Se afișează postările cu eticheta Willi Breinholst (Danemarca). Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Willi Breinholst (Danemarca). Afișați toate postările
, ,

Operaţie complicată

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989.
        Într-o dimineaţă, profesorul Karbunkel, chirurg şef şi doctor în medicină, se străduia, zadarnic, să pornească motorul automobilului său.
        — O defecţiune în sistemul de aprindere, puse el diagnosticul şi coborî din maşină.
        Deschise capota şi examină cu atenţie carburatorul, bujiile, filtrul de aer, bobina, pompa de apă şi toate cele 117 piese misterioase care compun motorul. Veni şi soţia să-l asiste.
        — Ce s-a întîmplat, Manfred? se interesă aceasta. De ce n-ai plecat încă?
        — O inflamaţie acută la aprindere, răspunse profesorul. A intervenit, se pare, o complicaţie pe fondul trombei în sistemul de aducere a combustibilului. Voi încerca o mică, nedureroasă intervenţie chirurgicală...


        — Nu, nu, Manfred! protestă, cu glas rugător, soţia, înălţînd mîinile spre cer. Pe toţi sfinţii, nu face asta! Lasă motorul în pace. Mai bine cheamă un mecanic auto.
        — Nu vorbi prostii! Dacă pot să fac o operaţie complicată pentru eliminarea pietrei la vezică simultan cu curăţirea canalului biliar, atunci, sigur, am să mă descurc în faţa unui fleac de inflamaţie la sistemul de aprindere!
        Soţia clătină din cap. Argumentele doctorului nu păreau s-o convingă:
        — Treaba asta nu-i pentru tine. Chiar dacă diagnosticul tău nu e greşit, deşi, personal, mă îndoiesc, gîndeşte-te că şi mecanicul trebuie să trăiască. Mă duc să-i telefonez.
        Peste o jumătate de oră, mecanicul remorcă maşina pînă la un atelier de reparaţii. Trecînd pe acolo, după ora patru, după-amiază, profesorul îşi găsi autoturismul în acelaşi loc. Se vedea că nimeni nu se apucase de reparaţia lui.
        — Se pare că e o treabă serioasă, îl avertiză mecanicul. Mă tem că trebuie să facem o operaţie constînd în eliminarea acumulatorului, după care, vom încerca să-i transp... un transpla...
        — Un transplant?
        — Da, da, ăsta-i cuvîntul. Vom încerca să-i transplantăm unul nou. De asemenea, e necesar să executăm disecţia întregului motor, strunjirea cilindrilor şi şlefuirea clapetelor. Dacă totul se va termina cu bine, pot să vă garantez că maşina va funcţiona. Sînteţi de acord?
        — Şi cît timp va dura această operaţie?
        — Mai treceţi peste 48 de ore...
        Peste două zile, profesorul reveni la atelier. Meşterul, cu capul afundat în motor, dădea comenzi energice subalternului său. Acesta ţinea, gata de intervenţie, cleştele plat şi cheile de piuliţe, ungătorul şi alte instrumente, mai complicate decît cele necesare la operaţiile chirurgicale.
        — Merge, merge? Terminaţi repede?
        — Nu mă conturbaţi! Dv. nu vedeţi că operaţia e în plină desfăşurare? Dă narcoticul, băiete! ceru mecanicul. Şi apasă pe clacson, să aflăm dacă pacientul mai este în viaţă.


        Peste alte două zile, reparaţia se încheie.
        — Maşina s-a însănătoşit, fu asigurat proprietarul. Poate să vă ţină încă 20 de ani. Trebuie să vă spun însă că a fost o operaţie foarte complicată. Poftim nota de plată.
        Cercetînd cu luare aminte chitanţa, profesorul fu pe punctul de a face un infarct, simultan cu o congestie cerebrală.
        — O groază de bani! mormăi el. E de zece ori mai scump ca reparaţia pacientului care şi-a fracturat mîinile şi picioarele şi de două ori mai scump decît o operaţie de apendicită.
        — Aşa şi este, domnule profesor, dar imaginaţi-vă numai cît de complicată este munca mecanicului, în comparaţie cu aceea a chirurgului.
        — Mai complicată? întrebă profesorul Karbunkel, perplex.
        — Bineînţeles! se îndîrji şi mai mult acesta, ştergîndu-şi cu dosul palmei şiroaiele de sudoare de pe frunte. Noi, mecanicii, trebuie să studiem în fiecare an cîteva tipuri noi de maşini, în vreme ce dv., medicii, de la Adam şi Eva încoace, aveţi de-a face cu una şi aceeaşi structură. În două modele.

Traducere de Tinca Silvestru

(Perpetuum comic ’83, pag. 220)

, ,

Concert de muzică de cameră

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989.

        Deunăzi, în timp ce lucram concentrat la maşina de scris, Mariana, nevastă-mea, năvăli pur şi simplu în cameră.
        — Opreşte-te şi nu te mai preface! Ştii cît e ceasul?
        Am întors capul, mirat:
        — Ce-ai spus, draga mea?
        — E 8 fără zece şi tu nu eşti gata încă...
        — Gata? De ce?!
        — Ştii foarte bine de ce! În seara asta este concert de muzică de cameră.
        M-am uitat la ceas, cu speranţă:
        — Oricum, am întîrziat. Pînă mă îmbrac, pînă...
        Mariana îmi aruncă o privire care nu prevestea nimic bun, aşa că m-am ridicat de la birou.
        — Bine, bine... Vom încerca să ajungem la timp, am asigurat-o eu. Mi-ai pregătit o cămaşă curată?
        — Evident!


        Am intrat în dormitor şi am început să mă dezbrac. Seara era definitiv stricată. Pentru că, în afara pantofilor care te strîng, nu cunosc alt supliciu decît muzica de cameră. Peste zece minute cînd Mariana a vrut să se convingă dacă-s echipat, eu stăteam lungit în pat, cu capul înfundat în pernă.
        — Ascultă, ce-ai mai născocit?!
        Surprins, am sărit în picioare:
        — Seară de muzică de cameră, am început să mă tîngui. Ah, da, îmi amintesc... Probabil că, obosit, stresat, epuizat pur şi simplu, în loc să-mi pun cămaşa şi cravata, am intrat în pijama. Nu cred că mai putem ajunge la timp...
        Împotriva voinţei mele, mi-am pus, totuşi, cămaşa albă cu butoni la manşete. Apoi, inspirat, m-am apucat cu mîinile de burtă şi am început să gem:
        — Ce mă fac? ce mă fac? Apendicita mea!
        — Apendicele tău a fost scos încă înainte de a ne cunoaşte! spuse Mariana, sec. În cinci minute să fii la volan! Altfel, s-a terminat pentru totdeauna cu serile tale de popice ca şi cu misterioasele partide de şah!
        Sub această ameninţare, am raportat peste patru minute că putem pleca. Mi-am îmbrăcat paltonul şi m-am dus să deschid uşa.
        — Na că s-a rupt cheia şi nu avem decît una singură! S-a dus muzica de cameră...
        — Dă-te la o parte! ordonă Mariana şi deschise larg uşa. Biletele-s la tine?
        — Hm... am mormăit, privind în altă parte.
        — Dacă-ţi închipui că plecăm „uitîndu-le" acasă, te înşeli amarnic! Să le văd!
        Am scos portmoneul şi i-am fluturat pe la nas două bilete. Se convinse. M-am aşezat apoi la volan şi am răsucit cheia de contact.
        — Nu porneşte.
        — Trage şocul! Repede! Număr pînă la trei! Unu, doi...
        Apăsai pe accelerator şi Mariana nu mai termina de numărat. Eram deja în stradă.
        — Alo, încotro? Mergem la concert, nu la grădina zoologică!


        Peste zece minute am ajuns la destinaţie.
        — S-a terminat concertul? întrebai, plin de speranţă, pe controloarea de bilete.
        — Nu, e pauză. Puteţi intra. Biletele dv.!
        Am scos portmoneul şi am început să bolborosesc:
        — Mi se pare că le-am rătăcit...
        — Fleacuri! mi-o reteză Mariana. Le-am văzut doar la plecare. Dă-le-ncoace!
        Şi totuşi, nu le mai aveam. Mariana, ajutată de controloare, începu să caute, cu înfrigurare, biletele. De unde să ştie ea că, la un moment dat, în maşină, le-am înghiţit? Descoperi, în schimb, în buzunarul de la piept două bilete de circ mototolite.
        — Nu-s astea, am spus eu, dar controloarea mi le-a smuls din mînă, înainte de a apuca să le distrug.
        — Lăsaţi, făcu ea îngăduitoare. Intraţi. Oricum, sala e pe jumătate goală...
        Mîine am s-o reclam pe această controloare de bilete. Cine-i dă ei dreptul să accepte intrarea la concertele de muzică de cameră cu bilete de circ?

Traducere de T. Silvestru

(Perpetuum comic ’82, pag. 266)

Persoane interesate