nu acela din adîncul mărilor) 
importanţa flanelei şi maioului, iarna şi vara, 
cum să combatem platfusul şi de ce să preferăm 
şniţelul pane oricărei tocături, mersul tramvaielor 
în Bucureşti şi al taifunurilor prin lume, civilizaţia 
şi ceasurile de buzunar, cunoaşterea omului după 
capacitatea sa de a fi punctual la întîlnire, grija 
corespunzătoare de a aduce la un mormînt florile 
potrivite, de ce nu mai există o artă a fierului 
forjat, despre capacele lăzilor metalice pentru gunoi, 
cultivarea spiritului gospodăresc la cetăţeni şi 
ciudata transformare a climei pe glob, toate acestea 
fără consecinţe pozitive asupra tunsorii, dimpotrivă, 
el tunzîndu-mă tot mai prost - na!, ca s-o spun 
crud şi drept - eu însă ţinînd tot mai mult la 
el, la mîinile-i din ce în ce mai nesigure, ba chiar 
la chipu-mi din ce în ce mai caraghios care-mi ieşea 
prin manopera lui, că toţi prietenii îmi cereau 
să-mi schimb frizerul, dar cum să fi făcut asta?, 
cum să-l jignesc pe domnul State, mai bine să-mi fi 
(s)căzut capul de pe umeri, cum să-i spun că renunţ 
la el?, şi de ce?, era capul meu mai important decît 
capitala lui întrebare, după fiecare întrevedere: „ce zi 
îmi acordaţi în luna viitoare?" (căci nici eu nu puteam 
să mă las ciopîrţit mai mult de o dată pe lună) cum 
să-i fi formulat că de luna viitoare nu ne 
mai vedem?, ar fi leşinat, ar fi făcut o apoplexie,
merită să provoci o dambla unui semen pentru ca
perciunii să-ţi fie egal tăiaţi?, ce mare brînză
reprezenta vîrtejul meu păros în faţa vertijului
care l-ar fi cuprins auzind că nu mai vreau
să fiu clientul lui?, eu contam în bugetul lui
de pensionar, el conta în bugetul meu pe care mi-l
(cît p-aci să scriu „milă", cuvînt veşnic dubios)
educa şi documenta ca nimeni dintre cei impecabil
ferchezuiţi, propunîndu-mi ceva nemaiîncercat de
multă vreme, poate niciodată: să nu-mi pese de
chipul meu, privindu-mă în oglindă, ci doar de
interesele şi sănătatea semenului meu, vorbă să fie,
deoarece, repet, era mult mai bătrîn decît mine,
dar legîndu-ne prin firele mele de păr tot mai
albe şi mîinile lui tot mai tremurătoare,
fenomene despre care nici unul nici altul nu
discutam, puteam fi banali dar nu indiscreţi,
curioşi dar nu vulgari, întristaţi dar nu plîngăreţi,
între noi rămînînd clară o singură formulă:
„ne vedem deci...", şi acest „deci" observam cum lui
îi dă o lumină bunicică în priviri, iar mie o veselie
crescîndă, lună de lună, motiv pentru care, dealtfel,
m-am decis să descriu această relaţie umană, aici,
într-un loc poate nu cel mai nimerit pentru
a anunţa un deces, dar sperînd să pot transmite
bogăţia unui sărman surîs autoironie, fiind
tot mai rare, pe această planetă, locurile unde autoironia
să se simtă acasă, să-şi chituiască geamurile,
să-şi strîngă briciurile, vata, sticluţele şi şervetele,
precum o făcea dl. State, cu toată evlavia,
de unde şi mirarea mea că nu mi-a răspuns
la cîteva cărţi poştale prin care îl rugam să-mi
dea semn dacă „ne mai vedem sau nu", timp în care
nu m-am lăsat pe mîna nimănui, crescîndu-mi mult
şi sălbatic părul, ceea ce nu-mi place, nu mă sufăr cu
plete, nu sînt înger, nu sînt sfînt cu pletele la pămînt,
mă ţineam fidel domnului State, îndepărtam orice
gînduri negre şi banale, îmbătrîneam cu cîte o zi,
mulţumit că semne de chelie nu dau, dl. State
elogiindu-mi de multe ori tatăl care m-a ţinut tuns
zero pînă la 17 ani, „ceea ce v-a asigurat o rădăcină
sănătoasă", dar ce să mai tai firul în patru?,
dl. State nu a mai apărut şi citind despre
polonezul de pe Everest şi Mike Venezia trăznit
de galopul lui „Drums in the Night", am înţeles pe aceste
căi obscure că e cazul să-mi caut un alt om
pentru părul meu, am mers din frizerie în frizerie,
din ce în ce mai bine tuns (avem frizeri şi mai
cu seamă frizeriţe de un enorm talent!) dar
supus recunosc că nu m-am putut fixa la nici
un fixativ, la nici o maşină, la nici un pieptene,
la nici un foarfece, deoarece nimeni nu mai ştie
să mă întrebe de ce n-am încredere în strănutul meu,
cu acea fraternitate profesională a domnului State
şi astfel rătăcesc prin oraş, de pe un scaun pe
un altul, de la un şervet la alt şervet, fără să
am de ce mă plînge, perciunii mei fiind în fine
cum nu se poate mai bine potriviţi, dacă admitem
că un perciune fericit tăiat e un semn sigur
de echilibru.

(Perpetuum comic ’89, pag. 24)

Vezi toată postarea

Lecţia de estetică

        Fotoreporterul unui ziar de provincie, un bătrînel mărunt, chel, uscat şi cîrcotaş, e trimis, într-o săptămînă cu ploi dese şi reci, să aducă de urgenţă nişte fotografii din campania de însămînţări.
        Primăvara e campanie, campania-i şi vara, toamna şi iarna sînt pline de tot felul de campanii, de la însămînţări bătrînelul rău de gură aduce, de douăzeci şi mai bine de ani, de cînd e angajatul ziarului, aceeaşi fotografie mobilizatoare, cu patru ori cinci ţărani dînd cu sapa-n noroi, dar aşezaţi în cadru cu multă grijă, ca să dea, cum îi place îndeobşte să zică, „o diagonală frumoasă".
        Fotografiile sînt întotdeauna urgente, ceea ce înseamnă că merge orice, numai să nu rămînă pagina întîia fără o poză.
        Aparatul, nu-i aşa?, nu-i nici prost, nici deştept, apeşi pe declanşator şi mai mult decît ce se vede, ce să scoţi? Dar la diagonale, bătrînul cîrcotaş ţine. Cineva, cîndva i-a explicat cum e cu diagonala, cum dă ea mişcare şi avînt unei secvenţe, la gazetă s-a vorbit de avînt în mai toate situaţiile, fără avînt şi valorificarea maximă a forţelor un articol parcă dacă-ţi reuşeşte diagonala, ziarul e gata.


        Cînd pleacă pe teren, fotoreporterul face tărăboi. Scandalul are un rol strategic, întrucît comuna unde se fabrică, de la un ceas la altul, fotografiile mobilizatoare e la cîţiva paşi de oraş, aparatul e un „Laica" de jumătate de kilogram, maşina redacţiei îl aduce, cît despre coclauri, ce coclauri să fie în Bărăgan?
        — Prietene, îi zice secretarul de serviciu oarecum strîmtorat, plictisit de văicăreala bătrînului, tragi matale o fugă şi aduci vreo două clişee din agricultură.
        Şi fiindcă stupefacţia ce se citeşte pe chipul acestuia îl impresionează de fiecare dată, o lasă mai moale:
        — Auzi, nea Mitică, dă o fugă şi matale pe-aici, pe la ăştia din Colţoaia... Salvează-mi numărul ăsta şi ne socotim noi...
        Colţoaia este, fireşte, comuna de la ieşirea din oraş.
        În două ore, treaba e încheiată. Fotoreporterul a mers la primar, primarul la cîrciumă. Cînd plouă, ce să cauţi în cîmp. Şi, mai ales, de ce-i nevoie de sapă? Dar fără sape, cum scoţi diagonala?
        — E bine, hotărăşte profesional fotoreporterul, iar primarul se duce la punctul de pază contra incendiilor, după nişte sape.
        În fotografia, încă udă, pe care bătrînul o trînteşte cu un aer de triumf şi, deopotrivă, de martir pe masa secretarului de serviciu se văd cam din profil, ce altceva să se vadă decît patru oameni cu sapa pe un cîmp mustind de apă pînă spre orizontul şters şi el de-o pînză de ploaie? Diagonala însă face toţi banii: sapele muşcă din pămînt exact pe linia imaginară ce pleacă din colţul din stînga jos către colţul din dreapta sus.
        În birou se mai găseşte o persoană. E şeful secţiei culturale, un tînăr poet, cu care bătrînul nu vorbeşte.
        Deşi, la drept vorbind, n-are nimic de-a face cu fotografia, pe tînărul poet fotoreporterul îl socoteşte, de cînd s-au cunoscut, în tagma fandosiţilor ălora care nu deschid gura fără să vorbească de ecleraj, tonalitate, contre-jour, transfocare ori afumatto. Poetul, deşi nu-i treaba lui, are mereu ceva de zis. Şi zice, melancolic, aparent fără dedesubt polemic:
        — Iată Colţoaia noastră...
        — Dumnealui, glăsuieşte conciliant secretarul, arătînd spre poet, e de părere că lumea începe şi sfîrşeşte cu satul. Colţoaia e astfel locul primordial, buricul pâmîntuiui, axa şi raţiunea dintîi a unui hedonism de substanţă rurală.
        — Cu atîta ploaie, îţi iei cîmpii, cugetă prudent bătrînul cîrcotaş.
        — Nea Mitică al nostru, intervine cu aplomb secretarul, ca un translator la masa tratativelor, consideră fotografia o formă a activităţii umane şi a conştiinţei sociale caracterizată prin instaurarea de structuri expresive, capabile să comunice o emoţie specifică realităţii. În cazul în speţă, realitatea, aşa cum ne-o dovedeşte şi imaginea, e puternic obturată de-o aversă cu incidenţă în afect.


        — Unde-am mai văzut eu asta? întreabă visător poetul.
        — Arta, pare să traducă secretarul de redacţie întrebarea decantată dintr-o suită de manifestări, în esenţă, identice, sublimează, ar trebui să zicem, eternul, sămînţa de absolut.
        — Eu, face fotoreporterul, m-am străduit! Avem avînt, avem mobilizare, diagonala e la locul ei.
        — Absolut, oficiază monoton secretarul, rămîne, cum se poate lesne constata şi acum, cheia de boltă a oricărei încercări de estetică.
        — Uită-te puţin mai atent în brazdă, îi spune poetul secretarului.
        Secretarul de redacţie ia fotografia în mînă şi o priveşte atent. Fotoreporterul, simţind primejdia, aruncă o privire peste umărul secretarului.
        — Ce vedem? întreabă retoric poetul.
        — Ce vedem? întreabă şi secretarul.
        — Linia aia, răspunde poetul, e la fix.
        — Vedem lucind liniile de forţă ale realităţii, conchide secretarul.
        — Să mai îmi ceri vreodată ceva! zice bătrînul cîrcotaş, şi vrea să ia fotografia.
        — Artă pentru artă, conchide secretarul, sau artă cu tendinţă. Problemele sînt aceleaşi, oamenii se schimbă.

(Perpetuum comic ’83, pag. 172)

Vezi toată postarea

Distihuri

Carul cu fîn

Ce bine-ar fi de m-ar lăsa în pace
Năstruşnicii căutători de ace.

Doaga

Plîng butoiul că-i lipseşte-o doagă
Nu pe mine, biata, că-s pribeagă.

Lacrimile

N-ar putea conţine şi glumele oare
Cantităţi de sare corespunzătoare?


Oul

De ce eu? Cocoşul poartă vina
Că sînt mai deştept decît găina!

Sălciile

N-am plînge-aşa, pe mal, pleoştite
Dar prea sîntem compătimite.

Mămăliga

Greu să fii mare scofală
Cînd nu eşti occidentală.

Lumina

Bîrfesc unii, cîntă-aezii
Că am mania vitezii...

Frunza galbenă

Eu sînt masca mortuară
Luată de la primăvară.

Urşii

Ne-o fi viaţa plină de monotonie
Dar habar n-avem ce-i aia insomnie.

Şoarecele de bibliotecă

Cartea cea mai bună dintre toate
Mi se pare Cartea de bucate.


Lupoaica

E perfect legal de nu mă-nşel
Dacă vreau să infiez un miel.

Dulăul

Recunoştinţă oilor nu cer
Dar nici să mă hrănească doar cu zer.

Delfinii

Săltăm, ne scufundăm la orice oră
Şi totuşi „Salvamar"-ul ne ignoră.

Meduzele

Vedetele pe litoral pot oare
Să eclipseze „stele le de mare"?

Racii

Ne-mpiedică să fim o personalitate
Nevestele ce-s prea puţin înapoiate.

Ţînţarii

La mare vin doar caractere calme
Atunci de ce ne iau cu toţi la palme?

(Perpetuum comic ’82, pag. 226)

Vezi toată postarea

Epigrame VI (PC92)

Unui poet fabulist

O fabulă, cît de banală
Îşi are propria morală
Cînd n-ai talent la poezii
Morala e... să nu mai scrii.

        GRIGORE LUPESCU

Criticul meu

Chiar de cînd ne-am întîlnit,
Noi ne-am împăcat nespus,
Eu, poet închipuit,
El, un critic presupus.

        GH. PENCIU


Poşta redacţiei

Poştaşul e un simulacru
De pompier, pus de-o revistă,
Pornit să stingă focul sacru
Acolo... unde nu există!

        VASILE TACU

Constatare

Zică cine-o vrea să zică
Eu rămîn pe baricadă:
Ştiuca de la cap se strică
Epigrama de la coadă!

        VASILE LANGA

(Perpetuum comic ’82, pag. 183)

Vezi toată postarea