Petrecere la iarbă extrem de verde

        Cîteodată îi dau dreptate lui Ahile Bilă, atunci cînd se plînge de oameni. Unii cu nefericita inspiraţie de a-i încredinţa sarcini, lucru ştiut fiind că Ahile Bilă face alergie la ele şi, bineînţeles, nici nu se gîndeşte să le ducă la bun sfîrşit. Cînd simte că nişte ochi sînt totuşi aţintiţi asupra lui — pot fi şi basedow — încurcă lucrurile în aşa hal încît cel care i-a încredinţat-o e fericit dacă scapă numai cu o mustrare verbală. Astfel, Ahile B. nu are sarcini, şi le alege el, pe cele care îi vin mînuşă, le duce la îndeplinire conform unui grafic personal şi se propune — cu scrisul schimbat, beneficiind şi de litera B a alfabetului — la premii, înaintea celor cu A. Dacă nu-l chema Bilă, chiar dacă ar fi fost Wilă, tot în fruntea tabelului l-ai fi găsit. Impertinenţa lui e atît de directă încît n-o observă nimeni. Ahiluţă n-a fost niciodată omul marii diplomaţii; el bate cu pumnul în masă, dar în lipsa ei, face sluj şi spune că e gimnastică în producţie; în el s-a pierdut totuşi o eminenţă cenuşie, dar nu-i nici o pagubă, fiindcă duelul de argumente îi repugnă.
        L-a citit pe Dumas, din tată în fiu, şi a ajuns la concluzia că cel mai bine i-ar fi stat ca organizator de grupă sindicală la garda elveţiană, să verifice dacă halebardele sînt lună şi coifurile cu cureluşa legată regulamentar sub bărbie. Din cauze obiective trebuie să facă faţă celei de a doua jumătăţi a secolului XX, dar spinarea n-o pune decît atunci cînd doi oameni mai înalţi ca el se află la capetele scîndurii.


        Aşa că inspiraţia de a-i încredinţa lui Ahile Bilă vreo sarcină este ridicolă; cei care au făcut-o o dată îşi îndeamnă doar duşmanii să o facă. În momentul cînd, totuşi, au făcut-o, aplaudă frumos şi trec în dreptul lor, la rezultatul general al animozităţilor, un punct în plus, înainte ca partida să fi început. Cînd Ahile spune că nu îi este teamă de nici o însărcinare, trebuie crezut, mai ales dacă îşi dă cuvîntul de onoare, atunci cel mai indicat este să i se ia sarcina respectivă, cu mulţumiri că nu s-a apucat de ea, şi asta cît mai repede!
        Un novice, debordînd de entuziasm şi dorinţă de a fi util, i-a trasat lui Ahile o sarcină de mare responsabilitate, în faţa unui colectiv care s-a mulţumit să mormăie o rugăciune scurtă de aducerea neştiutorului pe drumul cel bun.
        Ahile — cu un spirit de loialitate pe care cei ce îl cunosc l-au apreciat integral şi la justa valoare — l-a pus în gardă, în chip metaforic, pe tînărul coleg şi şef, că i s-a urît cu binele dacă dă oile pe mîna (laba) lupului şi angajează elefant să vîndă bibelouri. Tinerelul, transportat de entuziasm, l-a bătut pe umăr şi n-a sesizat că taifunul îi umblă prin ograda viitorului profesional. Astfel, Ahile Bilă a primit sarcina să organizeze o întîlnire a familiilor din întreprindere, la iarbă verde. Colectivul a trecut pe repertoriu laic, nuanţînd „Plîngerea samuraiului Suzuki" „Onue către soaţa sa Suzuki", în care povestitorul popular deplînge trista soartă a numitului Suzuki O., care a hotărît să-şi ia viaţa şi să-şi facă hara-kiri, fiindcă moţul său de luptător îl părăsise din cauza căderii părului. De unde să ştie noul nostru şef că la niponii vechi meşa respectivă era semnul cel mai viril de bărbăţie?
        Un samurai fără pămătuful ăla, i-a explicat Ahile-Bilă, e ca mirele dezlegînd rebus în noaptea nunţii, adică zero. Tînărul l-a privit cu nedisimulată admiraţie şi a promis că va organiza, şi o seară de poezie şi cîntec japoneze.
        Un moment nu s-a auzit decît bîzîit ca de albine, fiindcă îşi scuipau în sîn, mai puţin Ahile care purta un roling verde. Păstrez pentru plăcerea mea programul alcătuit de Ahiluţă şi pe care mi l-a adus într-o seară tîrziu, spre dezbatere. Cu ocazia asta, fiindcă de aceea venise, mi-a cerut nişte bani, pentru un medicament străin împotriva amneziei. Cînd i-am cerut banii, mi-am dat seama că medicamentul în cauză nu valora nici cît un supozitor administrat ca leac pentru miopie.

Repertoriu de iarbă verde

1. Sosirea în poieniţia adecvată
2. Întinderea păturilor
        a) aşezarea
        b) scurtă cuvîntare scop
3. Mîncat unele aperitive
4. Jocuri distractive: bîza, telefonul fără fir
5. Mîncat preparate la foc
        a) de băut moderat
6. Cuvîntare veselă tov. şef de birou
7. Imitaţii animale: tov. Dionisie Dormărunt
        a) romanţe Minodora Bilă
        b) de băut moderat
8. Jocuri distractive: fuga în saci, popa prostu’
9. Băut moderat
10. Băut moderat
11. Tombolă cu ce-a rămas din mîncare.



        Planul întocmit de Ahile, la prima vedere, nu era rău, dar autorul lui n-a ţinut cont de factorii subiectivi, aşa că ordinea de bătaie a fost serios tulburată. În primul rînd a plouat, aşa că nu s-a coborît din autobuz. Majoritatea bărbaţilor, împreună cu Minodora, s-au ocupat mai mult de punctele 5a, 7b, 9 şi 10. Dionisie Dormărunt a cîntat romanţe, iar Minodora a imitat animale — numai pe cele din junglă — şi pe Ahile cînd e nervos. Tînărul şef de birou, îngrozit, a jucat singur bîza, nu înainte de a repeta 7b, şi n-a descoperit nici pînă azi cine îl lovea peste palmă.

(Perpetuum comic ’83, pag. 187)

Vezi toată postarea

Contrabasistul

        Îi invidiase pînă la ură pe dirijori — indiferent că interpretau Beethoven sau Stravinski, Bach sau Debussy, Mozart sau Ceaikovski — nu pentru performanţele artistice, nu pentru talent (talent avea şi el, slavă Domnului, cu carul), nu pentru călătoriile în străinătate (cîntase şi el la Ruse, în cadrul unui schimb de experienţă), ci pentru faptul că toţi li se adresau cu „maestre", în timp ce lui i se spunea ba „Titi", ba „contrabasu", ba, pur şi simplu, „mă", dacă nu chiar „bă". Simţea în asta o ofensă a destinului, o injustiţie socială, o prelungire vicleană a împărţirii în clase antagonice.
        Va să zică, eu cînt la cel mai greu instrument din orchestră, în deplasări îl car la autobuz, tren, avion, în funcţie de distanţa în kilometri, greutatea în kilograme rămînînd însă constantă (ştiţi dumneavoastră cît cîntăreşte un contrabas cu cutie cu tot?), iar dirijorul agită, cu sau fără noimă, un beţişor de cîteva grame, care nu scoate nici măcar o notă (ne mai vorbind că, la deplasări, încape într-o simplă servietă), dar el e „maestre", iar eu sînt „mă Titi". E drept?

        Cu timpul, au apărut cîţiva tineri în orchestră, proaspeţi absolvenţi, forţe noi care, orişicît, nu-şi puteau permite... Aşa că a devenit şi „nea Titi", şi „tovarăşu Titi de la contrabas". Numai dirijorul era mereu „maestre". Sacîzul ei de echitate!
        Într-o zi, îl luă de-o parte pe unul dintre violoniştii stagiari.
        — După părerea dumitale, care-i cel mai greu instrument din orchestră?
        — Trombonul, răspunse fără ezitare stagiarul.
        — Păi, de ce?
        — Fiindcă eu n-aş putea să cînt la instrumentul ăsta. N-am suflu.
        Ce să mai discuţi? Asta-i problema, dacă ai sau nu suflu? Dar cît cîntăreşte un trombon şi cît cîntăreşte un contrabas? Se compară? Măcar dacă spunea pianul...


        — Dar cel mai uşor instrument care-i?
        — Vioara. Pe asta o ştiu, n-am probleme.
        — Şi beţişorul cum ţi se pare?
        — Care beţişor?
        — Beţişorul lui „maestrul".
        — Bagheta?! Greu, foarte greu, cel mai greu!...
        Aşadar, beţişorul e greu, e „maestru", fiindcă bate în pupitru şi te cheamă la ordine. Ca nuiaua în şcoala de altădată... Contrabasistului i se făcu scîrbă de toate instrumentele, de toţi instrumentiştii, de laşitatea lor, de mizeria lor morală, de propria lui laşitate, de propria lui mizerie morală. Şi se apucă să elaboreze memorii, note informative, reclamaţii, anonime îndreptate împotriva dirijorilor, pe care-i denunţa ca pe nişte vătafi, rămăşiţe ale tristei orînduiri bazate pe clase sociale, ca pe nişte exploatatori nemiloşi ai muncii şi talentului instrumentiştilor. Insinua că aceştia dirijează fără discernămînt orice bucată muzicală, indiferent de cine ar fi compusă, că iau legătura cu tot felul de orchestre de peste hotare a căror componenţă e destul de pestriţă, că iau partiturile ca atare, fără o viziune critică şi că, uneori, nu întîmplător, bagheta lor descrie în aer figuri a căror semnificaţie ar putea fi interpretată... Ani în şir redactă proteste anonime, dar nici o revoluţie nu se produse spre a înlătura de la pupitrul orchestrelor clasa odioasă a dirijorilor.
        Se întîmplă, în schimb, un fenomen ciudat. Încetul cu încetul, membrii orchestrei, mai ales cei tineri, începură să-i spună „maestre". I se recunoşteau, în sfîrşit, meritele? Se instaurase domnia adevăratei echităţi? Triumfaseră anonimele? Indiferent care era cauza, contrabasistul se simţea mîndru şi fericit. Pînă într-o zi, cînd, privindu-se atent în oglindă şi văzîndu-şi părul alb şi rar, dinţii galbeni şi rari, ridurile adînci şi dese, pricepu adevărul. Şi de atunci urî din tot sufletul cuvîntul „maestre".

(Perpetuum comic ’83, pag. 184)

Vezi toată postarea

Problemă de hotar

 

        Rîul curgea domol, clipocitul apei sporea parcă liniştea nopţii cu cer înalt, pe care spuza de stele şi cerul din jurul lunii vesteau secetă. Cooperatorul Ionică Brînduşel, cu pantalonii suflecaţi, purtînd în mînă sacul şi lingura de peşte, se furişa pe malul apei, spre un loc ştiut numai de el, unde, la adăpostul sălciilor, putea să braconeze în voie. Sezonul era închis dar a doua zi un văr urma să-şi boteze copilul şi oricum, nişte peşte era necesar pentru a stimula setea participanţilor. Ar fi fluierat „Mărie Mărie" melodia lui preferată, dar pe paznicul de noapte, pe Timofte, nu-l văzuse la bufet, aşa că s-ar fi putut să se afle pe undeva pe-aproape. Nu se temea de altceva decît de faptul că ăla, fiind fricos, începea să urle, trezea tot satul atunci se ducea dracului crapul. În apropierea cotului rîului, într-un loc unde apa parcă încremenise în lumina lunii, între nişte cioturi de sălcii, se încurcase ceva. Ionică Brînduşel se apropie cu băgare de seamă. Un strigăt de spaimă îi scăpă fără voie. Era un om înecat. Întinse lingura să-l tragă spre mal, dar nu izbuti să-l descurce, ci doar să-l mişte puţin, cînd observă ceva ce îl determină să o rupă la fugă peste cîmp. Înecatul nu avea cap...
        Cînd ajunse la bufet, tremurînd, gîfîind, cu pantalonii suflecaţi, de i se vedeau izmenele, şi cu picioarele goale, se stîrni o cascadă de rîsete. Stătea în mijlocul localului şi nu putea să articuleze o vorbă.


        „S-o fi întîlnit cu Timofte şi i-o fi găurit turu’ cu sare", dădu unul cu presupusul. „Hai, mă, a lu’ Brînduşel, zi ce-ai păţit!", se apropie de el Coleaşă, miliţianul, după ce, în prealabil, îşi încheiase vestonul, îşi pusese centura şi cascheta, ca să fie în „ţinută". Uitase să-şi încalţe bocancii dar şi aşa, în ciorapii albi de bumbac, era destul de ameninţător şi falnic. Cineva, mai milos, îi întinse lui Brînduşel un pahar de rachiu alb. Acesta îl goli pe nerăsuflate şi apoi îngăimă: „Un înecat, un mort fără cap... " la care cîţiva se repeziră spre uşă cu intenţia vădită de a fugi la rîu, să vadă. Îi opri vocea autoritară a lui Coleaşă: „Nu mişcă nimeni. Brînduşel rămîi la dispoziţia mea. Pătrunjel, te duci şi anunţi pe tovarăşu’ primar, pe secretar şi pe doctoriţă. Îl cauţi şi pe Timofte, mama lui! Fuga marş!" Pătrunjel, cel mai destoinic dintre „persoanele de sprijin", o rupse la fugă. După o jumătate de oră se întoarse cu toată comuna după el. Apăru şi primarul, care fusese toată seara furios, din cauza nevesti-si, care alunecase pe o coajă de pepene şi căzuse cu capul într-o ladă de gunoi, în văzul lumii, făcîndu-l de rîs. Acum o încuiase în casă cu capul ei prost şi spart dar presimţea că o să iasă pe fereastră, la ea curiozitatea fiind mai tare decît mîndria. „Să mergem să-l scoatem pe bietul om", propuse o femeie. Coleaşă însă avea altă părere. „Tovarăşu’ primar, permiteţi să raportez, de la noi din sat nu e, nu a fost declarat nici un dispărut. De ce să ne încărcăm cu un mort? Ştiţi cum e. Anchetă, procuratură, ne mai alegem şi cu sancţiuni. Nici nu ştiu dacă s-a înecat la noi sau în comuna vecină. Poate s-a înecat la ei. E şi alt judeţ..." Din acel moment toate minţile începură să lucreze febril. Rîul nu despărţea doar cele două comune, ci şi judeţele din care acestea făceau parte. Deci, gîndea primarul, problema devine complicată. În joc e onoarea judeţului! „Îl împingem dincolo", propuse pripit Pătrunjel. „Împingi tu" prinse glas Brînduşel. Într-adevăr, soluţia era imposibilă rîul fiind destul de lat. „Haideţi, că ne apucă dimineaţa. Îl trecem pe pod", hotărî autoritar primarul. În ciuda protestelor vehemente, muierilor şi copiilor li se interzise categoric să participe la „acţiune". Doar doctoriţa stagiară, care îmbrăcase un balon peste cămaşa de noapte, fu luată ca să constate decesul. Se deplasară în linişte, prin porumb. În frunte, Brînduşel şi primarul. Simţeau atmosfera marilor fapte. Pe un alt drum, tot pe furiş, se îndrepta spre comuna vecină Ruţa Petrii, jignită de moarte că, femeie fiind, nu i s-a permis să ia parte la activităţile din acea noapte istorică.
        Mortul era greu, de mirare cum nu se scufundase. Îl traseră cu căngi improvizate la mal şi îl întinseră pe o prelată adusă de şoferul de la C.A.P. Purta un costum negru, demodat, şi pantofi de lac. Pe haine, nici o urmă de sînge. „Să vină doctoriţa!" Stagiara Ciociu însă, sprijinită de o salcie, vărsa. Ridicară foaia de cort şi porniră. „Le aruncăm mortu’n ogradă" chicoti careva. Pînă la primul podeţ era o distanţă bună. „E greu, al dracului. A înghiţit ceva apă!" „Lasă că i-o scot ăia de dincolo". Primarul şi Coleaşă se sfătuiau dacă nu ar fi bine să anunţe şi ofiţerul de serviciu de la judeţ. Renunţară însă din cauza lipsei de timp. Peste podeţ trecură doar cei patru care purtau prelata, cu dispoziţia clară să-l bage cu gîtul în apă, restul pe mal, „să nu-l aducă curentul iar la noi". Treaba se făcu uşor şi porniră înapoi spre comună. Timofte şi Pătrunjel rămaseră „să păzească mortu", să nu treacă hotarul. Se aşezară în porumb şi îşi aprinseră cîte o ţigară. Timofte tremura. O linişte apăsătoare se lăsase peste cîmpie.

        În comuna vecină însă, Ruţa Petrii reuşise să pună toată lumea în picioare. Pe primar îl găsise la sediu plîngînd. De trei zile nu părăsise biroul. Aştepta să vină de la judeţ să-l schimbe, pentru că-şi măritase fata cu popa din sat şi asta în plină campanie agricolă, irosind trei zile bune de recoltat. Deşi în acest timp toată populaţia fusese beată şi fericită, o ţinuseră într-un chiolhan, careva, bănuia el cine, îl turnase la judeţ, de unde îi venise pe căi ocolite vestea că urma să se facă anchetă mare. Acum, de cîte ori auzea pe cineva la uşă, începea să plîngă. Miza pe coarda sensibilă a celui ce urma să conducă ancheta. Cînd o văzu pe Ruţa Petrii se opri subit din suspinuri şi începu să urle ca un apucat: „Ce dai buzna? N-ai somn, tovarăşa? Mîine, la audienţe, acum am treabă!" Aceasta îl lăsă să se potolească şi apoi, cu glas mieros şi dîndu-şi ochii peste cap, îi povesti tot. Operativ, primarul Prună convocă toţi oamenii de bază. „Asta-mi mai lipseşte, gîndea el, un mort fără cap, poate-l pun şi pe ăsta pe seama nunţii". Era în stare să dea tot darul, şi ieşiseră bani frumoşi, adunat la nuntă, numai să scape de cadavru. „Cine-i bărbat, să vină cu mine", strigă şeful de post, care avea şi el păcatele lui în povestea cu nunta, căci închisese ochii la nişte decese de viţei, porci etc. şi păşi hotărît înainte sprijinindu-se de ginerele în sutană, cu care băuse pînă la acea oră tîrzie, în casa parohială. Bineînţeles că porniră cu toţii. Din case ieşeau cei mai leneşi, femeile şi copiii. „Părinte, nu-i aprindem o lumînare?" „Aprindem pe dracu!" făcu popa, care era „tămîiat" bine şi tare ar fi vrut să chiuie puţin dar indicaţiile erau să se înainteze „ca la camuflaj". Mobilizarea fusese, orice s-ar zice, exemplară. Din păcate, disciplina lăsa de dorit, căci, deşi în relativă linişte, se auzea doar un zumzet de şoapte, mergeau buluc, îngrămădiţi unii în alţii şi din cînd în cînd, cei mai împiedicaţi sau somnoroşi cădeau, spre hazul celorlalţi. Budilean, un om roşu la faţă, de peste o sută de kilograme, îşi adusese aminte de marşurile lungi prin cîmpiile nesfîrşite pe unde-l purtase războiul şi cu încă trei cooperatori fruntaşi, leat cu el, începură să facă salt înainte, culcînd la pămînt suprafeţe apreciabile din lucerna prin care treceau.


        Pe malul celălalt Timofte adormise. Brînduşel însă, vigilent, simţi mişcarea. Îl trezi pe paznicul de noapte şi-l trimise „urgent" la bufetul transformat prin „dispoziţia autorităţilor locale" în „cartier general", unde se bea şi se jucau diverse jocuri de societate, preferinţele majorităţii înclinînd spre „douăşunu" şi „şaişase". Careva zisese că se simte „ca la priveghi", adică bine, dar primarul îi reteză avîntul spunîndu-i, în faţă, că nu are „nivel", ceea ce-l făcu să golească aşa, în duşmănie, cîteva pahare unul după altul ca să-i crească ceea ce nu avea. Şi reuşi. Cînd intră Timofte cu vestea începuse să jignească şi să înjure. Abia încăpu pe uşă. Comuna era din nou în picioare. Alergau peste cîmp fără să se mai ferească. Brînduşel le ieşi înainte: „L-au trecut la noi. N-am avut ce să fac. E la piciorul podului". Hotărîră să-l treacă înapoi pe acelaşi podeţ. Nu mai aveau timp prea mult. O geană de lumină vestea zorile.
        De data asta merse mai greu. „L-au aruncat în păpuriş". „Ce oameni, dom’le". Un plescăit, urmat de un cor de înjurături, anunţă căderea adormitului Timofte în apă. Îl salvară cu greu, se încurcase în papură şi nici nu ştia să înoate. Pînă reuşiră să-l scoată, se luminase bine. Pe malul celălalt, fără să se mai ascundă, cei din comuna vecină se prăpădeau de rîs arătîndu-l cu degetul pe Timofte, care tremurînd de frig de data aceasta, îşi storcea hainele. După cîteva momente de descumpănire hotărîră să-l ducă de unde l-au adus ăia cu orce riscuri. Cîţiva apucară de prelată şi cu cei mai zdraveni bărbaţi din comună în frunte, printre care şi mecanizatorul Manole, care avea un pumn mai mare decît capul, păşiră pe pod. Adversarii porniră şi ei cam odată, aşa că întîinirea se produse la mijlocul podului. Budilean întinse mîna înainte şi strigă: „Pe aici nu se trece!" Manole se şi repezise să-l pocnească pe primarul Prună cînd o voce autoritară propuse discuţii, ceea ce-i tăie elanul şi-l făcu să se dea mai la o parte, nerenunţînd ce-i drept ia uitătura cruntă. El, la şedinţe, discuţii, conferinţe etc. nu era admis de la ultimele alegeri cînd împărţise buletine de vot şi la invitaţi, ceea ce nu numai că dăduse peste cap votarea dar atrăsese şi sancţionarea primarului de către tovarăşii veniţi de la judeţ. De altfel şi la film prezenţa lui era o pacoste, căci intra în „conversaţie" cu personajele, iar în momentele cheie începea să urle „rupe-i oasele, atinge-l la moacă, dă-i borşul" şi alte expresii din bogatu-i vocabular, ceea ce stîrnea indignarea celor din sală. Aici însă nu l-au putut opri să participe, plătea, era dreptul lui şi se folosea de el din plin căci, neavînd ce face, în fiecare seară, înainte de a intra la bufet, „dădea pe la film". Putea să vadă un film şi de zece ori. Nu se plictisea. Acum nu înţelegea nimic. Vorbeau toţi odată. Lăsaseră prelata cu mortul pe pod şi se certau. Muierile, rămase pe mal, strigau vorbe urîte unele la altele, şi cînd nu mai dovedeau, se întorceau cu spatele şi-şi ridicau fustele bătîndu-şi fundurile mari spre partea adversă, iar copiii, atîrnaţi prin sălcii, îşi puseseră praştiile în funcţiune cu un zel nemaipomenit. Pe pod, tratativele erau pe cale să degenereze pentru că fiecare ţinea morţiş să demonstreze că celălalt a vrut să-i arunce mortul în casă. Ginerele-popă, abia ţinîndu-se pe picioare, binecuvînta şi îndemna la calm. A obţinut exact contrariul căci unul din „combatanţi" îi strigă primarului Prună: „Ori cu Biblia ori cu noi, tovarăşu", ceea ce-l făcu pe acesta să pună mîna în gîtul obraznicului. Manole începu să lovească în stînga şi în dreapta. La încăierare participară toţi, fără daosebire, mai puţin cei doi miliţieni care retrăgîndu-se fiecare în „teritoriul" lui şi umezindu-şi creioanele chimice cu limba, notau. Bătaia nu dură mult, bilanţul ar fi fost catastrofal, deoarece în învălmăşeală cineva, toţi îl acuzară pe mecanizatorul Manole, aruncă prelata, cu mort cu tot, în apă. Aceasta fu scoasă rapid, spre fericirea şoferului, care o avea în inventar, dar mortul nu a mai fost găsit. L-au căutat pînă spre seară ajungînd departe, în josul rîului, fiecare pe partea lui, dar în zadar. Cîteva babe aprinseră lumînări pe malul apei şi începură să bocească. Întunericul se lăsa peste cîmpie, ca un gol imens de disperare. Într-un tîrziu, porniră, cu paşi nehotărîţi, tăind cărări aiurea prin recoltă, spre case. Erau sfîrşiţi. Ciudat, dar nici pe raza celor două judeţe, nici în sus, pe firul apei nu a fost semnalată nici o dispariţie. În cele două comune primarii hotărîră triplarea pazei pe malurile rîului pe timp de noapte ceea ce-l înnebuni pe Brînduşel, care se văzu nevoit să se ducă să braconeze departe, în josul apei. Oricum, de locul „acela" jurase să nu se mai apropie. O cruce de mesteacăn tînăr, fără nici un înscris, îl marcă o vreme, apoi, într-o primăvară, cînd rîul ieşi departe în luncă, apele dezlănţuite şterseră şi ultima urmă, cît de cît palpabilă, a acelei nopţi.

(Perpetuum comic ’83, pag. 124)

Vezi toată postarea

O conversaţie interesantă

         Trebuie să recunosc că nu-mi face nici o plăcere să merg mult cu trenul. De îndată ce nu mai poţi vedea nimic pe geam, îţi dai seama că există foarte puţini oameni cu adevărat culţi, cu care să întreţii, cît de cît, o conversaţie.
        De curînd am avut, totuşi, norocul să întîlnesc o pereche încîntătoare. Amîndoi se făcuseră comozi în compartimentul de clasa întîi. Îşi întinseseră bagajele peste toate cele şase locuri, însă cînd am deschis uşa, au fost foarte drăguţi şi mi-au eliberat şi mie un loc.
        — De obicei, călătorim cu maşina noastră — se scuză ea pentru dezordine — şi sîntem obişnuiţi să avem mult spaţiu la dispoziţie.
        — O maşină foarte mare, mă informă el zîmbind.
        — Nu e Trabant, preciză femeia. Dar concediul din iarna aceasta l-am petrecut la Gorditze Gorla. Soţul meu a mai fost acolo de cîteva ori. Pentru cură.
        — Pentru cură, repetă soţul.
        — Bineînţeles, continuă ea. Şi el a fost de părere să lăsăm şi noi, măcar odată, maşina acasă.


        — Asta pentru că pe străzile din Gorditze Gorla este imposibil de circulat în timp de iarnă.
        — Aveţi dreptate, am confirmat. E imposibil de circulat.
        — Cunoaşteţi localitatea? se interesă el.
        — Desigur. Am fost de cîteva ori. Un loc minunat, plin de tradiţii. Pămînt străvechi.
        — Încîntător de străvechi! exclamă femeia.
        — Nu este inclus în traseele turistice, remarcă bărbatul. E un refugiu în mijlocul naturii, o binefacere pentru cei ce vin dintr-un apartament de lux, nu-i aşa, iubito?

        — Da, da, admise femeia.
        — Ah, este imposibil de respirat în apartamentele de lux! am observat eu.
        — Şi concertele de la biserica Bartolomaus! îşi aminti, exaltată, femeia.
        — Me-us! Bartolomeus! o corectă bărbatul.
        — Încă îmi mai răsună în urechi acea muzică divină! le-am spus. E ceea ce se numeşte muzică adevărată.
        — Exact, încuviinţă bărbatul. Cîntau simfonia a doua a lui Hormalitze.
        — Şi dirija Ponekinski! completă femeia.
        — Ce artist! am confirmat eu. Interiorizat, autentic. Cînd ridică bagheta, în sală se aşterne o tăcere impunătoare.
        — Soţul meu a adormit atunci! observă, cu reproş, femeia.
        — Nu există o a doua simfonie la care să poţi dormi atît de bine, am intervenit eu. În afară, poate, de a treia.
        — Nu ştiam că există şi a treia simfonie de Hormalitze! se minună bărbatul.
        — Doar puţină lume ştie. A creat-o după ce a terminat-o pe a doua. Acum lucrează la a patra.
        — Bine, dar a murit în 1878! izbucni, nedumerită, femeia.
        — 1887! o corectă barbatul.
        — Ah, se spun multe în Gorditze Gorla! am făcut eu, evaziv.
        — Din păcate, nu înţelegem mare lucru, se plînse el. Vorbesc în dialect.
        — Da, în gorditzeleză, observai. Recent, am fost în Maligarba şi, nu ştiu dacă mă credeţi, dar acolo se vorbeşte în maligarbeză. Nu am s-o pot învăţa niciodată!
        — Pentru că regiunea nu este inclsă în traseele turistice, îmi explică bărbatul.
        — Sînt încîntător de naturali. Şi primitivi! exclamă cu o undă de duioşie, femeia.
        — Mulţi oameni se află încă în evul mediu, am convenit eu.
        — Şi tîrgul din faţa Domului! spuse barbatul încîntat. Arată ca o pictură, da, ca o reînviere a trecutului îndepărtat.
        — Van Gogh ar fi putut să-l picteze, e în maniera lui! le-am spus.
        — Oh, Domul, mai ales Domul! strigă femeia.
        — Da, Domul cu acel turn minunat, am încuviinţat.
        — Are două turnuri! remarcă bărbatul.
        — Mă refeream la cel din partea dreaptă.
        — Ce-i cu el? vru să ştie barbatul.
        — A ars în 1266, am răspuns eu.
        — Dar Domul a fost construit în secolul 15! interveni femeia.
        — Fireşte, după calendarul lordului Kelvin. Dar după calendarul gregorian, în secolul 11. Ca şi casa din oraşul vechi.
        — Oh, e atît de originală, atît de naturală! exclamă ea.
        — Casele de pe străzile unghiulare se sprijină una de alta, zise bărbatul. Aţi văzut casa memorială a lui Jugerosche Mukatits?
        — Bineînţeles! Treceam în fiecare zi pe lîngă ea în drum spre monumentul lui Goethe.


        — Monumentul lui Goethe?! se miră bărbatul. Ce-a căutat Goethe în Gorditze Gorla?
        — Ce-a căutat şi prin alte părţi. În fond, de undeva tot trebuia să trimită scrisoarea aceea celebră către Einstein. De ce nu din Gorditze Gorla?
        — Einstein? se miră femeia.
        — Teoria relativităţii, îi explică el. Totul este relativ...
        — E greu de crezut că nu aţi văzut monumentul, m-am prefăcut eu contrariat.
        — Oh, au trecut pe-acolo mulţi artişti extraordinari! încercă un fel de conciliere femeia.
        — Picturile din muzeul Wladiwadin o dovedesc, o susţinu bărbatul.
        — O colecţie măreaţă de pînză şi culoare, le-am spus. Amintesc doar de Gauguin şi de Verdi.
        — Exact, mă aprobă bărbatul. Oare de ce?
        — Şi ei folosesc pînză şi culoare pentru tablourile lor. Atîta doar că operile acestor doi mari artişti sînt expuse la Luvru.
        — Trebuie să fie frumos Parisul! rosti melancolic, femeia.
        — Da. E pe malul Senei.
        — Sena nu e atît de murdară ca Tamisa, observa bărbatul.
        — Mie îmi spuneţi?!
        Şi mai vorbirăm un timp despre problemele ecologiei, pînă cînd tovarăşii mei de călătorie trebuiră să coboare. Ne-am despărţit ca nişte buni prieteni.
        Îmi plac oamenii cu care poţi purta o discuţie interesantă, care să se ridice peste banalităţile cotidiene. Cînd mă voi întoarce acasă, trebuie să mă uit, neapărat, într-un atlas, să văd unde se află Gorditze Gorla.
        Dar şi fără asta se poate conversa...

Traducere de Carmen Büschespanner

(Perpetuum comic ’82, pag. 167)

Vezi toată postarea

Epigrame V (PC92)

Compensaţii

E-un echivalent
În literatură:
Unii au talent...
Alţii editură!

        MIHALACHE DUMITRU

Autori de „Memorii"

Povestea e cam curioasă
(Vorbesc de cazuri ce le ştiu):
„Memoriile" şi le scriu
Doar cînd memoria îi lasă.

        ION GRIGORE

(Perpetuum comic ’82, pag. 121)

Vezi toată postarea

Triunghiul; După rechin

Triunghiul

        Împreună cu Antonio Amurri şi Luca Goldoni, Luigi Malerba alcătuieşte, în momentul de faţă, aşa-zisul „triunghi" (echilateral?) de succes al scriitorilor de umor italieni. Cu primii doi, cititorii noştri s-au familiarizat în bună măsură, prin schiţele şi poveştirile apărute fie în „Urzica", fie în antologia „Perpetuum comic". Al treilea (în ordinea alfabetică!), Luigi Malerba — pe care îl publicăm acum — refuză burlescul, în favoarea unui comic nu de situaţii, ci de mentalităţi, în care procedeul absurdului îl ajută să sondeze mai adînc realităţile sociale din ţara sa şi să întreprindă — respectînd regula genului, fireşte — originale portrete psihologice. În compania lecturilor propuse de autor, s-ar putea ca cititorul să rîdă mai puţin, dar să obţină, în schimb, mai multe satisfacţii, în plan estetic.
        Luigi Malerba s-a născut la Palermo, dar trăieşte în Cetatea eternă, probabil în ideea de a scurta drumul spre Parnas. Argumente ar avea: a publicat, din 1963, vreo 10—12 cărţi, remarcate imediat de critica literară: „Descoperirea alfabetului", „Şarpele", „Salt mortal", „Cuvinte abandonate", „Mii de muşte" ş.a. S-a făcut, relativ repede, cunoscut şi peste hotarele Italiei, în S.U.A., R.F. Germania, U.R.S.S., Franţa, în total în vreo 15 ţări. Iar la Paris a obţinut, în 1970, cu „Salt mortal", premiul „Médicis". Anul trecut, la festivalul internaţional de umor de la Gabrovo (Bulgaria), i s-a decernat Marele premiu „Hitar Petar", pentru întreaga creaţie, distincţie care nu lansează, ci confirmă, de regulă, o consacrare.
        Aşadar, carte de vizită ar avea Luigi Malerba. Să vedem, în continuare, cum stă, totuşi, cu umorul...

După rechin

        Bineînţeles că ei nu ştiau ce aveam eu în sertar. Veneau la mine în birou, se aşezau în faţa mea şi vorbeau calm. Eu îi ascultam, interveneam în discuţie doar atît cît consideram oportun în funcţie de importanţă sau, cîteodată, de simpatia interlocutorului şi la sfîrşit spuneam da sau nu. De fapt, ar fi fost suficient să-i las să vorbească apoi să pronunţ acel da sau acel nu, dar eu nu doresc să fac abuz de autoritatea mea. Într-adevar, eu sînt cel care hotărăşte în legătură cu fiecare proiect ce mi se prezintă, pentru că eu sînt delegatul Preşedintelui Societăţii, adică al patronului, ca să folosesc un cuvînt demodat. Deasupra mea se află, deci, patronul care nu se ocupă cu nimic, apoi urmez eu. Toţi ceilalţi sînt subalterni care nu au facultatea de a decide.


        În sertarul biroului meu ţineam un pistol, un Beretta calibru şapte şi şaizeci şi cinci, îngăduit de lege şi însoţit de permisul respectiv. Nu l-am folosit niciodată, dar am fost de multe ori pe punctul de-a o face. Nu ştiu ce gîndeau interlocutorii mei atunci cînd, aşezaţi în faţa mea, vedeau că deschideam sertarul biroului şi băgam mîna înăuntru. Într-o zi, un faimos arhitect, un elveţian din Zürich, îşi întrerupse discursul şi aştepta ca eu să-mi retrag mîna şi să închid sertarul. Între mine şi interlocutorul meu avu loc un fel de duel: cine rezistă mai mult. Eu continuam să strîng mînerul pistolului, înăuntrul sertarului, iar el, mut, în faţa mea, mă privea fix. Cred că au trecut astfel trei-patru minute, lungi cît trei sau patru ore. Din fericire, pînă la urmă am cedat eu. Am dat drumul pistolului, am luat un pachet cu ţigări şi apoi am închis zgomotos sertarul. În timp ce-mi aprindeam ţigara, arhitectul începu să vorbească. La sfîrşit i-am respins proiectul şi cred că am pierdut o foarte bună afacere, dar n-are importanţă.
        În aceste situaţii eu mă împărţeam în două. Se spune că acest fel de disociere se petrece la persoanele dezechilibrate, dar eu sînt cunoscut pentru echilibrul meu. De opt ani sînt administrator delegat al unei mari societăţi de construcţii cotată la bursă, am familie, prieteni, şi am fost chiar propus pentru titlul de Cavaler al Muncii. Cum se ştie, Cavalerii Muncii sînt numiţi direct de Preşedintele Republicii la propunerea unei comisii destul de competente. De multe ori s-a scris în ziare despre mine, fie în calitate de conducător industrial, fie ca persoană particulară şi nimeni n-a pus vreodată la îndoială echilibrul meu. Spuneam, deci, că în clipele acelea eu mă împărţeam în două. O parte îmi spunea trage, trage, şi a doua îmi spunea ferească sfîntul s-o faci.
        Am spus că am fost de multe ori pe punctul de a trage. De fapt, doar de vreo zece ori. Aproape de fiecare dată aveam în faţa mea un arhitect. Cu oamenii de afaceri, bancheri şi financiari, sînt calm. În schimb, pe arhitecţi nu pot să-i sufăr. Poate pentru că le simt dispreţul. Toţi se cred genii şi artişti şi vorbesc cu mine cum se vorbeşte cu cineva care are bani, dar n-are cap. Ca şi cum, pentru a conduce o mare întreprindere, n-ar fi nevoie de cap. Sigur că eu nu m-am apucat niciodată să polemizez pe tema asta, mai ales că nici unul dintre ei n-ar fi avut curajul să-mi spună deschis ce gîndea despre mine. Dar simţeam că mă dispreţuiau. Ei nu ştiau, dar eu le citeam în cap ca într-o carte deschisă.
        Acum mă gîndesc cu groază la ce s-ar fi întîmplat dac-aş fi tras. Întîi şi-ntîi, interlocutorul meu arhitect ar fi rămas ţeapăn, pentru că sînt un as la tir, îmi plac sporturile, sînt vînător pe pămînt şi pe mare, adică subacvatic. Datorită poziţiei mele sociale ar fi ieşit un scandal colosal, de prima pagină. Un moment de slăbiciune şi praful s-ar fi ales de cariera mea, iar Societatea ar fi intrat în criză. Societatea noastră e o forţă financiară, dar nu ştiu ce s-ar fi întîmplat dacă administratorul ei delegat ar fi ucis, în biroul lui, un arhitect, în timp ce acesta îi prezenta un plan de construcţie. Ştiu precis, însă, ce ar fi scris ziarele şi ce ar fi spus duşmanii mei. Şi vă mai pot asigura că în toată această afacere înălţimea mea nu are nici un amestec. Cu toate că, dacă stau acum şi mă gîndesc, de fiecare dată cînd am fost pe punctul să trag, aveam în faţa mea un arhitect cu o statură mai mare decît media. Dar poate e doar o coincidenţă.
        Lucrurile s-au schimbat după rechin. Cum v-am spus, sînt sportiv şi-mi place vînătoarea, mai ales cea subacvatică. Era o vară foarte agitată şi abia aşteptam să fug din Roma vineri după masă pentru a mă înapoia duminică seara sau cîteodată luni, foarte devreme, ca să ajung la birou la ora nouă. Mă duceam la Circeo şi, lăsînd volanul Mercedesului meu, îl schimbam cu cel al motoscafului şi plecam în larg împreună cu Angelo care e şoferul meu. Şofer e un fel de a spune pentru că nu-l las niciodată să conducă, conduc mereu eu atît maşina cît şi motoscaful. El spune: la ce mă mai plătiţi dacă conduceţi mereu dumneavoastră? Eu rîd şi-l pun să facă alte mici treburi, comisioane personale, dar îl plătesc ca să-mi ţină companie. Cîteodată, îl pun să conducă acasă pe cei ce mă vizitează la birou şi, la înapoiere, Angelo îmi povesteşte, cuvînt cu cuvînt, tot ce s-a vorbit în maşină, ca un adevărat magnetofon. Angelo are o memorie incredibilă.
        Deci, în sîmbăta aceea am pornit cu motoscaful meu şi cînd ajungem în larg îmi iau puşca şi mă scufund în apnee, adică fără respirator, coborînd la vreo douăzeci de metri. La acea adîncime se întîlnesc de obicei cerniile. În ziua aceea am întîlnit, în schimb, rechinul. În timp ce priveam spre adîncuri, simt dintr-o dată o lovitură în ceafă, ca şi cum cineva m-ar fi lovit cu o piatră. Mă întorc şi văd coada bestiei care se îndepărta. Nu-mi pierd calmul. Încep să urc, dar iată că înainte de a ajunge la suprafaţă, bestioiul se întoarce şi vine spre mine. Ajutor. Înaintează cu fălcile căscate, îi văd bine dinţii în triunghi care se apropie de capul meu. În clipa aceea am gîndit: să vezi că ăsta mă-nghite. Nu e adevărat că în faţa morţii te gîndeşti la familie şi la alte lucruri de care îţi pare rău că te desparţi. Am vorbit şi cu alţii care s-au aflat în situaţii similare, cu oameni care s-au găsit faţă în faţă cu moartea şi cu toţii mi-au spus că le-au trecut prin cap gînduri de-a dreptul stupide, ca mie acum care gîndeam: să vezi că ăsta mă-nghite.
        Desigur că nici măcar n-am schiţat gestul de a trage cu puşca, pentru că ştiam că un monstru ca acela s-ar fi iritat doar şi nimic mai mult. În schimb, mi-a venit să-i dau una peste nas cu ţeava puştii. Nu ştiu de ce-am făcut-o, dar a fost de-ajuns să-l ating şi rechinul s-a întors şi s-a îndepărtat din nou. Mi-am dat seama, mai mult ca oricînd, cu ce dihanie aveam de-a face. Ajutor.


        În sfîrşit, am ieşit la suprafaţă, la cîţiva metri de motoscaf. Am scos un urlet şi din patru braţe am ajuns direct la cîrmă. Angelo zice că m-a văzut ţîşnind din apă cu un salt ca de delfin. Apoi am rămas fără să scot un cuvînt timp de vreo cinci minute.
        Săptămîna următoare mi-am continuat munca la birou. Îmi adusesem puşca subacvatică şi o ţineam rezemată de perete în spatele biroului, de parcă era o umbrelă sau un obiect decorativ. Cei care veneau la mine o priveau dar nici-unul nu m-a întrebat nimic pentru că ştiau că dacă începeam să vorbesc despre pescuitul subacvatic, nu mai terminam, iar ei se plictiseau. Se pare că nimic nu-i mai plicticos decît să-i asculţi pe vînători cum îşi povestesc aventurile. Dacă şi-ar fi închipuit cît riscau, ar fi preferat povestirile mele.
        Îmi amintesc că în săptămîna aceea am întîlnit un bătrîn arhitect american, faimos în toată lumea, un fel de monument ambulant, unul dintre acele personaje care îmi servesc de paravan atunci cînd trebuie să mă apuc de o treabă care ar putea provoca polemici. Dacă am de partea mea numele unui mare arhitect, pot să construiesc o vilă în Piazza del Popolo sau un zgîrie nori în faţa Domului din Orvieto. Bietul bătrînel vorbea rar şi liniştit, fără să bănuiască la ce mă gîndeam eu. Iar eu mă gîndeam: îl las ţeapăn. Pentru o clipă, în timp ce el vorbea, mi s-a părut că-i văd dinţii triunghiulari ca cei ai rechinului. Mi-am apucat o mînă cu cealaltă, adică dreapta cu stînga, altfel aş fi înşfăcat puşca şi i-aş fi descărcat-o în gură.
        Sîmbăta următoare m-am întors la Circeo şi de acolo am pornit în larg în acelaşi loc unde întîlnisem rechinul. Adusesem cu mine un butoiaş cu sînge de bou şi o plasă cu măruntaie pe care am legat-o de un harpon şi l-am coborît în apă. Apoi am vărsat şi sîngele de bou şi am rămas în aşteptare citind ziare şi reviste. Din cînd în cînd întrerupeam cititul ca să sporovăiesc cu Angelo cu care îi bîrfeam pe funcţionarii de la Societate. Au trecut ceasurile dimineţii şi pe la unu am mîncat un sandvici şi am băut o sticlă cu bere.
        Pe la trei m-a prins somnul şi mă gîndeam că nu mi-ar prinde rău o jumătate de oră de odihnă. Brusc, am simţit o smucitură şi motoscaful a început să alunece înapoi. Am reuşit, i-am spus lui Angelo. Începurăm să tragem scripetele şi, după puţin, iată, apare rechinul şi vine spre noi. Un monstru ca acela ar fi putut răsturna cu uşurinţă chiar un motoscaf de greutatea Tritonului.
        De data aceasta adusesem cu mine un arsenal de arme. Apuc o puşcă încărcată cu alice, ca pentru vînătoarea mistreţilor, şi încep să-i trag în ochi. Nu mai înţelegeam nimic de plăcerea pe care o simţeam. Angelo îmi spunea ceva, dar eu nu-l auzeam, vedeam doar ochii şi gura arhitectului care se căscau la fiecare lovitură. Continuai să trag pînă ce corpul se răsuci cu burta la soare. Atunci l-am prins cu încă un harpon şi am pornit, în viteza a patra, tîrîndu-l după noi. Îndată sfîrşesc, pentru că nu vreau să fiu plictisitor ca vînătorii care îşi povestesc aventurile.
        Trăsei la mal corpul arhitectului şi-l dăruii pescarilor din Terracina care l-au vîndut drept ton şi au scos pe el mai bine de trei sute de mii de lire. Din ziua aceea, fac în fiecare an expediţii în Sardinia, în Marea Roşie, în golful Persic şi am ajuns pînă în Marea Haiti unde arhitecţii sînt deşi ca sardelele. Omor vreo douăzeci de arhitecţi pe an şi Angelo mă însoţeşte întotdeauna, dar nu pune nici măcar piciorul în apă pentru că nu ştie să înoate. Bineînţeles că la birou ţin şi acum pistolul în sertar dar nu mi s-a mai întîmplat să doresc să trag în rechinii care vin să-mi propună proiectele lor.

Traducere de Carmen Popescu

(Perpetuum comic ’82, pag. 94)

Vezi toată postarea

Caligrafii la topit arm’!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

(Perpetuum comic ’82, pag. 72)

Vezi toată postarea