Un caz concret

NAE: Nu-i aşa, frate Gogule, că e plăcut să mănînci la restaurant, să fii servit prompt şi curat? În caz că ospătarul te cunoaşte, fiindu-i client vechi, te simţi ca acasă. Deşi...
GOGU: Ce vrei să spui cu asta?
NAE: Altceva e să ai căminul tău, casa ta, masa ta, nevasta ta. Nimic nu poate înlocui tihna şi comoditatea căminului conjugal. Vii acasă, obosit, nevasta îţi serveşte o mîncare caldă, îţi dă halatul şi papucii, te întreabă cum îţi merge la servici, plus alte diferite chestiuni intime. Din păcate, nevastă-mea...
GOGU: Ce vroiai să spui de nevastă-ta? Că nu-ţi asigură căldură sufletească necesară? Că nu te aşteaptă fericită în pragul casei?
NAE: Nu mă aşteaptă. Vin acasă şi stau singur cuc. Mă uit pe pereţi, sufletul meu e pustiu. Uneori mă uit la televizor. Îmi fac singur de mîncare. Îmi spăl singur ciorapii. Îmi calc singur cămăşile.
GOGU: Dar ea unde este?
NAE: Nu ştiu.
GOGU: Aşa făcea şi prima mea soţie. Dispărea. Cînd o întrebam unde a fost zicea că făcuse o vizită unei mătuşi. Îşi fabricase circa zece mătuşi fictive. Ar trebui să pui piciorul în prag. Nu trebuie să admiţi să fii umilit. Ia-i cheile şi încui-o în dormitor, leag-o de piciorul patului. Nevasta trebuie să stea permanent în casa, să asigure cu fiinţa ei căldura căminului conjugal. Eu am divorţat din cauza asta de trei ori pînă acum. Ultima soţie pleca şi întîrzia sistematic zece-cinşpe minute, deşi îi cronometrasem drumul minut cu minut. Am exclus-o din viaţa mea fără pic de remuşcări. Te sfătuiesc şi pe dumneata să divorţezi.
NAE: De cine să divorţez?
GOGU: De nevastă.
NAE: Care nevastă?
GOGU: De nevasta pe care ziceai că n-o găseşti acasă.
NAE: Păi cum s-o găsesc acasă dacă nu sînt însurat?!
GOGU: Nu eşti însurat?
NAE: Nu.
GOGU: Atunci despre ce nevastă vorbeai?
NAE: Vorbeam despre o nevastă posibilă. Vorbesc la figurat. Mă înţelegi? Localul public îţi oferă totul, în afară de căldură sufletească. Căldura sufletească nu ţi-o poate oferi decît o soţie. Dar merită să te căsătoreşti doar pentru căldura sufletească?
GOGU: Dragul meu, după părerea mea e mai avantajos să fii singur şi să aspiri mereu spre un cămin conjugal. Poate o să ţi se pară paradoxal, dar menajul de unul singur, cu două mese zilnice la restaurant, este mai avantajos din punct de vedere material decît o căsătorie care se sfîrşeşte cu divorţ.
NAE: Da, dar mai e ceva.
GOGU: Ce?
NAE: Un avantaj al căsătoriei. Copiii.
GOGU: Da, e adevărat. Una dintre raţiunile mariajului e copiii. Faci copii, ai bucurii.
NAE: Crezi?
GOGU: Ce?
NAE: Că, dacă ai copii, ai bucurii?
GOGU: Vorbesc în principiu.
NAE: În principiu, da. Dar în practică? Un văr de-al meu avea un copil excelent, premiant, fenomen. Ei bine, cînd s-a întors de la un examen — pe care îl luase cu zece plus, fireşte — a alunecat pe parchet, a ieşit prin fereastră, din fereastra în balcon şi din balcon...
GOGU: Nu mai spune, mi se face rău. Într-adevăr, cu copiii e o adevărată loterie; îi faci, îi creşti, ca să ai un sprijin la bătrîneţe... Adică să aibă cine să-ţi dea un pahar cu apă.
NAE: Auzi? Te întreb ceva: merită să faci un copil pentru un pahar cu apă? Dumneata ştii cît costă un copil per total, adică de la naştere pînă la majorat? O avere.
GOGU: Bineînţeles. Da’ de ce-l iei de la naştere? Ia-l cu nouă luni înainte, că de-atunci începe cheltuiala.
NAE: Păi cu banii respectivi angajez femeie cu ora. Sau îmi trag apă în dormitor, direct la pat. Nu?
GOGU: Păi sigur.
NAE: Cînd e mic, cumpără-i scutece, biberon, cumpără-i jucării. Te informez că, recent, s-au scumpit jucăriile. Ştii cît au ajuns nişte zdrăngănele? De la un leu şi nouăzeci şi cinci de bani la doi şi cinci. Păi merită?
GOGU: Auzi? Berea asta mă cam umfla în burtă. Hai să luăm cîte o tărie. Maistre, dă-ne cîte două vizichiuri mari.
NAE: Sigur că unii bat mult pe chestia sentimentală. Adică pe fiorul acela divin cînd auzi gînguritul copilului care zice: „tată". Cît o fi un vizichi la ăştia?
GOGU: Nu contează, fac eu cinste. Auzi? Ce vream să zic? A, da. Păi, dragă, există jucării care zic „tată" şi „mamă" pe bază de tranzistori!
NAE: Bineînţeles. Chiar dacă sînt scumpe, tot ieşi mai ieftin decît cu un copil natural.
GOGU: Plus că jucăria o poţi repara. Pe cînd copilul... Auzi, eu aş vrea să-mi faci un calcul precis, pentru că dumneata eşti de meserie: cît mă costă un copil făcut-crescut pînă la 20 de ani, şi cît scot eu de la el dacă mă întreţine pe urmă, 20 de ani, adică pînă la adîncă bătrîneţe?
NAE: Un moment. Am calculatorul la mine. (Calculează pe un calculator de buzunar) Ieşi în pierdere.
GOGU: Vorbeşti serios?
NAE: Da. Cu cîteva mii de lei.
GOGU: Serios?! Înseamnă că nu merită efortul şi riscul. Adică cum şă-ţi spun... Maistre, mai dă-ne două vizichiuri. Totuşi, mai controlează o dată, poate a greşit calculatorul.
NAE: Cum o să greşească dacă e electronic?! Nu-i avantajos copilul, îţi spun. Ieşi în pierdere. Am un caz concret în familie. Un văr de-al meu s-a însurat ceva mai tîrziu, adică la maturitate, a făcut un copil, l-a dat la şcoală, la facultate, a ieşit inginer...
GOGU: Şi?
NAE: La bătrîneţe, cînd n-a mai putut, i-a zis: „Măi băiete, eu te-am crescut pe tine, acuma creşte-mă şi tu". Ştii ce i-a răspuns fi-su, inginerul?
GOGU: Ce?
NAE: „Dă-te ’ncolo, parazit social! La muncă!"
GOGU: Şi? El, tat-su, ce-a făcut?
NAE: Cum „ce-a făcut"? L-a dat în judecată. Acum sînt deja la a treia înfăţişare. I-a cerut despăgubiri.
GOGU: Normal.
NAE: Păi, dar cum?!
GOGU: Pot să dau şi eu un rînd?
NAE: Dă. Auzi, nici nu mă gîndesc să fac copii. Să-ţi dau şi eu un caz concret. Fii atent. Un cumnat de-al meu.... Maistre, adu, dom-le, vizichiurile alea odată! Cum ziceam, un cumnat de-al meu, încă de pe vremea cînd era copil, avea un copil...
GOGU: Stai aşa, că nu pricep. (Năuc) Era copil şi avea un copil?!
NAE: Ai răbdare, că-ţi explic...
        (Discuţia continuă şi după căderea cortinei )

(Perpetuum comic ’91, pag. 73)

Vezi toată postarea

Cap limpede

        Virasem din Academiei şi aşteptam să se elibereze zebra pentru a mă înscrie pe 6 Martie, cînd m-am trezit cu lovituri puternice în partea dreaptă a parbrizului. Aruncîndu-mi privirile într-acolo, aveam să descopăr o fiinţă tînără, atrăgătoare şi disperată care-mi cerea, prin semne, un prim ajutor. Fire săritoare, cum mă ştiu toţi prietenii cînd e vorba de sexul slab, m-am aplecat, am întins mîna şi-am întredeschis portiera. N-am avut însă timp să ascult rugăminţile fetei, fiindcă imediat ce-am eliberat piedica, ea a acţionat rapid şi-ntr-o clipă se afla lîngă mine, instalată în banchetă.
        — Domnule, dacă pierd întîlnirea, sînt şi eu pierdută.
        Luat pe nepregătite, abia am putut îngăima:
        — Ştiţi, eu nu obişnuiesc să fac curse particulare mai ales...
        — Dau orice şi oricît, m-a întrerupt angelica fiinţă, nu trebuie să pierd afacerea vieţii mele.
        Generozitatea ei nemărginită m-a tulburat, creîndu-mi chiar anumite complexe. Voiam să-i explic că sînt un bărbat căsătorit, temător, dar n-am mai avut vreme, fiindcă în spatele nostru intraseră în horă claxoanele. Era neapărat nevoie să demarez. La rondul de la Universitate, mă pregăteam să fac la stînga cînd tînăra şi-a legat mîna de volan.
        — Înainte! Tot înainte! m-a avertizat ea.
        — Dar drumul meu e în altă parte, m-am apărat eu.
        — Acum avem un drum comun, mi-a mîngîiat mîna, tăind brusc toate barierele politeţei.
        Avea o palmă caldă, tremurătoare. Nu-i mai puteam rezista.
        — Unde ziceaţi că vreţi să ajungeţi?
        — Aproape, foarte aproape, Puiule!
        Sentimentele necunoscutei evoluaseră atît de rapid, încît m-am simţit onorat că mai pot trezi interesul cuiva atît de gingaş. Temîndu-se, probabil, de surprize, tînăra m-a evaluat apoi cu mai multă atenţie şi mi-a pus o întrebare neaşteptată:
        — Căpitan? Maior?
        — Soldat neinstruit.
        — Lasă glumele, în serviciu, voiam să ştiu. Pariez că eşti de la Miliţie.
        Uimirea mea avea s-o convingă mai mult decît oricare răspuns.
        — Ei, atunci care-i sectorul în care roboteşti? Economic, juridic, zootehnic, sanitar, alimentar?
        — La ce-ţi foloseşte să ştii?
        — Faci pe Moşilor şi pe urmă a doua la stînga. La dreapta şi iarăşi înainte!
        După o pauză în care-şi făcea socotelile, pesemne, avea să-mi caute punctul sensibil.
        — E foarte important să ştim acum ce sector mai deţine suflete alese ca al tău. Sînt tot mai rari oamenii care te ajută la nevoie... Hai, Puiule, nu mă mai fierbe atîta!
        — Cultural.
        Chipul i s-a luminat brusc de parcă şi-ar fi amintit de o întîmplare din cele mai plăcute.
        — Păi bine, mă, Puiule, mi-a aplecat umărul cu o lovitură puternică, de ce taci ca ăla în vreji şi-mi pui mintea la încercare? Ştii cu cine ai onoarea să călătoreşti?... Cu o poetă laureată în mai multe rînduri...
        Glacialitatea mea a determinat-o să izbucnească:
        — Nu te impresionează compania?!
        — Ba da, dar la volan nu mă pot manifesta. Vezi că nu sîntem singuri pe stradă...
        — Atunci ascultă-mă: „Foaie verde de verdeaţă/ Cînd se scapă de mătreaţă/ Ursul care ne-a tot dat tîrcoale/ Bagă spaima-n animale./ Şi în oameni şi-n furnici/ Şi în proaspătul arici./ Şi iar verde de găteală/ Scoală lele de pe boală/ Şi vezi cum mai joacă leatul/ C-a ajuns la necuratul." E mortală, nu?
        Cum eu continuam să conduc preventiv, căci ţineam foarte mult să-mi păstrez permisul în buzunar, tînăra m-a prins de umăr şi m-a scuturat puternic.
        — Tot n-ai nimic de spus, Puiule?
        — Marius, m-am grăbit eu s-o corectez.
        — Stai aşa, te ştiu! Bănuiam că-mi eşti cunoscut, dar nu ştiam de unde să te iau! Măi, Mariuse, cît te deformează televizorul! Acum înţeleg de ce n-ai reacţionat la poezie. Tu eşti Marius Ţeicu, regele cîntecului. Ia ascultă-mă!
        În următoarele minute şi-a exersat talentul interpretativ, schilodind cum nu se putea mai bine melodiile celui cu care mă confundase. Văzînd că nici de această dată nu mă impresionează, s-a oprit şi-a zis.
        — Pentru poezie n-ai organ, de muzică ţi s-a acrit, ia să vedem noi cum stăm la pictură!
        Din geanta-i burduşită cu tot felul de obiecte a scos un creion şi-o hîrtie şi s-a grăbit să-mi facă portretul. În două minute l-a realizat şi-am putut apoi admira un chip care mă apropia foarte mult de Horia Căciulescu. Hotărît să mă descotorosesc cît mai grabnic de atrăgătoarea fiinţă, am revenit la vechea mea obsesie:
        — Cît mai este?
        — Ce să fie? întrebă ea intrigată că nici această operă nu i-o luam în seamă.
        — Unde-i locul de coborîre?
        Tînăra s-a uitat afară, s-a uitat la mine şi-a spus:
        — Acolo!
        Intrasem deja într-un cartier cu străzi înguste, încîlcite şi din cauza întunericului care se lăsase nu mă mai puteam orienta. Alături, pasagera nu-şi mai găsea locul: se foia întruna. Descoperind că strada în care eram se înfunda la capăt, m-am simţit uşurat: cu siguranţă, mi-am zis, aici trebuie să coboare.
        — Gata, să-ţi fie de bine!
        De data asta nu mai era nici disperată şi nici grăbită. Ceva părea să-i stea pe buze.
        — Nu te simţi bine?
        — Ai fost atît de amabil încît simt plăcerea să te invit la o cafea.
        — Mulţumesc, dar sînt cap limpede la o gazetă. Poate cu altă ocazie.
        — Acum! hotărî ea. Hai, coboară, ai capul destul de tulburat...
        — Regret nespus că nu pot.
        Refuzul meu categoric a obligat-o să-şi vîre mîna în geanta burduşită cu obiecte.
        — Deci nu-ţi place mutra mea! Bineee!... Atunci, banii!
        — Domnişoară dragă, am schimbat eu tonul, mă jigneşti! Ţi-am făcut acest serviciu fiindcă te-am văzut disperată.
        — Scoate banii! a hotărît ea fără să mă asculte. Te costă numai o bătrînă.
        Nu mi-am putut înfrîna uluirea.
        — Cum, tot eu îţi sînt dator?
        — Distracţia nu se plăteşte? Crezi că mi-am exprimat talentele de pomană? Hai, grăbeşte-te, n-am timp de pierdut!
        — Asta-i culmea!
        — Lasă anecdotele cu culmile, le cunosc, plăteşte, altfel...
        Iritat, am început s-o bruschez pentru a o arunca afară, dar tînăra şi atrăgătoarea fiinţă era deja pregătită să mă calmeze, arătîndu-mi un obiect tăios şi lucios.
        — Chiar nu vrei să rămîi cu capul limpede? mi-a atras atenţia. Priveşte afară!
        În jurul maşinii roiau deja cîteva umbre suspecte.
        Cu atîtea argumente, orice bărbat se putea lăsa convins. Am scos portofelul. Nu o sută ci trei mi-a smuls tînăra din mînă. Mulţumită de reuşita sa, a coborît şi mi-a vorbit apoi:
        — Dacă te-ai simţit bine în compania unei artiste, mai caută-mă şi poimîine, în acelaşi loc: mîine intru şi eu în S.R.L.

(Perpetuum comic ’89, pag. 170)

Vezi toată postarea