Centenarul Scrisorii pierdute

(POVESTEA ADEVĂRATĂ A UNEI CAPODOPERE)

        În curînd se vor împlini o sută de ani de la premiera piesei O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, prilei de a rememora împrejurările care l-au îndemnat pe marele satiric să scrie o piesă inspirată, am spune, de „momentul politic” la zi, piesă de stringentă actualitate în epocă.
        Într-adevăr, ţara trecea prin ceea ce se numea „febra electorală" din preajma alegerilor prilejuite de modificarea legii electorale; se agitau îndeosebi două fracţiuni ale partidului liberal, aflat la guvern, una condusă de C.A. Rosetti, fracţiunea de stîngă, pe cînd cealaltă, în frunte cu Ion C. Brătianu, şeful partidului, se străduia să frîneze avînturile democratice ale „rossetiştilor”. În sfîrşit, după „lupte seculare”, care au durat mai bine de un an, Camera şi Senatul au votat revizuirea Constituţiei şi a legii electorale, trecîndu-se în faza de pregătire a alegerilor pentru Camerele de revizuire - prilejul unei aprige lupte electorale, de o mare violenţă între fracţiunile în cauză. Întrunirile, la care numeroşi oratori, îndeosebi liberali, ameţeau auditoriul cu fraze fără şir, se ţineau lanţ, demagogia atinsese culmi nemaiîntîlnite.
        Aceste frămîntări, pare-se fără precedent, au îndemnat pe un tînăr dramaturg, cu o puternică vînă satirică (el se distinsese ca autor al comediei O noapte furtunoasă), să imortalizeze o perioadă de răscruce în viaţa socială şi politică a vechii Românii.

*

        Simţind nevoia să cunoască şi părerea altora în tentativa sa unică (nu se mai pomenise să se reprezinte o comedie cu subiectul „la zi"), Caragiale şi-a citit piesa în două rînduri la şedinţele „Junimii", o dată fusese de faţă Vasile Alecsandri, iar la a doua lectură Bogdan Petriceicu Haşdeu; nu se cunosc părerile acestor invitaţi de seama, dar Titu Maiorescu s-a arătat încîntat (piesa constituia doar o satiră împotriva liberalilor aflaţi la guvern).
        În ziua de 8 octombrie 1884 Caragiale şi-a înaintat piesa, însoţită de o petiţie, Comitetului de lectură al Teatrului Naţional. Şi, fără întîrziere, piesa a fost pusă în repetiţie, deşi autorul nu se hotărîse asupra finalului: pe cine să facă deputat? pe Caţavencu sau pe Dandanache? În cele din urmă, consultîndu-se cu mai mulţi amici, s-a hotărît: pe Dandanache, fiind cel mai lichea şi cel mai prost.

*

        Repetiţiile Scrisorii pierdute au durat cam o lună; le-a condus, în primul rînd autorul, care încă de la prima citire, cum îşi aminteşte Aristizza Romanescu, a dat fiecărui rol „intonaţiile necesare"; Caragiale s-a urcat pe scenă, „a dublat pe fiecare interpret şi s-a lăsat dublat"; Delavrancea afirma că „nu a văzut niciodată autor care să intre mai mult în tipurile ce a creat care să-şi joace mai bine rolurile ce a scris pentru alţii."
        Iancu Petrescu, primul interpret al lui Trahanache, va evoca un Caragiale „grozav de sîcîietor la repetiţii ", care „nu admitea să i se schimbe o virgulă din textul lui".
        Obişnuia să observe, dacă vreun interpret îşi îngăduia să „pună de la el": „piesele mele nu sînt să le completeze actorii!"
        Caragiale, consemnează Nottara, primul interpret al lui Tipătescu, „nu se mulţumea să dea o intonaţie sau să fixeze anumite gesturi sau mişcări de fizionomie. Se aşeza alături de actorul care repeta şi repeta şi el cu actorul, adică antrena şi călăuzea pe actor pe linia personajului conceput de dînsul, pentru că el ţinea ca la anume roluri actorul să-şi schimbe şi glasul, cu intonaţiile, cu accentul, cu mimica, cu gesturile, în fine cu tot aparatul trebuincios unei interpretări. În momentul acela era interpretat acelaşi rol de doi actori."
        Şi totuşi Caragiale a primit unele sugestii din partea interpreţilor: astfel, Iancu Petrescu a spus o dată la repetiţie în actul al treilea, adresîndu-se „alegătorilor": „Nu urlaţi aşa!" în loc de „Nu strigaţi aşa!"; Caragiale a observat: „Iancule, s-o spui asta!"
        În privinţa montării, nu a existat probleme în legătură cu decorul şi costumele; magazia de decoruri era doldora şi costumele erau după moda „la zi"; s-a cumpărat doar „o pălărie de panama de pe Lipscani" pentru Agamiţă Dandanache şi s-a închiriat un „mondir" pentru Pristanda.

O piesă „cu cheie"

        Între timp, în oraş circula zvonul cum că la teatru se va juca o piesă „cu cheie", cu aluzii la oamenii politici, — unii aşteptînd-o ca pe un fel de revistă de actualitate; în legătură cu aceste zvonuri care circulau (se pomenea de o cabală împotriva piesei), autoritatea s-a simţit datoare să ia unele „măsuri" pentru păstrarea ordinei: între altele, nu s-au pus în vînzare decît o parte din galerii.
        După repetiţia generală, cu invitaţi, din seara de 12 noiembrie 1884, mult aşteptata premieră a Scrisorii pierdute a avut loc în seara de 13 noiembrie; Caragiale, superstiţios din fire, i-a scris, la Iaşi, prietenului său Missir: „Gîndeşte-te, dragă, şi 13 şi marţi!". În faţa unei săli pline, spectacolul, unul dintre cele mai bine puse la punct, a fost punctat cu hohote de rîs, cu aplauze la scena deschisă, iar autorul a fost chemat, după fiecare act, pe scenă; şi astfel „cabala", chiar dacă ar fi fost pusă la cale, ar fi eşuat; s-a spus, poate cu oarecare exagerare, că niciodată pînă atunci actorii români nu se identificaseră într-atîta cu rolurile interpretate.

„Tradiţia jocului Caragiale"

        Şi astfel s-a statornicit, acum o sută de ani, ceea ce s-a numit „tradiţia jocului Caragiale" la care ţinea, între alţii, Camil Petrescu: „Lecţia lui Caragiale e cu adevărat perfectă, oricît de greu ne-ar veni să folosim cuvîntul acesta, şi orice se abate de la ea sare în ochi."
         „Împărţirea rolurilor" făcută de autor, a cuprins pe Constantin Nottara (Tipătescu), Ion Petrescu (Trahanache), Ştefan Iulian (Pristanda), Mihail Mateescu (Cetăţeanul), Ion Panu (Dandanache), Al. Catopol (Farfuride), Ion Niculescu (Caţavencu), Al. Leonţeanu (Brînzovenescu), Aristizza Romanescu (Zoe); dintre aceştia, Ion Niculescu şi Al. Catopol erau proaspeţi absolvenţi ai Conservatorului; printre figuranţi s-a aflat, la dorinţa-i expresă, şi vestitul cupletist I.D. Ionescu, imortalizat de Caregiale în O noapte furtunoasă; la întrunirea pentru sărbătorirea „victoriei" lui Dandanache, s-a servit şampanie adevărată (a făcut cinste autorul).
        În ceea ce priveşte felul cum critica dramatică a primit piesa este de constatat, cu tristeţe şi mirare, că cele mai multe cronici sînt plate, contradictorii, lipsite de simţ artistic, mai cu seamă de bună-credinţă; prin trecerea timpului, cuprinsul lor e ridicol.
        În acea stagiune 1884—1885, O scrisoare pierdută s-a reprezentat de 16 ori, ceea ce însemna un succes.
        Un amănunt nelipsit de semnificaţie: spre sfîrşitul stagiunii s-a introdus la Teatrul Naţional lumina electrică, iar Caragiale, interesat de orice inovaţie, nu mai părăsea cabina electricianului (dacă în vremea iluminatului cu aşa-zisul gaz aerian, lumina în sală, în timpul spectacolului, se micşora, acuma reprezentanţii le se desfăşurau cu lumina aprinsă, spre nemulţumirea unor spectatoare ce nu-şi adaptaseră fardul la noul sistem).

O „viaţă" zbuciumată

        Cariera Scrisorii pierdute nu a fost lipsită de peripeţii, ba chiar de perioade dramatice. Ajuns, tot cu peripeţii, director al Teatrului Naţional, Caragiale a pus pe afiş piesa, dar duşmanii, mulţi, l-au învinuit că-şi „joacă piesele"; le-a făcut pe plac şi a renunţat; timp de doi ani „Scrisoarea" a dispărut, de pe afişul Naţionalului; în vara lui 1892 a reapărut, dar nu pe scena primului teatru, ci la teatrul Eforiei, jucată de un grup de actori „particulari" (între timp, poate că nu e lipsit de interes să amintim că dramaturgul fusese fluierat cu prilejul premierii D-ale carnavalului, învinuit fiind de „imoralitate").
        Încă o stagiune — a treia — de cînd numele lui Caragiale nu mai figura pe afişul Teatrului Naţional; se poate presupune că dramaturgul nu-şi găsea interpreţi după dispariţia actorilor pe care-i pregătise la premieră — Ştefan Iulian, Mateescu, Ana Dănescu —, dar mai plauzibil se pare că directorul Gr. Cantacuzino se lăsase impresionat de cele întîmplate la Academie, unde, în şedinţa de la 14 aprilie 1891, după adevăratul rechizitoriu al lui D.A. Sturdza (ajuns între timp prim-ministru), fuseseră respinse de la premiere volumele Teatru şi Năpasta (din 23 de voturi, doar 3 i-au fost favorabile), autorul fiind învinuit de „imoralitate" şi de „tendinţă antinaţională". Şi Scrisoarea s-a refugiat, vara, prin grădini — la „Dacia", în Piaţa de flori, la „Stavri" pe Academiei, (ce se afla pe locul unde astăzi se înalţă o aripă a Institutului de Arhitectură.)

„La tribunal"

        O scrisoare pierdută nu se mai reprezentase de aproape şapte ani pe scena Naţionalului — cînd, în aprilie 1895, un grup de actori tineri s-au hotărît să organizeze un „beneficiu" cu piesa hulită. Luînd cunoştinţă, din ziare, de proiectele reprezentaţiei, Caragiale aflat la Buzău, unde conducea restaurantul gării, socotind reluarea piesei, fără autorizaţia sa, drept o jignire, a protestat, trimiţînd o scrisoare directorului general al teatrelor, Gr. Cantacuzino, prin care anunţa că nu autoriză reprezentarea piesei „pentru cuvîntul că aproape toţi artiştii care au creat rolurile acelea fiind morţi, orice repriză, ca să fie în adevăr onorabilă, ar avea nevoie de o punere în scenă fundamentală" şi că „pentru o repriză demnă, nu sînt de ajuns improvizări şi înjghebări pripite, străine de orice intenţie artistică..."

        Şi totuşi reprezentaţia a avut loc, intervenţia autorului fiind socotită tardivă, mai ales că, între timp, se vînduseră toate biletele. Se pare că dramaturgul a asistat la spectacol, impresionat fiind în rău de jocul şarjat, de faptul că unii interpreţi şi-au făcut, pînă la uşoară identificare, „capetele" unor cunoscuţi politicieni, „răpind astfel caracterul tipic al personajelor".
        Adresîndu-se primului procuror, Caragiale a observat un lucru esenţial de care trebuie să se ţină seama şi astăzi şi în viitor: „Piesele sale nu sînt nişte bufonerii menite să parodieze în treacăt persoane reale, ci nişte lucrări de artă cu intenţia de a înfăţişa într-un mod mai durabil tipuri ideale" (vezi Lupta, 30 aprilie 1895, Scrisoarea pierdută la Tribunal.

        Deocamdată, pe vară, O scrisoare pierdută, se reprezenta „în beneficiu" la Raşca.
        Vor mai trece aproape patru ani, cînd, în condiţii nelipsite de dramatism, O scrisoare pierdută şi celelalte piese ale lui Caragiale vor fi reluate pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti; se vor repeta din nou în prezenţa autorului (mulţumită bunului simţ al directorului Petre Grădişteanu care, pe drept, nu putea concepe Teatru Naţional fără operele lui Caragiale). Autorul, între altele, a solicitat ca rolul Cetăţeanului să fie încredinţat lui Ion Brezeanu ce-şi va lega numele de acest rol.

        Şi astfel, la 3 octombrie 1898, în taţa unei săli pline, s-a reprezentat O scrisoare pierdută; s-a spus că spectacolul a constituit „un fel de renaştere a teatrului românesc"; autorul a fost ovaţionat, dar Caragiale se afla la Piatra Neamţ, unde i s-a trimis o telegramă prin care i se anunţa „triumful".
        Inaugurîndu-se „matineurile", adicaă reprezentaţiile de zi (directorul Grădişteanu, avînd „aliat" pe ministrul Spiru Haret, a trecut peste părerea acelora ce susţineau că matineurile vor surmena pe actori, că vor „fura" spectatori ai reprezentaţiilor serale), prima reprezentaţie „la ora 2 p.m.", cu preţuri reduse, a avut loc la 11 octombrie 1898 cu O scrisoare pierdută. Sala, ocupata pînă la ultimul loc, a cerut cu insistenţă apariţia autorului pe scenă. Caragiale, aflat în fundul sălii, a satisfăcut dorinţa unui public tînăr, nu însă fără să observe: „Bine, bine, cu preţuri reduse şi vor să mai vadă, în banii ăştia, şi pe autor!". Era însă fericit şi a promis că va da teatrului o nouă piesă.
        La 23 februarie 1901, „un grup de prieteni" au ţinut să-l sărbătorească pe Caragiale, cu prilejul împlinirii a 25 de ani de activitate literară; între alţii, au participat la „banchet" Delavrancea, Take Ionescu, C. Dobrogeanu-Gherea, — dar nu mult timp după sărbătorire, la 1 aprilie 1901, s-a văzut din motive de economii bugetare, pus în disponibilitate, din serviciul pe care-l ocupa la „Tutunari" (Regia Monopolurilor Statului).
        În aceeaşi perioadă, Caragiale se vede învinuit de plagiat în legătură cu piesa Năpasta, ce ar fi fost scrisă după un dramaturg ungur care se va dovedi că nici nu exista, totodată e respins din nou de la premiul Academiei (propus fiind de către D.C. Olănescu pentru volumul Momente).
        La Naţionalul din Bucureşti reprezentaţiile cu O scrisoare pierdută erau rare, la Craiova piesa se menţinea mulţumită marelui actor Ion Anestin, excelent interpret al Cetăţeanului, car, în primăvara lui 1903, a venit în Capitală să-şi dea un „beneficiu" la Dacia (în acest timp, Caragiale însoţeşte trupa lui A. Leonescu-Vampiru, actor popular, care întreprindea un turneu cu Scrisoarea, autorul citind, între acte, din schiţele sale.)

Revenind la „stilul lui Caragiale"

        Alexandru Davila, director al Teatrului Naţional, şi-a făcut un punct de onoare din a relua, în noi condiţii, atît în ce priveşte stilul de interpretare cît şi scenografia, repertoriul caragelian. A început cu O scrisoare pierdută, încredinţînd regia lui Paul Gusty.
        Într-adevăr, în decursul anilor, „stilul caragealian", cel imprimat de autor, începuse să se degradeze, unii dintre interpreţi alunecînd pe panta şarjei, alţii îngăduindu-şi să adauge cuvinte şi chiar replici; s-au început repetiţiile ca pentru o piesă nouă; regizorul Gusty a ştiut să pună frîu tendinţei de caricaturizare a unora dintre personajele comediei, ce nu trebuie interpretată în stil de farsă. Şi astfel, în faţa unei săli pline, capodopera lui Caragiale a fost reluată în seara de 5 decembrie 1905; aflat la Berlin, unde se auto-exilase (şi acest exil a fost, în mare măsură, consecinţa tratamentului la care a fost supus în ţară), Caragiale începuse lucrul la piesa Titircă Sotirescu şi compania, comedie politică, înfăţişînd personagii din O scrisoare pierdută şi O noapte furtunoasă; din păcate, proiectul nu a prins viaţă.
         „Fericirea" a fost însă de scurtă durată, căci profesorul Pompiliu Eliade, ce a urmat lui Davila la conducerea Teatrului Naţional, deşi proeminentă personalitate culturală, şi-a manifestat neîncrederea în privinţa durabilităţii operei marelui dramaturg, socotind lucrările sale de teatru „sărmane piese prea mult jucate" şi care ar trebui „să se mai odihnească".
        Şi Caragiale a tras concluzia, interzicînd, la 23 septembrie 1909, reprezentarea pieselor sale pe scena Teatrului Naţional.
        Cel care a izbutit să împace din nou pe Caragiale cu Teatrul Naţional a fost Ion Bacalbaşa, director al Teatrului în perioada 1911-1912. Şi astfel, cu prilejul sărbătoririi marelui dramaturg la împlinirea vîrstei de 60 de ani (sărbătorire iniţiată de Emil Gîrleanu, în calitate de preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, dar în acest timp şi director al Teatrului Naţional din Craiova şi la care sărbătoritul nu a participat) s-au putut relua la Teatrul Naţional piesele lui Caragiale. La 30 ianuarie (ziua naşterii scriitorului) Teatrul Naţional a reluat O scrisoare pierdută; publicul, care umplea sala pînă la ultimul loc, l-a aclamat pe autorul ce se afla departe de ţară.
        Dar, în ziua de 9/22 iunie 1912, Caragiale moare subit în locuinţa sa de la Berlin; directorul de scenă, Paul Gusty, aflat la Berlin, comunică trista veste la Bucureşti; o coroană cu tricolor, din partea Teatrului Naţional, a fost depusă la catafalcul marelui dispărut.

„Săptămîna Caragiale"

        Ca un omagiu adus memoriei celui mai de seamă dramaturg român, Teatrul Naţional şi-a inaugurat stagiunea 1912-1913 cu „Săptămîna Caragiale", în cadrul căreia s-a reprezentat şi O scrisoare pierdută. Trecuseră 28 de ani de la premieră şi s-a constatat, încă o dată, că departe de a fi un „simplu document istoric al unei anumite epoci din dezvoltarea noastră politică şi socială", cum le plăcea unora să susţină, piesa înfăţişînd, în forma nemuritoare a artei, oameni vii, cu caracterul, ticurile, limbajul, gesturile, numele croit exact - pe măsura lor, personagiile erau menite, prin trăsăturile lor de o valoare adînc umană, să trăiască, indiferent de fireasca evoluţie a societăţii, de noile împrejurări.

*

        Opera a supravieţuit autorului - dar destinul ei a fost tragic; cînd prezent pe afişele teatrealor naţionale, cînd îndepărtat în diverse perioade (întru aceasta era cu deosebire invocată „inoportunitatea" satirei sale în anumite perioade).

Readus în „casa lui"

        Dar, în momentul cînd, după Eliberare, s-a început acţiunea de maximă însemnătate, de preluare, în mod critic, a moştenirii noastre culturale, de valorificare a tot ce este progresist în trecutul culturii noastre, s-a început, în domeniul dramaturgiei, cu Caragiale.
        S-a hotărît ca stagiunea 1948-1949 a sălii Comedia a Teatrului Naţional să se deschidă cu O scrisoare pierdută - un început, s-a spus, ce avea înţelesul unui manifest politic şi literar.
        Premiera a avut loc la 17 septembrie, sub direcţia de scenă a lui Sică Alexandrescu, distribuţia cuprinzînd pe Al. Critico (Tipătescu), Gr. Vasiliu-Birlic (Dandanache), Al. Giugaru (Trahanache), Ion Finteşteanu (Farfuride), N. Brancomir (Brînzovenescu), Niki Atanasiu (Caţavencu), Marcel Anghelescu (Pristanda), Costache Antoniu (Cetăţeanul), Elvira Godeanu (Zoe).
        Caragiale a fost readus, am spune „cu cinste" în „casa lui".
        Nu a trecut mult şi celelalte teatre naţionale, din Iaşi, Craiova, Cluj, ca şi mulţimea teatrelor de stat, înfiinţate între timp, şi-au împodobit afişul cu piesa lui Caragiale.

*

        Astăzi, o seamă de regizori tineri, unii înzestraţi, doritori de „înnoiri" se întrec în a găsi noi „formule" în montarea dramaturgiei caragiaiene; în principiu, lucrul nu e rău, căci nici arta teatrului nu stă pe loc.
        E nevoie însă să se ţină seama că O scrisoare pierdută, la care ne referim îndeosebi, nu e o bufonadă, că intenţiile lui Caragiale au fost foarte serioase: prin mijlocul unei comedii de moravuri şi de caracter (şi nu doar de situaţii) el a urmărit demascarea farsei electorale a pseudodemocraţiei, esenţa demagogică a liberalismului burghez.

(Perpetuum comic ’84, pag. 139)

Vezi toată postarea

Problemă de hotar

 

        Rîul curgea domol, clipocitul apei sporea parcă liniştea nopţii cu cer înalt, pe care spuza de stele şi cerul din jurul lunii vesteau secetă. Cooperatorul Ionică Brînduşel, cu pantalonii suflecaţi, purtînd în mînă sacul şi lingura de peşte, se furişa pe malul apei, spre un loc ştiut numai de el, unde, la adăpostul sălciilor, putea să braconeze în voie. Sezonul era închis dar a doua zi un văr urma să-şi boteze copilul şi oricum, nişte peşte era necesar pentru a stimula setea participanţilor. Ar fi fluierat „Mărie Mărie" melodia lui preferată, dar pe paznicul de noapte, pe Timofte, nu-l văzuse la bufet, aşa că s-ar fi putut să se afle pe undeva pe-aproape. Nu se temea de altceva decît de faptul că ăla, fiind fricos, începea să urle, trezea tot satul atunci se ducea dracului crapul. În apropierea cotului rîului, într-un loc unde apa parcă încremenise în lumina lunii, între nişte cioturi de sălcii, se încurcase ceva. Ionică Brînduşel se apropie cu băgare de seamă. Un strigăt de spaimă îi scăpă fără voie. Era un om înecat. Întinse lingura să-l tragă spre mal, dar nu izbuti să-l descurce, ci doar să-l mişte puţin, cînd observă ceva ce îl determină să o rupă la fugă peste cîmp. Înecatul nu avea cap...
        Cînd ajunse la bufet, tremurînd, gîfîind, cu pantalonii suflecaţi, de i se vedeau izmenele, şi cu picioarele goale, se stîrni o cascadă de rîsete. Stătea în mijlocul localului şi nu putea să articuleze o vorbă.


        „S-o fi întîlnit cu Timofte şi i-o fi găurit turu’ cu sare", dădu unul cu presupusul. „Hai, mă, a lu’ Brînduşel, zi ce-ai păţit!", se apropie de el Coleaşă, miliţianul, după ce, în prealabil, îşi încheiase vestonul, îşi pusese centura şi cascheta, ca să fie în „ţinută". Uitase să-şi încalţe bocancii dar şi aşa, în ciorapii albi de bumbac, era destul de ameninţător şi falnic. Cineva, mai milos, îi întinse lui Brînduşel un pahar de rachiu alb. Acesta îl goli pe nerăsuflate şi apoi îngăimă: „Un înecat, un mort fără cap... " la care cîţiva se repeziră spre uşă cu intenţia vădită de a fugi la rîu, să vadă. Îi opri vocea autoritară a lui Coleaşă: „Nu mişcă nimeni. Brînduşel rămîi la dispoziţia mea. Pătrunjel, te duci şi anunţi pe tovarăşu’ primar, pe secretar şi pe doctoriţă. Îl cauţi şi pe Timofte, mama lui! Fuga marş!" Pătrunjel, cel mai destoinic dintre „persoanele de sprijin", o rupse la fugă. După o jumătate de oră se întoarse cu toată comuna după el. Apăru şi primarul, care fusese toată seara furios, din cauza nevesti-si, care alunecase pe o coajă de pepene şi căzuse cu capul într-o ladă de gunoi, în văzul lumii, făcîndu-l de rîs. Acum o încuiase în casă cu capul ei prost şi spart dar presimţea că o să iasă pe fereastră, la ea curiozitatea fiind mai tare decît mîndria. „Să mergem să-l scoatem pe bietul om", propuse o femeie. Coleaşă însă avea altă părere. „Tovarăşu’ primar, permiteţi să raportez, de la noi din sat nu e, nu a fost declarat nici un dispărut. De ce să ne încărcăm cu un mort? Ştiţi cum e. Anchetă, procuratură, ne mai alegem şi cu sancţiuni. Nici nu ştiu dacă s-a înecat la noi sau în comuna vecină. Poate s-a înecat la ei. E şi alt judeţ..." Din acel moment toate minţile începură să lucreze febril. Rîul nu despărţea doar cele două comune, ci şi judeţele din care acestea făceau parte. Deci, gîndea primarul, problema devine complicată. În joc e onoarea judeţului! „Îl împingem dincolo", propuse pripit Pătrunjel. „Împingi tu" prinse glas Brînduşel. Într-adevăr, soluţia era imposibilă rîul fiind destul de lat. „Haideţi, că ne apucă dimineaţa. Îl trecem pe pod", hotărî autoritar primarul. În ciuda protestelor vehemente, muierilor şi copiilor li se interzise categoric să participe la „acţiune". Doar doctoriţa stagiară, care îmbrăcase un balon peste cămaşa de noapte, fu luată ca să constate decesul. Se deplasară în linişte, prin porumb. În frunte, Brînduşel şi primarul. Simţeau atmosfera marilor fapte. Pe un alt drum, tot pe furiş, se îndrepta spre comuna vecină Ruţa Petrii, jignită de moarte că, femeie fiind, nu i s-a permis să ia parte la activităţile din acea noapte istorică.
        Mortul era greu, de mirare cum nu se scufundase. Îl traseră cu căngi improvizate la mal şi îl întinseră pe o prelată adusă de şoferul de la C.A.P. Purta un costum negru, demodat, şi pantofi de lac. Pe haine, nici o urmă de sînge. „Să vină doctoriţa!" Stagiara Ciociu însă, sprijinită de o salcie, vărsa. Ridicară foaia de cort şi porniră. „Le aruncăm mortu’n ogradă" chicoti careva. Pînă la primul podeţ era o distanţă bună. „E greu, al dracului. A înghiţit ceva apă!" „Lasă că i-o scot ăia de dincolo". Primarul şi Coleaşă se sfătuiau dacă nu ar fi bine să anunţe şi ofiţerul de serviciu de la judeţ. Renunţară însă din cauza lipsei de timp. Peste podeţ trecură doar cei patru care purtau prelata, cu dispoziţia clară să-l bage cu gîtul în apă, restul pe mal, „să nu-l aducă curentul iar la noi". Treaba se făcu uşor şi porniră înapoi spre comună. Timofte şi Pătrunjel rămaseră „să păzească mortu", să nu treacă hotarul. Se aşezară în porumb şi îşi aprinseră cîte o ţigară. Timofte tremura. O linişte apăsătoare se lăsase peste cîmpie.

        În comuna vecină însă, Ruţa Petrii reuşise să pună toată lumea în picioare. Pe primar îl găsise la sediu plîngînd. De trei zile nu părăsise biroul. Aştepta să vină de la judeţ să-l schimbe, pentru că-şi măritase fata cu popa din sat şi asta în plină campanie agricolă, irosind trei zile bune de recoltat. Deşi în acest timp toată populaţia fusese beată şi fericită, o ţinuseră într-un chiolhan, careva, bănuia el cine, îl turnase la judeţ, de unde îi venise pe căi ocolite vestea că urma să se facă anchetă mare. Acum, de cîte ori auzea pe cineva la uşă, începea să plîngă. Miza pe coarda sensibilă a celui ce urma să conducă ancheta. Cînd o văzu pe Ruţa Petrii se opri subit din suspinuri şi începu să urle ca un apucat: „Ce dai buzna? N-ai somn, tovarăşa? Mîine, la audienţe, acum am treabă!" Aceasta îl lăsă să se potolească şi apoi, cu glas mieros şi dîndu-şi ochii peste cap, îi povesti tot. Operativ, primarul Prună convocă toţi oamenii de bază. „Asta-mi mai lipseşte, gîndea el, un mort fără cap, poate-l pun şi pe ăsta pe seama nunţii". Era în stare să dea tot darul, şi ieşiseră bani frumoşi, adunat la nuntă, numai să scape de cadavru. „Cine-i bărbat, să vină cu mine", strigă şeful de post, care avea şi el păcatele lui în povestea cu nunta, căci închisese ochii la nişte decese de viţei, porci etc. şi păşi hotărît înainte sprijinindu-se de ginerele în sutană, cu care băuse pînă la acea oră tîrzie, în casa parohială. Bineînţeles că porniră cu toţii. Din case ieşeau cei mai leneşi, femeile şi copiii. „Părinte, nu-i aprindem o lumînare?" „Aprindem pe dracu!" făcu popa, care era „tămîiat" bine şi tare ar fi vrut să chiuie puţin dar indicaţiile erau să se înainteze „ca la camuflaj". Mobilizarea fusese, orice s-ar zice, exemplară. Din păcate, disciplina lăsa de dorit, căci, deşi în relativă linişte, se auzea doar un zumzet de şoapte, mergeau buluc, îngrămădiţi unii în alţii şi din cînd în cînd, cei mai împiedicaţi sau somnoroşi cădeau, spre hazul celorlalţi. Budilean, un om roşu la faţă, de peste o sută de kilograme, îşi adusese aminte de marşurile lungi prin cîmpiile nesfîrşite pe unde-l purtase războiul şi cu încă trei cooperatori fruntaşi, leat cu el, începură să facă salt înainte, culcînd la pămînt suprafeţe apreciabile din lucerna prin care treceau.


        Pe malul celălalt Timofte adormise. Brînduşel însă, vigilent, simţi mişcarea. Îl trezi pe paznicul de noapte şi-l trimise „urgent" la bufetul transformat prin „dispoziţia autorităţilor locale" în „cartier general", unde se bea şi se jucau diverse jocuri de societate, preferinţele majorităţii înclinînd spre „douăşunu" şi „şaişase". Careva zisese că se simte „ca la priveghi", adică bine, dar primarul îi reteză avîntul spunîndu-i, în faţă, că nu are „nivel", ceea ce-l făcu să golească aşa, în duşmănie, cîteva pahare unul după altul ca să-i crească ceea ce nu avea. Şi reuşi. Cînd intră Timofte cu vestea începuse să jignească şi să înjure. Abia încăpu pe uşă. Comuna era din nou în picioare. Alergau peste cîmp fără să se mai ferească. Brînduşel le ieşi înainte: „L-au trecut la noi. N-am avut ce să fac. E la piciorul podului". Hotărîră să-l treacă înapoi pe acelaşi podeţ. Nu mai aveau timp prea mult. O geană de lumină vestea zorile.
        De data asta merse mai greu. „L-au aruncat în păpuriş". „Ce oameni, dom’le". Un plescăit, urmat de un cor de înjurături, anunţă căderea adormitului Timofte în apă. Îl salvară cu greu, se încurcase în papură şi nici nu ştia să înoate. Pînă reuşiră să-l scoată, se luminase bine. Pe malul celălalt, fără să se mai ascundă, cei din comuna vecină se prăpădeau de rîs arătîndu-l cu degetul pe Timofte, care tremurînd de frig de data aceasta, îşi storcea hainele. După cîteva momente de descumpănire hotărîră să-l ducă de unde l-au adus ăia cu orce riscuri. Cîţiva apucară de prelată şi cu cei mai zdraveni bărbaţi din comună în frunte, printre care şi mecanizatorul Manole, care avea un pumn mai mare decît capul, păşiră pe pod. Adversarii porniră şi ei cam odată, aşa că întîinirea se produse la mijlocul podului. Budilean întinse mîna înainte şi strigă: „Pe aici nu se trece!" Manole se şi repezise să-l pocnească pe primarul Prună cînd o voce autoritară propuse discuţii, ceea ce-i tăie elanul şi-l făcu să se dea mai la o parte, nerenunţînd ce-i drept ia uitătura cruntă. El, la şedinţe, discuţii, conferinţe etc. nu era admis de la ultimele alegeri cînd împărţise buletine de vot şi la invitaţi, ceea ce nu numai că dăduse peste cap votarea dar atrăsese şi sancţionarea primarului de către tovarăşii veniţi de la judeţ. De altfel şi la film prezenţa lui era o pacoste, căci intra în „conversaţie" cu personajele, iar în momentele cheie începea să urle „rupe-i oasele, atinge-l la moacă, dă-i borşul" şi alte expresii din bogatu-i vocabular, ceea ce stîrnea indignarea celor din sală. Aici însă nu l-au putut opri să participe, plătea, era dreptul lui şi se folosea de el din plin căci, neavînd ce face, în fiecare seară, înainte de a intra la bufet, „dădea pe la film". Putea să vadă un film şi de zece ori. Nu se plictisea. Acum nu înţelegea nimic. Vorbeau toţi odată. Lăsaseră prelata cu mortul pe pod şi se certau. Muierile, rămase pe mal, strigau vorbe urîte unele la altele, şi cînd nu mai dovedeau, se întorceau cu spatele şi-şi ridicau fustele bătîndu-şi fundurile mari spre partea adversă, iar copiii, atîrnaţi prin sălcii, îşi puseseră praştiile în funcţiune cu un zel nemaipomenit. Pe pod, tratativele erau pe cale să degenereze pentru că fiecare ţinea morţiş să demonstreze că celălalt a vrut să-i arunce mortul în casă. Ginerele-popă, abia ţinîndu-se pe picioare, binecuvînta şi îndemna la calm. A obţinut exact contrariul căci unul din „combatanţi" îi strigă primarului Prună: „Ori cu Biblia ori cu noi, tovarăşu", ceea ce-l făcu pe acesta să pună mîna în gîtul obraznicului. Manole începu să lovească în stînga şi în dreapta. La încăierare participară toţi, fără daosebire, mai puţin cei doi miliţieni care retrăgîndu-se fiecare în „teritoriul" lui şi umezindu-şi creioanele chimice cu limba, notau. Bătaia nu dură mult, bilanţul ar fi fost catastrofal, deoarece în învălmăşeală cineva, toţi îl acuzară pe mecanizatorul Manole, aruncă prelata, cu mort cu tot, în apă. Aceasta fu scoasă rapid, spre fericirea şoferului, care o avea în inventar, dar mortul nu a mai fost găsit. L-au căutat pînă spre seară ajungînd departe, în josul rîului, fiecare pe partea lui, dar în zadar. Cîteva babe aprinseră lumînări pe malul apei şi începură să bocească. Întunericul se lăsa peste cîmpie, ca un gol imens de disperare. Într-un tîrziu, porniră, cu paşi nehotărîţi, tăind cărări aiurea prin recoltă, spre case. Erau sfîrşiţi. Ciudat, dar nici pe raza celor două judeţe, nici în sus, pe firul apei nu a fost semnalată nici o dispariţie. În cele două comune primarii hotărîră triplarea pazei pe malurile rîului pe timp de noapte ceea ce-l înnebuni pe Brînduşel, care se văzu nevoit să se ducă să braconeze departe, în josul apei. Oricum, de locul „acela" jurase să nu se mai apropie. O cruce de mesteacăn tînăr, fără nici un înscris, îl marcă o vreme, apoi, într-o primăvară, cînd rîul ieşi departe în luncă, apele dezlănţuite şterseră şi ultima urmă, cît de cît palpabilă, a acelei nopţi.

(Perpetuum comic ’83, pag. 124)

Vezi toată postarea

Şef nou la oameni vechi

        Mai întîi a fost doar un zvon subţirel, inocent, izvodit precum generaţia spontanee a lui Aristotel, din senin şi din aproape nimic. „Mi se pare că veţi primi un şef nou-nouţ!", se zice că ar fi şoptit o păsărea planînd lin pe deasupra oraşului, şi asta a fost tot, nimeni n-a putut preciza dincotro a venit păsărica şi încotro a zburat... Se afirmă că marii maeştri ai artei scrisului sînt atît de înţelepţi încît nimic din ceea ce aparţine fiinţei umane nu le este străin. O fi! Rămîne totuşi de văzut dacă ei sînt capabili să circumscrie — sub toate aspectele — consecinţele pe care faptul, în aparenţă destul de banal, al numirii de sus a unui şef nou le declanşează automat în rîndul celor de jos. În materie de interogaţii, de exemplu — şi e un lucru deja prea cunoscut — se ajunge la un moment dat să se lanseze atîtea în unitatea de timp, încît se depăşesc categoric performanţele unei mitraliere de ultimul model, în ceea ce priveşte numărul cartuşelor expulzate pe ţeavă în acelaşi interval. Iar per total, însumînd, dacă ar fi posibil, toate întrebările iscate de acest eveniment, cu siguranţă că s-ar întrece substanţial numărul tuturor celor formulate la interogatorii în toate instituţiile poliţieneşti ale statelor lumii, de-a lungul întregii istorii moderne.


        Ce fel de om este tovarăşul? Este cumva ardelean, deci lipsit de simţul umorului? Moldovean cu vorbă blajină? Neică, nu cumva s-a născut pe plaiurile frumoasei noastre Oltenii? Zvîrle cu barda? Pileşte? Sapă? E bătut în cap? Nu e bătut în cap? Închide un ochi? Nu închide? Mîna cu subalternii o dă? În conversaţii sau în şedinţele de analiză fructuoasă a muncii, preferă vorbitul ca de pe cal? Şi în dodii?
        Cu boala aia urîtă, a grandomaniei, cum stă? O cultivă, au ba? E insomniac, deci mohorît dimineaţa? Îl deranjează şi schimbă per primam mocheta din cabinetul înaintaşului său? Dar secretara, fotoliul, serviciul de cafea? În fond, cu ce am greşit, pe cine am supărat, de ce să fie trimis tocmai aici şi nu în judeţul vecin? Are prin urbe colegi din şcoala primară, camarazi din regimentul zece care tot trece şi trece, rude din partea soţiei, bibbeline din adolescenţă? Dacă e la o adică, marşează sau nu? Hobby-uri are sau nu? Nu cumva mobilă stil sau icoane pe lemn? Doamne, poate că vînători colective, petreceri tovărăşeşti?
        Păsărica nici n-a avut vreme să dispară cu totul, înghiţită de orizontul judeţului, că au şi fost expediaţi la centrală, cu prima cursă Tarom, cîţiva dintre cei mai experţi curieri, să culeagă prin orice mijloace informaţii exhaustive. Şi ei au aflat că, într-adevăr, vor avea cît de curînd bucuria şi onoarea de-a activa mai departe sub conducerea nepreţuită a unui şef absolut nou. Dar ce fel de hram purta, ce avea în guşă şi ce în căpuşă, nu ştia nimeni precis. Îl chema Ion Istichiu, totuşi numele nu le spunea mare lucru, parcă s-a scris ceva despre el în gazetă, însă tare demult, cam prin anii cincinalului prim... Un curier mai norocos a auzit, tot aşa, sub formă de zvon aripat, că viitorul lor şef le era celor de sus oarecum incomod şi poate că tocmai de-aceea îl şi împingeau niţel mai devale, la ei. Încolo nimic important.
        Au lăsat la poarta centralei un observator deghizat, cu consemnul să le anunţe îndată, printr-un telex cifrat, data exactă la care tovarăşul îşi va face bagajele şi va porni înspre ei. Astfel, au fost prompt informaţi că în dimineaţa unei minunate zile de mai un furgon de tipul celor ce transportă mobilier, avîndu-l în cabină lîngă şofer chiar pe tovarăşul Ion Istichiu, a demarat în direcţia nord.
        Zarurile au fost, aşadar, aruncate sau, cu alte cuvinte, viitorul depindea acum numai de ei. Tovarăşul Ion Popescu Popăscu, adjunctul fostului şef, a convocat imediat secretarii, amicii, alte persoane de mare încredere, şi toţi împreună, cu forţe coroborate, au procedat fără cîrtire, metodic, cu calm la pregătiri.
        Liniştiţi că dinspre partea avangardei au făcut o treabă perfectă, cum scrie la cartea de protocoluri, şi ştiind că de-acum nu mai puteau fi luaţi chiar ca din oală, au răsuflat o dată adînc uşuraţi. Apoi au procedat, rînd pe rînd, la toate celelalte manevre curente al căror scop este, în orice campanii de anverguri similare, de-a consolida o cît mai bună poziţie în spatele frontului.

        Forţe imense, dislocate din cîmpiile mănoase ale muncii, au fost dirijate de-a lungul drumului public. Sapele, coasele, celelalte unelte specifice activităţii agrare, le-au fost rechiziţionate pe loc. Li s-au oferit în schimb bidinele rotunde şi găleţi de tablă zincată pline cu lapte de var (un genist a întrebat dacă au voie să ia acasă, după aceea, bidineaua, găleata, şi i s-a răspuns negativ) şi au fost îndemnaţi să spoiască în alb virginal podeţele, teii, faţadele caselor şi, îndeosebi, gardurile. Alte persoane de profundă încredere au fost însărcinate să amelioreze aspectul anost al terenului necultivat cuprins între acostamentul drumului public şi curţile cetăţenilor. În acest sens, s-a excavat cam o şchioapă de glie străbună, de pămînt înierbat infertil, şi s-a dus peste deal, în total astupîndu-se cu el pînă la buză şapte văi şi-o vale-adîncă. Iar tractoarele desigur că nu s-au întors fără încărcătură, ci umplute cu vîrf şi îndesat cu diverse plăntuţe, abia înviate pe tarlalele noastre. Ele au fost sortate, mocirlite şi replantate cu grijă în terenul acum decopertat dintre gardurile devenite ca telemeaua de albe, şi drum. Copiii pre şi şcolari, în ziua de faţă scutiţi cu toţii de corvezile aspre ale învăţăturii, au primit două sarcini de cinste: prima, să menţină, pentru cel puţin douăzeci şi patru de ore, prospeţimea culturilor strămutate, udîndu-le cu apă stătută dar, mai ales, cu devotament, şi a doua să balizeze asfaltul cu două şiraguri paralele de păpădii luminoase, pe care, de asemenea, să le ude cît mai intens şi exclusiv cu apă stătută.
        Ceva mai multă bătaie de cap au avut cînd a fost să-i găsească noului şef locuinţă. N-au stat însă la tîrguială. Au prins în colimator grădiniţa din strada Arţarilor. Cartier liniştit, departe de blocuri, totalmente străin de maleficiile conturbaţiei, zece odăi spaţioase, acareturi, o imensă livadă cu pomi fructiferi de jur împrejur, alei cu balast alb de rîu, alte chestii.


        Au dat dispoziţii să fie un-doi evacuaţi şoimuleţii, educatoarele, celelalte tovarăşe din partea de jos a schemei de funcţii. Au detaşat cîţiva haidăi cu baroase şi răngi, să smulgă din rădăcini legănuşele, toboganele şi tot ce mai era pe-acolo prin curte din ţeavă de fier şi din lemn în verde vopsit, să le încarce pe toate în camioane şi să le facă dracului vînt la rampa de gunoi a oraşului. În final, să netezească locul cu grebla şi să amenajeze ronduri de formă ovală în care să răsădească pansele. (Educatoarea şefă a întrebat dacă are voie să o lase pe îngrijitoarea Bibbelona cu sarcina de-a le menţine prospeţimea intactă prin udări repetate, şi i s-a răspuns pozitiv).
        A mai fost concentrată o armată de meşteri. Apoi, stînd care pe unde putea, pe bordura trotuarelor din faţa clădirii golite, pe scările de la intrare, chiar pe gazonul din umbra atît de plăcută a pomilor, au început să aştepte. După calcule estimative, ţinînd cont că pe traseu au avut două pene, că au dormit peste noapte în orăşelul din munţi, că au mai făcut două pauze pentru masă şi dezmorţire, noul şef trebuia să se afle deja la frontiera sudică a judeţului.
        N-au greşit. Transul cu boarfele lui şi cu el însuşi a frînat, lung chelălăind din saboţi, înaintea splendidei vile din strada Arţarilor. Tovarăşul Ion Istichiu a sărit pe trotuar tinereşte, şi-a prins şalele cu palmele, precum căruţaşii, spălătoresele sau trupeţii la gimnastica de înviorare, şi-a rotit bustul de două-trei ori, s-a întins troznindu-şi oasele amorţite, a respirat adînc aerul îmbălsămat de mireasma pomilor înfloriţi. Abia pe urmă a văzut adunarea. Le-a zis: ce-i cu voi, oameni buni, ce se întîmplă pe-aici? Aveţi miting? A murit cineva?
        Tovarăşul Ion Popescu Popăscu, surprins de întrebarea finală, a uitat în ce buzunar a strecurat cele cinci foi de pe care trebuia să citească un discurs mic dar spontan; a răspuns, pe nerăsuflate, aproape ca în proza satirică: să trăiţi tovarăşe şef, aici nu se întîmplă nimic ieşit de pe linie, aici toate merg bine, din plin, în oraşul nostru nimeni nu moare, ci numai se naşte, sarcinile gemelare fiind într-o continuă creştere. Ne-am adunat pentru a vă instala în noua dumneavoastră locuinţă, ăia de-acolo sînt meşterii, numai meşteri mari, calfe şi zidari, noi de-aici sîntem colaboratorii preasupuşi. Vom fi fericiţi să punem mîna şi umărul la transbordarea mobilierului dumneavoastră...

        Au pătruns în clădire în ordinea descrescîndă de pe tabloul cu funcţii, şeful, adjunctul, secretarii, amicii, restul persoanelor de mare încredere. În hol şeful a remarcat că pereţii aveau zugrăveala murdară, coşcovită pe-alocuri sau chiar mîncată de ciumă bubonică, apoi că parchetul era ori putrezit, ori umflat şi denivelat de parcă trecuse pe-acolo, acum de curînd, un tractor, apoi, mai departe, că sobele de teracotă erau fisurate ori stăteau cîş... Adjunctul, pe fază, cu replica deja închegată pe limbă, s-a grăbit să întrebe dacă i se îngăduia să-i bage în priză pe meşteri, iar şeful i-a răspuns pozitiv. În timp ce zugravii, parchetarii, instalatorii, sobarii lucrau în clădire cu viteza a cincea, cum n-au lucrat în tot cincinalul trecut, şeful a ieşit cu alaiul în curte. Acoio i-a zis viitorului său adjutant: prietene, aici aş dori să-mi plantaţi nişte leagăne, dincoace, ia să vedem, da-da-da, parcă s-ar potrivi un tobogan, iar în partea aceasta, eşti atent, da?, zău că n-ar strica nişte gropi de nisip, cîteva bănci. Rondurile cu pansele nu deranjează pe nimeni, sînt sigur, cred că pot să rămînă exact unde sînt... Moartea mea, panseluţele mov! Mi-au plăcut de copil! Panseluţele mov şi filmele cu Zorro-mascatul...
        Cînd clădirea şi curtea străluceau ca paharul, şi şeful, încîntat, le-a mulţumit tuturor personal pentru treaba făcută temeinic şi iute, adjunctul a întrebat dacă au voie, în sfîrşit, să purceadă la descărcarea mobilei din trans. I s-a răspuns negativ: nu, n-are rost, prietene, să muncim pe degeaba; în clădirea asta măreaţă şi-n livada asta cu belşug de pomi fructiferi, cu aer curat, vreau să funcţioneze, începînd chiar de mîine, o casă de odihnă pentru oamenii muncii, ba nu, stai puţin, nu, n-ar fi şabăţ deloc, s-ar înghesui prea mulţi osteniţi peste noapte, he-he-he, las’ că ştim, cred că mai bine ar fi să deschideţi aici o grădiniţă de copii. Pariez că n-aveţi nimic împotrivă, nu-i aşa? Pentru mine şi familia mea, de fapt sîntem numai eu şi soţia — mai am două fete dar sînt la casele lor măritate — poate găsiţi ceva pe la bloc... Păi, la bloc, apartamente cu zece odăi şi cu parc de jur împrejur nu prea aveau. Afară de cazul că ar fi dispus să aştepte, să zicem: două-trei zile. I-ar putea construi ceva absolut special, un bungalou ca în filmele americane, de pildă: amplasat, să zicem: chiar în mijlocul parcului dendrologic municipal...
        Fugi d-aci, frăţioare, ce să facă, doar el şi soţia, în zece odăi? se întreba tovarăşul Ion Istichiu, rîzînd bonom, amuzat, cu candoare de înger căruia domnul îi dăruieşte zece perechi de aripi în plus, recompensă pentru bună purtare. Şi încă în plin parc dendrologic! Asta-i bun! Asta-i bună!, repeta printre hohote din ce în ce mai groase de rîs... Uite ce-i, prietene dragă, mi-aş dori ceva pe la blocuri, un apartament de, să zicem: cel mult trei încăperi. Nu se poate să n-aveţi voi ceva pus de-o parte pentru cazuri de, cum să zicem, de forţă majoră...

        Încă de cînd au recepţionat mesajul că ritualul străbun al primirii le-a fost spulberat cu ironii dubioase aruncate din uşa cabinei, au cam bănuit că vor avea necazuri cu dînsul. Însă nici chiar aşa, să le pretindă cazare la bloc, în rînd cu toţi cei picaţi de la ţară! Cu toate acestea, deşi se aflau în stare de alertă de gradul întîi, intuind acum clar că seismul era inevitabil, totul depinzînd acum doar de factorul timp, nu s-au gîndit — pentru că n-au avut cînd să se consulte unii cu alţii, să frămînte problema în colectiv — că puteau foarte bine să răspundă o dată şi ei negativ sau s-o scalde cumva, c-o fi, c-o păţi... Destul că tovarăşul Ion Popescu Popăscu i-a cerut tovarăşului Ion Colibacea, responsabilul localurilor şi locuinţelor noi, să-i ducă minteni în cartierul de blocuri.
        Ei bine, acolo, la bloc, tovarăşul Ion Istichiu şi-a dat complet arama pe faţă. Mai întîi a respins categoric şi într-o manieră oarecum scandaloasă — afirmînd fără jenă că-l supraestimau fiziceşte, că era cam bătrîn şi, pe deasupra, foarte fidel soţiei legale — serviciile oferite de trupa celor patru bibbeline, sosite cu mături, cîrpe, ştergare, perii, ceară de parchet, cretă pentru opturi şi afrodiziace. În schimb, a rugat cîţiva meşteri să se provoace reciproc la întreceri entuziaste de masă, să-şi aducă la stadiul de ebuliţie orgoliul profesional, mă rog, să facă ce-or şti dar pînă la urmă uşile apartamentului să se deschidă normal, ferestrele, din contra, să se închidă uşor, la robinete să curgă apă lichidă, nu fîsuri, şi aşa mai departe. Cînd treaba a fost gata şi apartamentul părea să fi devenit locuibil, le-a mulţumit amical şi le-a dat, numerar, cu un gest de largheţe olteană, cam atît cît, în condiţii curente, ar fi pretins ei înşişi de la alţi locatari...
        Consternarea celor din preajmă n-a durat însă decît un singur minut, deoarece şeful, chemîndu-l la el pe tovarăşul Ion Colibacea, şi-a recuperat integral cheltuiala. I-a zis: prietene dragă, află că eu nu dau bacşiş decît la frizer, aşa că fii dumneata bun şi scoate biştarii. Ştii dumneata pentru ce. Dealtfel, vom mai sta noi de vorbă pe chestia asta...
        Rezolvînd, după cum s-a văzut, favorabil problema locuinţei personale, şeful i-a făcut şoferului semn să tragă transul cît mai aproape. Roţile din spate abia au atins bordura trotuarului, că tovarăşul Ion Popescu Popăscu et comp, s-au pornit să emită diverse porunci mai multor forjori cu braţe vînjoase, aduşi, se-nţelege, direct din uzină: sînteţi gata, tovarăşi? Nu uitaţi că dulapurile, mesele, vitrinele stil, vor fi susţinute exclusiv din partea de jos! Cei cu unghii netăiate recent vor avea grijă să nu zgîrie lustrul! Iar acum, comanda la mine: hei ruup! Pune laba, bădfe!
        Tovarăşul Ion Istichiu nu a fost de acord cu sistemul acesta care, naiba să ştie de ce, lui i se părea de un comic nebun. Le-a zis: staţi aşa, măi tovarăşi! Cred că sîntem pe-aici mult mai mulţi decît am fi necesari. Am putea descărca un mărfar, dacă nu chiar un cargou transoceanic! Prea multe moaşe, zău aşa! O să rămînă copilul cu buricul nelegat. Aşa că...
        Le-a recomandat tuturor să se retragă în linişte, fără torţe, reţinîndu-i doar pe cei care, în strada Arţarilor, pur şi simplu ardeau să pună mîna şi umărul. Astfel că tovarăşul Ion Popescu Popăscu, secretarii, amicii, restul persoanelor de mare încredere au avut prilejul să muncească efectiv — nu prea din greu, transul fiind pe jumătate gol — în favoarea noului şef. Este adevărat că nu pe de-a moaca, întrucît dumnealui l-a plătit generos, pe fiecare în parte, cam cu atît cu cît ar fi plătit oficial o echipă de hamali de profesie.
        La plecare, dîndu-le mîna muncitoreşte, i-a sfătuit să treacă cu toţii, la prima oră a zilei de mîine, pe la serviciul contabilitate şi să roage frumos să li se reţină la plată întreaga ziuă de azi, cînd, evident, s-au ţinut de serbări sau de alte probleme, absentînd nemotivat de la slujbă...
        Cu ce au greşit, pe cine au supărat etc., etc.?

(Perpetuum comic ’83, pag. 78)

Vezi toată postarea

Şoarecii din vis

        Orologiu de la primărie bătuse de mult ora opt, dar tovarăşul director Pisică nu se putea apuca de rezolvarea corespondenţei. Cu toate că se trezise înainte de ora şase, nu se desmeticise încă prea bine. Visul acela cu şoareci, pe care-l avusese către dimineaţă, îl urmărea fără încetare. Şi nu era primul. De la o vreme, şoarecii îl vizitau mai în fiecare noapte, încît începuse să-l ia cu frisoane cînd trebuia să se culce.
        Multiplele probleme de serviciu — planul de producţie, aprovizionarea şi desfacerea, investiţiile, protecţia muncii, chiar şi problemele personale ale oamenilor pe care îi conducea — păleau pe lîngă preocuparea sa majoră din ultima vreme, aceea a şoarecilor din vis.
        — Ce însemnează cînd visezi şoareci, tovarăşa Lucica? o întrebase el pe secretară, vădit iritat.
        — Tovarăşe director, se codi aceasta, nu vă pot răspunde pe loc, dar se rezolvă. Am să dau telefon acasă, la soacră-mea. E specialistă în vise şi vă informez imediat. Are o carte de vise formidabilă...


        În aşteptarea răspunsului, tovarăşul director amînă şedinţa decadală de producţie cu şefii de secţie, renunţă să mai asculte raportul cu planul la zi şi-l trimise la plimbare pe delegatul ministerului, care făcea un control pe linie financiară.
        — Şoareci în vis de vei vîna duşmanii îi vei alunga! îl informă secretara, păşind în vîrful picioarelor în cabinet. Prin vis şoareci de te vor urma, o pagubă vei avea...
        Ultimele cuvinte le-a scos abia perceptibil, vrînd parcă să le înghită înapoi, nu care cumva să-l supere pe tovarăşul director, deşi, la urma urmelor, nu ea era vinovată că el visa şoareci.
        — Ce să însemne asta? se zbuciumă tovarăşul Pisică. Practic, eu nu vînam şoareci în vis şi nici ei nu se ţineau după mine... Se făcea doar aşa că deschideam uşa unui dulap şi din el săreau valuri, valuri de şoareci din rafturi peste mine, iar eu, cu un scut format din mapa de corespondenţă, le param saltul. Apoi cădeau pe covor şi o luau la sănătoasa. „Şoareci de vei vîna, duşmanii vei alunga"... Dar ce duşmani, mă rog, am eu? Cine ar avea vreun interes să mă duşmănească şi de ce? Poate Ionescu, fiindcă i-am tăiat ieri două ore pentru întîrzieri repetate... „Prin vis şoarecii de te vor urma, o pagubă vei avea..." Pagubă, pagubă... Ia să vedem: nu cumva delegatul de la minister vrea să ne dea vreo amendă sau o penalizare?
        Întrebarea aceasta, fără un răspuns concret, pusese stăpînire pe tovarăşul Pisică, urmărindu-l pînă şi în drumul spre casă, în timp ce conducea maşina.
        — Fiindcă din altă parte, continuă el ideea, amenda nu are de unde să vină, deoarece pompierii, Sanepidul şi Inspecţia Energetică au fost săptămîna trecută în control şi au găsit totul în regulă... Nu se poate, îşi zicea tovarăşul Pisică strîngînd crispat volanul, nu se poate, trebuie să mai existe şi alte versiuni cu şoareci în cartea aia de vise.
        În momentul acela, gîndul îi fu întrerupt de un obiect mişcător ce traversa strada, ceva ca un animal foarte mic, cu blană gri şi coadă...
        — Doamne, Dumnezeule, un şoarece!
        Pisică frînă brusc, fără să se mai asigure, şi se pomeni aruncat cu capul în parbriz: un camion, venit din spate, în mod inevitabil îl tamponase.


        În dimineaţa următoare, cu un ochi învineţit, dar pe deplin edificat, tovarăşul director Pisică îl convocă pe juristul întreprinderii, poruncindu-i să dea mustrare cu avertisment secretarei, pentru că îşi neglijează sarcinile de serviciu şi se ocupă, în timpul producţiei, cu răspîndirea de superstiţii şi informaţii cu caracter mistic care aduc prejudicii oamenilor muncii. Iar cînd secretara veni plîngînd, cu decizia în mînă, să-l înduplece, tovarăşul director îi răspunse ferm:
        — Tovarăşă Lucica, la noi în întreprindere nu are ce căuta misticismul! Şi să-i spui soacrei dumitale că nu face nici doi bani cartea ei de vise! Că eu nu păţeam ieri nimic, dacă nu era camionagiul ăla în spatele meu, că el m-a tamponat, nu un şoarece... Şi să ştii că eu nu sînt superstiţios, asta să-ţi intre bine în cap!
        Telefonul ţîrîi scurt. Directorul ridică receptorul, supărat că fusese întrerupt.
        — Alo, tovarăşe director Pisică? se auzi la celălalt capăt al firului. Aici locotenentul Popovici, de la circulaţie. Vreau să vă anunţ că obiectul acela era un şoarece, un şoarece de cîrpă. A fost depistat copilul care îl trăgea cu sfoară, de pe trotuar. Dar vina e a dumneavoastră, că aţi frînat brusc... Aşa că amenda şi daunele, musai să le plătiţi!

(Perpetuum comic ’83, pag. 18)

Vezi toată postarea