Cum muzica te face om

        Îmi intrase în cap că voi ajunge cîntăreţ de operă! Şi nu unul oarecare, ci de talie mondială, să mă ştie lumea şi să nu se işte încurcături şi confuzii neprincipiale. Nu prea aveam eu cine ştie ce talent, ba acum chiar aş fi dispus să mărturisesc că nu aveam deloc, dar de mic reuşeam să strig tare, cu o voce sonoră de bas-bariton şi mă făcuse să cred că aş putea reuşi printre tenorii ce formează marea majoritate a populaţiei săteşti şi urbane de la noi din ţară, ca şi unele coruri de operă.
        Dar nu a fost să fie aşa. Nici de învăţătură nu m-am ţinut cine ştie ce şi, mama săraca, mereu se văita că o să ajung un vagabond, degeaba îi explicam eu că sînt îndrăgostit şi că asta îmi va folosi în viaţă, ea rîdea, clătina din cap şi îmi dădea pe ascuns bani de film fără să o rog prea mult: îi plăceau astfel de minciuni, de ce să nu-i placă? „Vezi să n-afle taică-tu că mă omoară!"
        Cînd a fost să dau examenul de admitere la conservator, am făcut tot ce am putut, ba un vecin m-a reclamat la administraţie, un geam s-ar fi spart din cauza vocii mele, dar la comisie nimeni nu s-a lăsat impresionat şi am fost sfătuit să intru în cadrul armatei că aş putea fi bun acolo.
        Şi cum în viaţă de ce ţi-e frică nu scapi, pînă la urmă cei de la armată au reuşit să pună mîna pe mine şi pe baza legii să mă încorporeze, cu toate că eu nu m-am lăsat uşor doborît. Am tot citit ascuns într-o magazie două săptămîni la un unchi în provincie, apoi m-am operat de apendicită şi s-a dovedit că tertipurile mele au fost inutile, cînd au vrut să mă ridice din salon doctorul a spus că nu simulez nimic, aveam peritonită, nici eu nu ştiam cum dar o făcusem, probabil mă concentrasem puternic şi se prinsese boala aşa cum îmi dorisem. Cînd s-a terminat şi cu asta, am stat o noapte întreagă pitit prin pavilionul de contagioşi încercînd să contractez orice fel de boală infecţioasă care să mă scape de armată, n-aveam preferinţe şi-mi era indiferent, tifos, holeră, sau icter, să am doar o justificare plauzibilă şi reală, dar n-am avut noroc. Şi spre marea satisfacţie a unui locotenent colonel de la Comisariatul Militar care mă avea de multă vreme în colimator, am păşit pe calea plină de onoare a serviciului militar.
        Unitatea unde am fost repartizat era situată departe de oraşul meu natal, aşa că luînd în spate valiza de lemn pe care cu multă greutate o achiziţionasem de la o rudă binevoitoare şi cu experienţă de viaţă, m-am suit în tren alături de alţi băieţi şi am luat împreună lungul drum al cătăniei. Dacă stau să mă gîndesc era primăvară şi abia înflorise liliacul.

        Distracţie mare, ce mai! Băieţii nu se lăsau deloc, necăjiţi trăgeau tare cu vin, cu vermut, vermut roşu, era mai ieftin, rom Jamaica, TRIPLE SEC, tescovină, vodca nu era la modă pe vremea aia, iar cum se terminau sticlele şi bineînţeles că se terminau, se aprovizionau din gara imediat următoare. Mi-au dat şi mie să beau, dar am refuzat, spunînd că-mi menajez vocea. Rîdeau de nu mai puteau şi erau atît de drăguţi că n-am putut să rezist pe poziţie pînă la capăt, la atîtea insistenţe: am capitulat. De multe ori încăpăţînarea dă roade cînd nici nu te aştepţi, cîteva păhărele, mai bine zis gîturi şi buna dispoziţie a noilor prieteni mi-au dat probabil mai mult curaj şi m-au făcut să le demonstrez calităţile mele de bas-bariton, lucru ce i-a impresionat teribil, se pare că ei nu mai auziseră aşa ceva. Cel puţin aşa încercau ei să mă convingă. Mi s-a făcut la un moment dat rău, şi astfel bucuria s-a transformat în tristeţe. Degeaba am fost scos cu capul pe fereastră, mă durea burta şi mă zgîria ceva în piept, nu mai ştiam de nimic. Voiam în pat să dorm, nu eram obişnuit cu astfel de aventuri bahice. Dar somnul nu l-am găsit atît de uşor. Cînd am ajuns la staţia de destinaţie, mai întîi ne-a adunat un gradat — eu nu ştiam, băieţii mi-au spus — a ordonat să ne încolonăm, numai că uşor de zis şi greu de realizat, băieţii erau obosiţi de atîta drum, imposibil să păstreze rîndurile strînse şi poziţia verticală, pînă la urmă am ajuns la unitate fiecare cum am putut.
        Era o zi senină, cerul albastru, pînă şi soarele pleznea de atîta căldură. Ce să mai vorbim de capetele noastre!
        Un locotenent-colonel, pe ăştia îi ştiam că mai avusesem un „prieten" şi în oraşul meu — a început să ţipe zicînd că sîntem nişte golani şi beţivi, lucru absolut neadevărat, fiindcă nici un băiat nu mi-a spus pe tren că ar fi de meserie golan iar de băut nimeni nu putea să jure că a băut prea mult, auzi vorbă! Dar dînsul nu s-a lăsat convins de argumentele şi explicaţiile noastre şi ne-a trimis pe toţi la tuns zero, ca să fie ordine şi să nu consumăm săpun prea mult. Apoi am făcut baie şi ni s-au dat haine noi, iar ceea ce m-a mirat mult, a fost că începusem să semănăm unii cu alţii, eram o apă şi un pămînt. Rîdeam de nu mai puteam că aşa e omul nostru din fire şi ne simţeam foarte bine. Păi nu?
         „Eh, acum e cu totul altceva" ne-a spus colonelul satisfăcut, aşa-i spunea toată lumea cu toate că eu ştiam bine că era doar locotenent colonel, citisem în Brăescu şi avea doar două stele mari şi nu trei, dar mie nu mi s-a părut deloc altceva, eram în uniformă şi cu părul tuns asta era tot.

        Am fost adunaţi toţi şi buluciţi pe un platou mare din beton. Noi ne mişcam încet şi dezordonat iar cei din anul doi rîdeau, ce să facă şi ei, urmau să ne ia în primire după ce ne împărţeau pe criterii care pe moment îmi erau obscure.
        Aşa s-a şi întîmplat.
        — Cei care au mai mult de şapte clase să facă un pas înainte! Hi! Hi! Hi! rîdeau de nu mai puteau. Chiar aşa, ce era de rîs? Din cei peste opt sute, pasul ăla a fost făcut de cinci băieţi. Ne uitam unii la alţii cam stingheri.
        — Spuneţi pe rînd fiecare, ce studii aveţi şi unde... Tu! „Doi ani politehnică...", colonelul arăta cu mîna, „Tu", „Doi ani politehnică... Coleg cu...", „Tu!", Iosif Rangheţ şi şcoala de maiştri...", un plăvan mai copt decît noi, apropiat de limita celor douăzeci şi şase de ani cînd nu mai putea fi încorporat, „Tu!", şi a arătat spre mine „Să trăiţi! Liceul Petru şi Pavel din Ploieşti, am vrut să mă fac solist la operă dar n-am reuşit...", şi am început să spun tot ce ştiam pînă mi s-a făcut un semn cu mîna, ajunge! Colonelul s-a strîmbat dar n-a zis nimic, am bănuit că n-a prea pus cine ştie ce preţ pe veleităţile mele artistice.
        — Deci ăştia sînteţi... Buuun... Treceţi fiecare în spatele unui sergent, şi ne-a arătat cu mîna încotro trebuia să mergem.
        — Să trăiţi, am îndrăznit eu, aş vrea să fiu laolaltă cu dînşii, şi i-am arătat pe cei doi băieţi de la Politehnică, doar călătorisem împreună o noapte întreagă în tren şi apoi, cum să nu alegi nişte oameni pe care-i cunoşti cît de cît. Cine n-are nevoie de prieteni?
        — Asta nu se poate şi de azi înainte să nu mai spui să trăiţi ci „Sînt soldat cutare... permiteţi să raportez" şi abia pe urmă spui ce ai de spus... Dar lasă asta, o să înveţi dumneata... Nu se poate! Şi a ridicat glasul ca să fie mai convingător. Dar nu m-a convins.
        — Să trăiţi, am înţeles, am răspuns imediat pătruns de importanţa momentului cu toate că nu pricepusem deloc ce-l încurca pe dînsul dacă eram şi eu la un loc cu ceilalţi doi.
        — Acum un pas înainte cei cu antecedente penale..., a continuat colonelul să-şi vadă înainte de treaba lui. Ştia şi el ce are de făcut, nu se încurca.
        — Puşcărie?, m-a întrebat discret un băiat de lîngă mine, cu tenul mai închis, „Puşcărie băiatu?", am dat din cap şi m-am mirat de întrebare de ce să facă oamenii puşcărie? Vorba dulce mult aduce, îmi spunea mama mereu. Probabil ceva nu se potrivea. Ce anume?
        — Hai, frate-miu, i-a zis unuia de alături aici e de noi, un pas înainte arătîndu-şi dinţii afumaţi unu altuia.
         În total erau vreo sută şi i-a împărţit şi pe ei, dar eu cred că şi lor le-ar fi făcut plăcere să fie împreună, zău aşa. Probabil nu era iar ceva pe înţelesul meu. „E om rău colonelul... ăsta", mi-am zis. Dar tot m-am ales cu ceva, am aflat şi eu de viol şi de delict silvic, e bine să-nveţi mereu cîte ceva, săraca mamă avea iar dreptate.
        Cîteva zile nu s-a mai întîmplat nimic, era cald rău de tot şi abia aşteptam să stăm undeva la umbră
        — Cei care au meserie, „Cizmar, croitor, bucătar, şofer... Un pas înainte! A răsunat vocea autoritară pe care o cunoaşteam, ştiam deja cui aparţine. Începusem să mă obişnuiesc cu ea. Ba pot mărturisi că-mi şi plăcea, o voce puternică, bună pentru un Wotan.
        S-au adunat iar vreo patruzeci de băieţi în mijlocul careului. Pe ăştia în loc să-i împrăştie i-a strîns la un loc. Păi nu-i discriminare mi-am spus, ce mai, e om rău, asta e, fiecare cu norocul lui, dar am tăcut n-am zis nimic, de ce să-mi aprind paie-n cap din prima zi?
        Tăcerea e de aur şi peştelui îi merge bine numai în apă. Nu zicea şi bunica că tăcerea e mama înţelepciunii? Începusem să-mi dau seama ce de sfaturi utile pentru viaţă primisem de-alungul anilor şi mă vedeam la rîndul meu peste alţi ani împrăştiind celor mai tineri, ca un adevărat părinte, strălucirea experienţei de viaţă, că numai cine nu s-a lovit cu capu’ de pragul de sus...
        Pînă la urmă am fost împărţiţi în grupe şi trimişi la dormitor. Cică eram un pluton, mă rog, dacă aşa le plăcea lor să ne zică am acceptat şi chestia asta. Ce era să facem?
        — Ne vedem la apelul de seara! Bună ziua, a strigat colonelul. Şi apoi ne-a spus că trebuie să-i răspundem: Să trăiţi... lon’t colonel E clar? Ia să vedem... Şi am strigat cu toţii. Grupul în care eram eu a ieşit cel mai bine.
        — Care e ăla care zbiara acolo? Un pas înainte. Şi am ieşit.
        — Ce ziceai că eşti?
        — Nu sînt nimic, am vrut să fiu, să trăiţi, cîntăreţ la operă... Da’ n-a fost să fie... O să mai încerc nu mă las cu una cu două... Sînt neam cu Niculescu-Basu...
        — Generalu?
        — Nu, cîntăreţu’ să trăiţi!
        — Nu-mi mai spune să trăiţi! Cîntăreţ, zici, la operă... Mda... Nu-i rău, nu-i rău deloc...
        O să am nevoie de tine aici... Avem şi noi brigadă artistică...
        — Ştiam că o să aveţi nevoie, să trăiţi!
        — Nu mai spune să trăiţi că mă enervezi! Nu auzi bine sau eşti turc? De unde ştiai că o să avem nevoie de tine aici?
        — Mi-au spus cei de la comisie, la conservator, că sînt foarte bun pentru armată. Şi nu sînt turc ci ploieştean, mi-am umflat eu pieptul plin de mîndrie că provin din urbea unde nenea Iancu a ţinut berărie şi că mi se dă atîta importanţă.
        — Şi ce ţi-au mai spus cei de la comisie?
        — Că ţip tare şi am plămîni buni... Să trăiţi... N-am avut noroc, dar mai vedem noi... Uneori cei din urmă vor fi cei dintîi...
        — Asta cam aşa e... Bine... Mai vorbim noi... Intră în front...
        — Să trăiţi, am înţeles! şi am revenit de unde plecasem. Băieţii îşi dădeau coate, rîdeau, dar mie nu-mi păsa, cine nu se fuduleşte cînd e în atenţia lumii?
        — Sergent major...
        — Ordonaţi!
        — Dacă pînă seara nu-l dezveţi, să mai zică „să trăiţi" ai cinci zile arest şi nu mai pleci în permisie!
        — ’nţeles... Şi a urmat mai mult printre dinţi, să nu se audă prea tare, o suită de înjurături adresate mai mult mamei mele decît mie şi a zis şi a mai zis că poate mă pocneşte dacă mai fac pe nebunul. Da’ nici eu nu m-am lăsat, cînd mă arde ceva la pipotă mă fac al dracului la suflet şi i-am răspuns calm că am fost campion de judo, centura neagră cu diamante şi că-i fac dublă fractură la orice os vrea el, să-şi aleagă numai, pe un ton fioros şi o căutătură a ochilor cum văzusem eu în Boris Godunov. Asta l-a impresionat şi a zis că e mai bine să fim prieteni dar să nu-i fac greutăţi că vrea şi el să-şi vadă copilul. Ne-am împăcat şi a fost mai bine, aşa, ca să ştie fiecare pe ce picior dansează.
        Am ajuns şi la dormitor, o cameră mare, lungă, luminoasă, înaltă, şaizeci de paturi suprapuse, ferestre pe ambele părţi, uşi la capete, o minune, nici la Mamaia nu văzusem aşa ceva.
        M-am trîntit pe primul pat care mi-a ieşit în cale, căci eram mort de somn şi n-am mai vrut să aud de nimic. Nu ştiu ce s-a întîmplat între timp dar m-a trezit un băiat. Mă frecam la ochi, eram amorţit şi mă durea capul. Băutura, bat-o vina!
        — Haide, scoală, mă, se face apelul de seară...
        Nu am prea înţeles de ce se mai face apelul taman seara, ne număraseră doar şi la venire şi nu vedeam rostul să pierdem vremea, mai ales că la opt şi douăzeci era să fie Telecinemateca. Era într-o miercuri. Sergentul meu a spus că a înţărcat bălaia cu cinemateca vreo lună de zile şi apelul se face atît seara cît şi dimineaţa. „Ia uite, frate, am exclamat, la fel face şi unchiu Ene din Pogoanele are vreo sută de oi le numără şi seara şi dimineaţa, ce şmecher mare nu mi-a spus niciodată de unde şi de la cine a învăţat!"

        Apelul a decurs bine, au tot strigat ba pe unul ba pe altul, ne-au aliniat în fel şi chip, au raportat mai ştiu eu ce, şi s-a hotărît ca eu, avînd şcoală mai mult decît ceilalţi să fiu ajutorul comandantului de grupă care era un caporal şaşiu din Moreni dar mi-am zis în sinea mea că au ţinut cont de voce şi nu de şcoală. Apoi comandantul cel mare a întrebat dacă are cineva vreo problemă, să iasă la raport. A venit unul slăbănog şi s-a plîns că are ulcer şi vrea mîncare de regim şi comandantul a spus că nu-i nici un necaz, se rezolvă, apoi altul a întrebat dacă poate să meargă şi să doarmă acasă că el e din apropiere, s-ar mai face un loc liber în dormitor şi ar rămîne în plus o porţie la masă, dar comandantul s-a răstit la el imediat cu un Nu! atît de categoric că nimeni nu a mai îndrăznit să deschidă gura. Doar din grupa mea a ieşit în faţa frontului — că aşa se zicea cînd eram adunaţi cu toţii — un băiat îndesat de parcă îl bătuseră cu maiul de mic, aşa de vînjos era, voinic tare de tot, ce mai, parcă tăiat din piatră. Dar i se cam încurcau cuvintele în dreptul gurii şi nu ieşea nimic. Tăcea.
        Comandantul l-a poftit să raporteze ce are de spus. Şi el s-a pornit să povestească împleticindu-se că e fierar şi că e din Valea Iadului, undeva prin Apuseni, apoi a început să plîngă că o să vină iarna şi nu o să se găsească nimeni să aibă grijă de măicuţa lui care e bolnavă şi bătrînă.
        — Dacă eşti susţinător de familie de ce nu ţi-au dat o hîrtie cei de la Comisariatul Militar să te amîne? a întrebat comandantul care le ştia pe toate. Noi nu-i vedeam faţa că stătea mai în întuneric dar avea o voce ca a mea şi mi-am zis că o să avansez repede dacă din prima zi eram pus ajutor de comandant de grupă. Mă şi vedeam împărţind ordine în stînga şi în dreapta şi încremenind în drepţi pe cei de lînga mine.
        Dar băiatul ăsta din munţi n-a minţit şi a spus adevărul, el a avut o hîrtie şi a pierdut-o şi pe urmă nu a mai adăugat nimeni nimic de frică să nu fie pedepsit, în front nu se vorbeşte.
        Ce copii pot fi unii, a dat din cap comandantul cam nemulţumit, nu pot să te trimit acasă, aşa, fără nici o dovadă... De ce ai fost neglijent?
        — Dar o să vină iarna şi la noi la munte îi tare frig, a spus băiatul care era fierar, pe măicuţa şi tăicuţu n-are cine să-i ajute... Şi ce-o să se facă dînşii?... a continuat să se văicărească băiatul cel voinic. Comandantul se tot frămînta, deh, trebuia să dea un răspuns d-aia era el acolo şi lua leafă.
        — Sigur că trebuie să-i ajute cineva, m-am pomenit vorbind în front neîntrebat şi cum am o voce care ştiţi bine cum sună, s-au speriat şi au început să şuşotească, ba chiar să rîdă. Eu crezînd că este de datoria mea să fac dreptate şi să-mi spun cinstit părerea fără să-mi fie frică de nimeni, cum mă învăţase nenea Adrian că este de datoria mea să fac dreptate, i-am spus comandantului că nu se cade să lăsăm în pragul iernii doi bătrîni neputincioşi singuri. Şi vocea mea a răsunat iar pe platou. Toţi tăceau, de la opincă la vlădică adjunct, nu se mai pomenise atîta curaj, un soldat de o zi să-l înfrunte pe coşgogeamite comandantul unităţii care era om bun dar nu suporta să fie contrazis.
        — Bine, a răcnit comandantul, s-a făcut, o să te duci tu acolo în satul ăla de la munte şi o să-i ajuţi pe cei doi bătrîni... O să-i pun să-mi scrie dacă-ţi faci datoria, dacă nu, te trimit la batalion disciplinar, s-a înţeles sau nu?
        Nu mişca nici măcar o frunzuliţă, o perdea, nimic. Încremeniseră toţi.
        Eu, bucuros că scap de armată, eram în stare să promit orice, aşa că „Da"-ul meu a întrecut orice închipuire, dar apoi mi-am dat seama şi am înţeles că totul a fost o manevră a comandantului ca să mă gonească de la unitate, cred că-i era frică de mine să nu-i fac concurenţă şi să nu-i iau locul, voce ca a mea nu cred că mai pomenise.
        Aşa am ajuns aici unde sînt şi acum, un flăcău şi iarna trece şi vă rog să mă credeţi că regret amarnic pasul făcut, tăicuţu’ e cam de o vîrstă cu fratele meu cel mare şi nu e deloc bătrîn, fumează toată ziua şi e un leneş fără pereche, mă pune de dimineaţă pînă seara să sparg lemne şi să car apă, să fac focul să dau de mîncare la iepuri şi la porci, să spăl calul, să mulg vitele şi să am grijă de viermi, că e şi sericicultor, într-un cuvînt să le fac toată treaba, în timp ce măicuţa, care nu este chiar măicuţa lui băieţelu’ de la unitate, că ea a murit la naşterea lui, săraca, se plimbă toată ziua de colo-colo şi-mi face ochi dulci, dar nu are nici o şansă să mă cucerească, eu sînt bas-bariton şi ea complet afonă şi asta mă deranjează cel mai mult.
        Stau aici, la poale de munte, scriu la prieteni care nu-mi răspund din motive doar de ei ştiute şi aştept să se întoarcă băiatul care plîngea la unitate după tăicuţu şi măicuţa lui ca să plec şi eu acasă, şi să mă apuc serios de treabă, anii trec şi e păcat să nu-mi valorific vocea mea de bas-bariton, că omul are doar o viaţă şi tot ce se strecoară printre degete e bun pierdut. Asta e şi pace, n-o să-mi scoată nimeni din cap ideea că muzica te face om.

(Perpetuum comic ’86, pag. 155)

Vezi toată postarea

Cît timp eşti invizibil

        Am un coleg de serviciu şi vecin de bloc pe care-l cheamă... Sau, mai bine, fără nume! Noi muncim împreună în acelaşi atelier, atelierul de prelucrare prin aşchiere, într-o mare uzină. Într-o zi, el... iată că mi-e greu să povestesc fără să-i dau un nume personajului principal! Să-i spunem... Cum să-i spunem? Să zicem că-l cheamă Văzdăuţeanu. Nu-l cheamă aşa, dar să zicem! E, şi problema cu acest Văzdăuţeanu e că azi e sîmbătă şi că el, ieri şi alaltăieri, adică joi şi vineri, a fost invizibil. Ştiu, tovarăşe redactor-şef, ştiu că dumneavoastră nu publicaţi literatură de anticipaţie! Dar, să ştiţi, asta nu e deloc o povestire ştiinţifico-fantastică! Noi sîntem oameni ai muncii şi noi spunem ce-am văzut. Da. Eu l-am văzut pe omul invizibil. Adică, în fine, mă-nţelegeţi, l-am tot văzut pe Văzdăuţeanu cît timp era vizibil, pe urmă nu l-am mai văzut şi pe urmă, azi, sîmbătă, l-am văzut din nou. Dar mai bine să vă spun ce mi-a povestit el după ce a devenit din nou vizibil.
        Asta a început joi dimineaţa, cînd el zice că s-a sculat şi că s-a dus în bucătărie unde a găsit-o pe nevastă-sa fumînd şi bînd cafea. El i-a zis ei bună dimineaţa şi ea i-a răspuns uitîndu-se fix în altă direcţie decît în cea din care venea el. Mă rog, asta n-ar fi nimic, se întîmplă. El şi-a făcut ouă prăjite, s-a aşezat la masă, le-a consumat în grabă şi s-a dus apoi la chiuvetă să spele farfuria.
         S-a îmbrăcat să plece la serviciu. Era ora şapte fără douăzeci şi cinci de minute cînd a ajuns în faţa blocului şi a văzut autobuzul în staţie. Şoferul autobuzului se uita pe geam drept la el, la Văzdăuţeanu, şi aştepta să urce lumea de pe scări, să poată şi el să închidă uşile. Colegul meu a rupt-o la fugă spre autobuz, a trecut prin faţa acestuia şi, cînd încerca să se redreseze, pentru că alunecase puţin, şi să se urce apoi şi el în autobuz, a văzut că se închid uşile şi că vehiculul se pune în mişcare. Acum, dacă fac o socoteală că autobuzul face cam douăzeci de minute pînă la noi la uzină, şi că eu joi am ajuns la poartă, ca de obicei, la ora şapte fără cinci, asta înseamnă că şi eu am fost în acel autobuz, dar pe Văzdăuţeanu alergînd prin faţa lui şi încercînd apoi să se urce nu l-am văzut. Sau poate că nu m-am uitat; e posibil.
        În atelier am văzut că Văzdăuţeanu lipsea, pentru că el lucrează într-un loc din capătul atelierului unde sînt doar trei maşini: una a lui, în mijloc, una a lui Giuşcă, în dreapta, cum te uiţi, şi una a lui Ferendaru, în stînga. Mă rog, nu l-am văzut de dimineaţă pentru că întîrziase, dacă tot a scăpat autobuzul, dar eu nu l-am văzut nici după aia, deloc, toată ziua, deşi la un moment dat toate maşinile din atelier se învîrteau. El zice că totuşi a venit la uzină, a ajuns pe la şapte şi jumătate şi se aştepta să-l oprească portarul şi să-i ceară legitimaţia. Trebuie să vă aduc la cunoştinţă mai întîi că portarul nostru de zi, nea Gherasim, e un om foarte vigilent. Uneori, la plecare, ne caută şi prin buzunare, nu numai prin genţi, ca să vadă dacă nu am luat cu noi cuţite făcute la strung cu materialul uzinei. Cînd găseşte la băieţi aşa ceva, se înfurie, strigă tare, ameninţă şi confiscă obiectul. Pe urmă, se zice, ar vinde cuţitele respective la puştanii din cartier, care vor să se laude cu ele cînd se duc pe lac, la pescuit. Zvonul ăsta s-a răspîndit cînd chiar Văzdăuţeanu şi cu unu’, Tronaru, de la alt atelier, l-au văzut pe Gherasim vînzînd un cuţit cu 25 de lei. Tronaru a reclamat la conducere, dar cînd Văzdăuţeanu a fost întrebat să spună ce văzuse, el a ridicat din umeri şi n-a spus nimic. Joi de dimineaţă, zice colegul meu, nea Gherasim luase legitimaţiile la vreo trei oameni care întîrziaseră, printre care şi Tronaru, şi se mai certa cu ei. Văzdăuţeanu a trecut prin spatele celor trei şi portarul, deşi se uita chiar spre el în momentul acela, nu i-a zis nimic.
        Pe la unşpe, Giuşcă şi cu Ferendaru s-au certat urît cu şeful de atelier, inginerul Podoabă, din cauză de primă de la care fuseseră tăiaţi. Au strigat la el şi i-au zis că e incapabil să ne asigure front de lucru şi cîte-toate. Ne-am uitat cu toţii spre capătul atelierului, cînd am auzit strigătele care acopereau zgomotele maşinilor, dar eu nici atunci nu l-am văzut pe Văzdăuţeanu, deşi el zice că era acolo! Chiar zice că el a aflat abia atunci că fusese tăiat de la primă împreună cu ceilalţi doi şi că din cauza aia s-a hotărît să se ducă la director la ora unu.
        De la unu pînă la ora unu şi jumătate a stat la secretariat, adică în anticamera directorului, aşa că se explică de ce nu l-am văzut deloc în timpul pauzei de masă. Numai că el spune că şi acolo toţi dădeau impresia că nu-l văd, păreau să se uite prin el ca printr-o bucată de geam de Buzău. Cînd a intrat, secretara vorbea la telefon, aşa că nu i-a răspuns la bună ziua, nu l-a privit şi nici n-a dat vreun alt semn că l-ar fi văzut. Cînd a terminat cu telefonul, femeia a oftat uşor, s-a uitat o vreme gînditoare pe fereastră, apoi a început să deseneze ceva pe o bucată de carton de la o cutie de bomboane de ciocolată. Văzdăuţeanu a crezut că directorul e ocupat cu altcineva care sosise acolo înaintea lui şi a aşteptat liniştit să-i vină rîndul. Apoi au apărut doi tovarăşi care au întrebat-o din mers pe secretară dacă directorui e acolo şi au intrat la el înainte de a primi vreun răspuns. După ce aceştia doi au ieşit furioşi şi au trîntit uşile spunînd că „vom vedea noi dacă rămîne chiar aşa", directorul a ieşit şi el şi i-a spus secretarei:
        — De ce i-ai lăsat p-ăia să intre? Nu ştii că în pauza de masă primesc în audienţă numai muncitorii care au probleme? Să intre muncitorii.
        Văzdăuţeanu s-a ridicat în picioare convins că acum îi venise şi lui rîndul, dar nici directorul (care s-a întors în cabinet trîntind uşa) şi nici secretara (care a rămas nemişcată în picioare cu faţa spre uşa cabinetului) nu arătaseră în nici un fel că-l văzuseră pe cel care s-a ridicat atît de politicos.
        Atunci au năvălit acolo Tronaru şi cu ceilalţi doi muncitori cărora li se reţinuseră dimineaţa legitimaţiile la poartă. Păreau nervoşi, vorbeau tare între ei şi gesticulau. Secretara i-a întrebat în ce problemă au venit şi le-a deschis chiar ea uşa cabinetului. Văzdăuţeanu s-a aşezat din nou pe fotoliul de piele de sub geam şi a continuat să aştepte. Pînă la ora unu şi jumătate el s-a mai ridicat de vreo patru ori în picioare, gata, gata să intre pe uşa cabinetului, dar de fiecare dată s-a întîmplat ca altcineva să intre în locul lui sau chiar, ultima dată, directorul a ieşit împreună cu unul din muncitorii care urmează să iasă la pensie acum, la sfîrşitul anului, şi-a luat la revedere de la el şi imediat a văzut pe fotoliul de lîngă Văzdăuţeanu o tînără ce abia sosise. I-a spus sărumîna şi a luat-o în cabinet. Apoi s-a auzit soneria, secretara a răspuns, a spus da şi s-a apucat să facă două cafele. Pauza deja se terminase şi colegul meu a trebuit să se întoarcă la maşină. Aşa zice el, eu tot nu l-am văzut. De fapt, la ora aia, el deja începuse să fie convins că a devenit invizibil.
        Pînă la ora schimbului, mai zice tot el, cei doi, Giuşcă şi Ferendaru, au tot vorbit pe deasupra capului său fără să-l bage în vreun fel în seamă. Maşina lui se învîrtea, dar poate că bunii lui colegi credeau că el a pus automatul şi a plecat pe undeva, că d-aia nu-l văd ei.

        O ultimă confirmare zice Văzdăuţeanu că a avut mai tîrziu, în drum spre casă, cînd a intrat la Alimentara să cumpere ouă. E un magazin mic, lîngă blocul nostru. Într-o casă mai veche care a rămas nedemolată. Vînzătoarea era singură în magazin şi în acelaş timp cu Văzdăuţeanu au intrat doi tineri în hanorace roşii care i-au pupat mîna, au glumit cu ea şi unul a şi ciupit-o puţin de obraz. Vecinul meu a ascultat cu zîmbetul pe buze glumele lor pentru că nu se grăbea şi pentru că vedea pe tejghea două cartoane pline cu ouă. Cînd fata a întrebat „ce vă dau", unul dintre tineri a zis „ouă", iar celălalt şi Văzdăuţeanu au dat doar din cap în semn că şi ei tot asta doresc. Apoi vînzătoarea a întrebat „cîte?" şi toţi trei au zis „treizeci", dar treizeciul lui Văzdăuţeanu s-a auzit în acelaşi timp cu cel al unuia dintre tineri. Femeia a zis: „E-n regulă, fiecare cîte un carton". Se ştie, cred, că un carton de ouă conţine exact treizeci de bucăţi. Tinerii aveau banii potriviţi aşa că în mai puţin de două secunde au lăsat banii în mîna vînzătoarei, au luat cartoanele şi au plecat. Cînd vecinul meu a dat să spună şi el ceva, fata i-a întors spatele şi s-a dus în debaraua din spatele tejghelei de unde n-a mai ieşit multă vreme. E, după o asemenea clară confirmare a faptului că e un om invizibil, Văzdăuţeanu a plecat acasă să se gîndească la ce e de făcut. Soţia şi cei doi copii ai lui se uitau la televizor în sufragerie. La el acasă, ca să treci din hol spre oricare din dormitoare, trebuie s-o iei prin sufragerie şi anume chiar prin faţa celor care eventual s-ar uita la televizor în acel moment. Joi seara era o emisiune cu muzică de dans şi nimeni n-a părut să-l observe pe vecinul meu trecînd prin faţa televizorului. Dacă mai era nevoie de vreo probă, zice el, asta ultima a fost mai mult decît suficientă. S-a întins deci pe pat şi a aşteptat să-i vină vreun gînd în legătură cu noua lui situaţie. Nu i-a venit nici unul şi a adormit îmbrăcat. Numai spre dimineaţă a avut un vis scurt cu nişte bocanci noi care-l strîngeau îngrozitor la vîrf. S-a trezit şi a constatat că dormise îmbrăcat, dar nu şi încălţat, însă, în sfîrşit, visele sînt vise şi realitatea este realitate. Realitatea era că împlinea 24 de ore de cînd devenise invizibil şi, cum avea să observe imediat, nimic nu se ameliorase.
        Vineri deci, aproape toate faptele de joi s-au repetat. În loc de ouă, Văzdăuţeanu a găsit în frigider două feliuţe de parizer. După ce şi-a terminat ţigara, soţia lui s-a uitat în frigider şi a zis:
        — Cine-o fi mîncat parizeru? Omul ăsta al meu nu mai cumpără şi el nimic de mîncare?
        La autobuz din nou i s-a închis uşa în nas tocmai cînd mai avea doi paşi pînă la ea şi, întrucît ieri a fost mai frig decît alaltăieri, în cele douăzeci de minute cît a aşteptat următoarea maşină, lui Văzdăuţeanu i-au îngheţat picioarele şi l-au durut rău. El suferă de bătături şi are nişte monturi îngrozitoare, mi le-a arătat astă seară. Ieri însă, cît a stat şi a aşteptat s-a gîndit că-l dor degetele din cauza visului cu bocancii prea strîmţi pe care-i avusese dimineaţa. Deci, în mare, totul s-a întîmplat vineri ca şi joi; portarul nu i-a zis nimic, deşi ar fi trebuit să-l ia la întrebări pentru întîrziere, eu şi ceilalţi colegi din atelier nu l-am văzut pe Văzdăuţeanu, deşi inginerul Podoabă s-a certat iarăşi cu Giuşcă şi cu Ferendaru, directorul, secretara şi numeroşi alţi colegi nu l-au văzut deloc în cele aproape treizeci de minute ale pauzei de prînz, deşi el se dusese acolo să întrebe de ce nu ia primă.
         La un moment dat, zice vecinul meu, directorul se afla în anticameră cu un tovarăş cu părul lung care ştia multe bancuri. Directorul era cu spatele spre Văzdăuţeanu al meu (care din nou se sculase în picioare şi urmărea momentul în care să poată plasa o vorbă despre prima lui), ceilalţi doi, adică secretara şi tovarăşul cu părul lung şi puţin grizonat, puteau fi văzuţi de el din profil. Cînd se spunea bancul, toţi trei se aplecau în faţă. Cînd izbucneau în rîs se lăsau pe spate şi hohoteau îndelung. Grupul arăta deci ca o floare care se tot închidea şi deschidea. La un banc spus cu voce foarte înceată, directorul a hohotit atît de tare încît a făcut un pas înapoi şi l-a călcat pe Văzdăuţeanu direct pe monturi. E, şi vă închipuiţi că prietenul meu, care în tinereţe a activat şi la corul bărbătesc al uzinei, care visase ieri dimineaţă că-l strîng bocancii şi care mai stătuse şi aproape o jumătate de oră în ger cu bătăturile lui cu tot, a tras un urlet care i-a încremenit pe cei trei şi s-a aruncat repede la loc pe fotoliu să se descalţe. Imediat a devenit vizibil, zice el şi, cum îl cunosc drept un vecin bun şi un coleg de muncă pe care te poţi baza, eu îl cred.
        Directorul şi-a revenit primul din uluială şi, în timp ce Văzdăuţeanu îşi masa ciorapul şi făcea „uhuu, hu, uhu, hu, uhu-hu-hu", l-a întrebat scurt:
        — Ce cauţi, tovarăşe, aici la ora-asta? Nu s-a terminat pauza?
        Secretara s-a uitat la ceas, iar tovarăşul cu părul iung şi-a scos o ţigară din buzunar şi şi-a aprins-o. Printre văicăreli, vecinul meu s-a gîndit că totuşi e bine să răspundă la întrebarea care i s-a pus, ceea ce eu cred că a avut dreptate.
        — Ah-ah-of-aoleo, prima mea, tovarăşu’ director, uhu-hu-hu, am fost tăiat!
        — Dă-mi lista cu cei care au fost tăiaţi de la primă, a zis directorul către secretară.
        Femeia a început să caute în nişte dosare, Văzdăuţeanu a continuat să se văicărească, iar tînărul cu părul lung, fumînd, se tot uita la ciorapul colegului meu încercînd să-şi dea seama dacă miroase a ceva sau nu. Cînd, în sfîrşit, secretara i-a întins directorului o foaie pe care scria un singur nume, acesta a zis:
        — Doar atît?
        — Da, asta-i lista, a răspuns secretara.
        — Dumneata eşti tovarăşul Văzdăuţeanu? — l-a întrebat apoi pe suferind, iar acesta a probat din cap în timp ce tot mai făcea „uhu-hu". Aşa că directorul a semnat cu pixul pe respectiva bucăţică de hîrtie şi i-a zis secretarei.
        — Spune-le, dragă, să se recalculeze şi să-i dea şi dînsului, se poate, tocmai acuma, de sărbători!?
        Aşa că eu vă scriu nu ca să-l dau la ziar pe vecinul şi prietenul meu de la care vin chiar acuma, după ce am băut cu el tot ce aveam prin casă şi la mine şi la el şi după ce nevasta lui ne-a adus şi o sticlă de palincă de la mama ei din Oradea, ci ca să ştie lumea, să daţi adică la gazetă, să ştie ce să facă dacă i se întîmplă cuiva să se trezească dimineaţa că e invizibil. Omul, dacă e invizibil, poate să-şi facă şi el o treabă cu respectiva ocazie. Adică, dacă vrea să-şi aducă vreun cuier sau alt obiect pe care şi l-a făcut la uzină şi nu-l lasă portarul să iasă cu el sau ce alte treburi, cîte-toate, se mai pot face în această situaţie de necesitate, să aibă grijă să nu ţipe prea tare, orice i s-ar întîmplă. Că dacă ţipi, imediat nu mai eşti „omu’ invizibil" şi atunci nu te alegi decît cu mai nimic.

(Perpetuum comic ’85, pag. 81)

Vezi toată postarea

Ne-am tuns, ne-am uns

        Unii au declarat că organizarea fazei finale a concursului „Arta frizerului priceput" în orăşelul pierdut în cîmpie ar fi „o mare cinste", alţii au privit această „înaltă învestitură" ca pe o „pacoste în plus", cert este însă că vestea a declanşat în rîndurile locuitorilor, indiferent de vîrstă şi preocupări, o deosebită agitaţie. De obicei, aceste concursuri, în fazele lor superioare, se desfăşurau în zone pitoreşti, la munte sau la mare, în apropierea unor podgorii din cele mai renumite, în localităţi mari, unde măcar restaurantele, modele de „Servire exemplară — cinste exemplară", puteau constitui un motiv de atracţie. Nimeni nu a reuşit să explice care ar fi putut fi argumentele organizării unei competiţii de asemenea anvergură, în urma căreia primii trei clasaţi se calificau pentru concursul internaţional „Prietenia frizerilor", în miezul unei veri secetoase, într-un oraş care beneficia de cel mult zece frizerii, cea mai mare dintre ele avînd şase scaune, niciodată ocupate toate.
        Măsurile organizatorice menite să asigure succesul acţiunii au fost deosebit de minuţioase. Şeful comisiei locale, tovarăşul Grigore Cotaie, preşedintele cooperativei „Munca colectivă" a devenit, peste noapte, o personalitate a oraşului; practic, toţi factorii de răspundere din întreprinderile, cooperativele şi instituţiile „care îşi puteau da concursul" fiind la dispoziţia lui. Este greu să menţionăm tot ce s-a făcut în cele două săptămîni care rămăseseră pînă la marele eveniment, cert este că toată lumea a pus umărul. La început, s-a propus construirea unui hotel tip „Intercontinental", însă timpul fiind prea scurt, s-a trecut la transformarea vechii cetăţi din muzeu în hotel şi cramă, asta folosind „resursele existente", adică luînd de la lucrările de investiţii, menite să mărească unica întreprindere din oraş, atît materiale cît şi oameni.
        Cotaie închise Sala sporturilor, unde fură aduse şi montate, spre disperarea diriguitorilor mişcării sportive, care priveau cu lacrimi în ochi cum era scos parchetul, douăzeci de scaune de frizerie nou-nouţe, chiuvete şi oglinzi de Veneţia, adică nu chiar de Veneţia, respectivele ajungînd, normal, acasă la diverşi tovarăşi, deoarece nu aveau ornamentele la fel, pentru concurs fiind cumpărate altele, uniforme şi fără nici o zgîrietură. Poetul oraşului compuse versurile unui cîntec prin care elogia măiestria frizerilor, cîntec a cărui interpretare, în două variante muzicale, pe „Corul vînătorilor" şi pe „Plutaşul de pe Bistriţa", fusese încredinţată formaţiei corale a cadrelor didactice. La cooperativa „Arta manuală" se confecţionară ecusoane, mape, alte cadouri, sfeşnice, şi casete de bijuterii — fără bijuterii bineînţeles — coperte şi semne de carte, majoritatea ornate cu un piepten şi o foarfecă stilizate. Întreprinderea poligrafică tipări afişe şi pliante, în vitrinele cofetăriilor apărură frizeri de ciocolată şi de zahăr ars, iar copiii de vîrstă preşcolară fură îndelung instruiţi ca la întrebarea: „Ce doriţi să vă faceţi, puişori?" să răspundă cu fermitate: „Frizeri!"
        Tovarăşul Antonel Buceloiu însuşi supraveghea pas cu pas pregătirile intervenind cu autoritatea funcţiei ori de cîte ori Cotaie întîmpina greutăţi. Se obţinu şi aprobarea pentru editarea unui buletin „Arta frizerului priceput", în patru numere, ceea ce constitui o palmă, aşa afirmase Buceloiu, pentru redactorul-şef al ziarului din centrul de judeţ, care refuzase categoric să scoată cîteva pagini speciale. „Nu-i nimic, la noi totul este calculat, avem profesori de română şi un poet, de tipografie nu ducem lipsă, am convingerea că o să facem lucru de calitate!"

***

        Cu două zile înainte de venirea concurenţilor, în faţa Sălii sporturilor se desfăşură ceremonia de aprindere a „flăcării olimpice". Torţa fu purtată de fetele din ansamblul de dans modern, îmbrăcate în halate de un alb imaculat, în timp ce corul cadrelor didactice, cam acoperit de fanfara pompierilor, intonă cîntecul destinat să elogieze participanţii la concursul „Arta frizerului priceput". Tovarăşul Buceloiu ţinu o scurtă dar convingătoare alocuţiune în care îşi exprimă convingerea că „fiecare, la locul său de muncă, va face totul pentru reuşita acţiunii, pentru creşterea prestigiului localităţii, pentru renumele ei."
        Un singur lucru fu uitat. Preşedintele juriului, după ce aprecie cu multă căldură eforturile organizatorice, puse întrebarea cheie.
        — Pe cine tundem, tovarăşi?
        Buceloiu se uită crunt spre Cotaie, căruia îi veni să intre în pămînt de ruşine. Noroc cu tovarăşa Bubulac, de la comitetul femeilor, căreia îi veni ideea salvatoare:
        — Strîngem pletoşii. În fond, mai sînt douăzeci şi patru de ore. Rezolvăm două treburi, dumnealor au ce tunde, noi scăpăm de lăţoşi!
        Se formară operativ trei brigăzi de ordine şi disciplină, conduse de cadre cu experienţă, care trecură la scotocirea atentă a localurilor, căminelor de nefamilişti, sălilor unde se mai ţineau seri de dans sau alte acţiuni cu caracter cultural-educativ. Propunerea ca pletoşii să fie depuşi în arestul miliţiei nu fu acceptată, aşa că tovarăşul Buceloiu dispuse evacuarea unui etaj al căminului de fete aparţinînd liceului de alimentaţie publică, unde se realizară condiţii de odihnă şi recreere corespunzătoare. Pentru masă se alocară patruzeci şi patru de lei pe zi, ca la fotbalişti.
        Avură loc şi unele incidente, datorate în mod deosebit zelului cu care acţionară unii dintre membrii brigăzilor de ordine şi disciplină. Unul dintre aceştia, Tănase Tănase, înverşunat duşman al pletoşilor, deşi trecuse de mult vremea cînd aceştia erau priviţi ca nişte elemente antisociale, dădu o palmă unui medic stagiar, care avea o bogată podoabă capilară şi îl luă cu forţa pe însuşi fiul tovarăşului Buceloiu, care fu însă eliberat imediat şi expediat la domiciliu cu scuzele de rigoare. Poetul se prezentă de bună voie. Îi plăcea să pozeze în victimă şi ar fi fost păcat să scape un asemenea prilej.
        — Îmi voi da şi părul, dacă e nevoie, dar ce am în cap şi în inimă nu-mi poate scoate nimeni!
        Ceru o învoire de o oră, rămase foarte surprins cînd i se aprobă, se duse la automatul de făcut fotografii pentru legitimaţii şi se poză de toţi banii care îi avea la el, din faţă şi din profil. Împărţi fotografii la toţi cei pe care-i întîlni, evident cu autografe de genul: „Al Dvs. pentru eternitate", „Cu cele mai alese sentimente", „Cu prietenie veşnică", „Distinsului..." sau „Distinsei...", apoi reveni la cămin, se sui pe o masă şi începu să recite din versurile proprii.

        Ceilalţi mîncară bine apoi se apucară de „zaruri", „şaizeci şi şase", table, iar unii, mai îndrăzneţi, încinseră chiar cîte un bridge sau „pokeraş". Atmosfera nu era apăsătoare, dimpotrivă, fiind majoritatea tineri, se simţeau, cum afirmase cineva, ca într-o tabără de pionieri. Rău era că nu puteau ajunge la fetele de la liceul de alimentaţie publică, pe care le vedeau atîrnate provocator pe la ferestre, le auzeau chiuind, batînd în ţevi, şi de la care primeau tot felul de „mesaje”, constînd, în special, din dulciuri şi produse de patiserie făcute în orele de practică. Nu s-a introdus însă nici un fel de bătură alcoolică, deşi ceruseră insistent să li se dea cîte o „berică". Aflaseră pentru ce au fost puşi în acea stare de tabără, se consolaseră repede cu perspectiva de a fi tunşi de frizeri celebri, erau puţine ore de aşteptat, aşa că nu aveau cum să se işte scandaluri generate de sentimentul izolării; se declaraseră în „cantonament" şi căutară să se simtă cît mai bine. Cîţiva cerură cele necesare şi se apucară să scrie, cu mult zel, sesizări, plîngeri, denunţuri, către diverse organe şi organisme de la judeţ sau chiar de la Bucureşti, dar nu cu disperare, ci doar aşa, ca să le mai treacă timpul. Seara li se aduse un video, la discotecă tot nu mai era nimeni, văzură un film dur şi înregistrarea finalei ultimului campionat mondial de fotbal. În pauza dintre film şi meci li se prezentară mai multe formaţii de muzică uşoară ai căror componenţi erau tunşi foarte scurt.

***

        Ziua concursului se dovedi a fi una dintre cele mai călduroase ale acelei veri caniculare. Sala sporturilor gemea de lume. Pentru nefericiţii rămaşi afară se instalaseră megafoane, un crainic foarte popular urmînd să-i ţină la curent cu desfăşurarea competiţiei. Ansambluri de gimnastică ritmică, ale pionierilor, şoimilor patriei şi tinerilor din întreprinderile oraşului prezentau non-stop, atît în sală cît şi afară, programe tematice, de asemenea, pe străzile din jur, evoluau echipe de dansuri populare şi se desfăşurau concursuri de triciclete, tras cu frînghia şi desene pe asfalt. Pe frontispiciul Sălii sporturilor se lăfăiau un pieptene şi o foarfecă de dimensiuni apreciabile.
         Primii fură aduşi pletoşii, prin spate. Oricum, publicul sesiză venirea lor şi un val de fluierături se revărsă asupra lor. Tovarăşul Antonel Buceloiu fu întîmpinat cu aplauze respectuoase. La venirea concurenţilor se iscă un vacarm de nedescris, care dură circa o jumătate de oră. Pionierii le oferiră flori, insigne, colecţii de nasturi, fluturi şi şerveţele, dansatorii îi luară la „Periniţă", sportivii făcură salturi mortale în cinstea lor. Publicul ovaţiona îndelung, în picioare.
        Exact nu s-a stabilit, dar se pare că în cursul acestor manifestări s-a produs „diversiunea", aşa a fost numită mai tîrziu. Cineva, nu s-a aflat niciodată cine, a lansat zvonul că fericiţii frizeri care se clasau pe primele trei locuri urmau să plece la concursul internaţional „Prietenia frizerilor", împreună cu cei pentru frizura cărora fuseseră premiaţi. Vestea ajunse foarte repede la bufetul privat, unde tovarăşii din conducerea cooperativei şi alte personalităţi cu familiile gustau cîte ceva în aşteptarea startului.
        Primul care reacţionă fu Cotaie.
        — Tovarăşu’ Antonel, permiteţi să raportez, cred că nu ne-am orientat! Păi să plece derbedeii ăştia la...
        Îl consultară pe preşedintele jurului, care ridică din umeri, nu ştia nimic despre cine cu cine urma să plece, nu se dăduseră nici un fel de instrucţiuni în sensul acesta. Publicul începu să dea semne de nerăbdare, unii fluierau, alţii strigau „bis", dar crainicul competiţiei, un om inteligent, inventiv, documentat, mai reuşea să-i ţină în frîu. Într-un tîrziu, tovarăşul Buceloiu găsi soluţia, simplă ca toate ideile geniale:
        — Ne tundem noi!
        Un murmur de satisfacţie străbătu grupul de tovarăşi. Frizerii, prezenţi şi ei la deliberări, se luara cu mîinile de cap. Majoritatea tovarăşilor abordau nişte chelii strălucitoare.
        — Acum să vă arătaţi arta, le spuse Cotaie, care-şi aducea părul de undeva dintr-o parte, pentru a-şi acoperi chelia; cînd bătea vîntul, era un spectacol să vezi cum pe-un umăr pletele-i curgeau rîu, în timp ce pe celălalt era pauză.
        Se mai ridică o problemă. Erau mai mulţi tovarăşi decît frizeri. Tovarăşa Bubulac se instală şi ea într-un scaun.
        — Tovarăşa, i se adresă respectuos concurentul cu numărul nouă, nu e concurs de coafură.
        — Mă tunzi a la garçon!
        Omului îi dădură lacrimile, dar nu îndrăzni să dea cu foarfecele de pămînt, mai ales că, între timp, pe scaunul alăturat se aşezase tovarăşa nevastă a tovarăşului Buceloiu, care purta un coc din acela cu ghem sau cu chiflă la mijloc. Şi dumneaei comandă, cu mult curaj şi fermitate, „o tunsoare băieţească, aşa cum se poartă acum."

        Alte incidente nu se înregistrară. Doar pe scaunul reprezentantului frizerilor din localitate nu se încumetase nimeni să ia loc.
        — Ştim cîţi bani face!
        — Ăsta n-are şanse. N-or să trimită peste hotare orice Ghiţă Păstîrnac din...
        Cotaie lămuri şi acest mic amănunt, după ce în prealabil se consultă cu conducerea:
        — Dumneata, dragă, îi tunzi pe pletoşi. Zero! Merge repede. Pînă sînt gata tovarăşii maeştri, termini şi dumneata. Să nu-ţi faci nici un fel de griji, lichelele au fost prelucrate, avem şi brigăzile de ordine aici, aşa că n-o să mîrîie unu’!
        Un pionier dădu startul cu un clopot.
        Fanfara nu reuşea să acopere vacarmul de nedescris. Se scandă pînă şi „Hai Rapidul!" Frizerul reprezentant al oraşului plictisindu-se, stimulat de atmosfera incendiară, îşi puse în funcţiune fantezia şi priceperea şi, cum avea mînă liberă, îl tunse pe unul în pătrăţele, ca gazonul stadionului în zilele de meci, altuia îi făcu o foarfecă şi un pieptene, emblemele concursului, iar poetului îi scrise citeţ, direct cu maşina, „Bine aţi venit!"
        — Să vezi ce bine or să te mardească, strigă cineva.
        Omul însă îşi văzu de treabă - primise doar asigurări, şi pe următorul cap apăru un superb trandafir.

***

        Deliberările juriului au fost deosebit de dificile, piedici neaşteptate ridicîndu-se în faţa celor care fuseseră investiţi cu autoritatea de a-i desemna pe campioni. În primul rînd, misiunea le-a fost îngreunată de cei care beneficiaseră de arta frizerilor. După ce trecură prin faţa publicului, într-o scurtă dar sugestivă paradă a frizurilor, fură invitaţi într-unul din vestiare pentru acordarea notelor. Cum juriul ezita, unii măsurau, alţii se tot învîrteau, fără rost parcă, privind capetele din diverse unghiuri, Antonel Buceloiu, ca să mai destindă atmosfera, îşi aduse aminte de o glumă din copilărie, se îndreptă spre Cotaie şi îi trase una peste cap:
        — Te-ai tuns, te-ai uns, şi nouă nu ne-ai spus!
        Cotaie, pe fază, ca de obicei, începu să fluiere şi să strige:
        — M-am tuns, m-am uns, şi nu mă laud!
        Începură să-şi tragă palme peste capete, chiuind de plăcere şi rîzînd cu lacrimi. Tovarăşa Bubulac lăcrima de-a binelea căci şefu’ avea mîna grea şi cum ţinuse să-i ardă cîteva peste frizura „a la garçon", nu-i fusese prea uşor să fluiere şi să repete cuvintele care te scăpau de scatoalce.
        Preşedintele juriului, indignat, declară că anulează concursul. Cotaie îl luă de guler:
        — Auzi, mă jigodie mică, aici noi comandăm! Am plătit, am creat condiţii, stai jos şi scrie!
        Omul, călit se pare în întîmplări similare, se aşeză la o masă şi începu să noteze conştiincios ce-i dicta Cotaie, adică premiile. Între timp, frizerii îi pieptănară pe premianţi pentru festivitatea de premiere.
        Concurenţii apărură braţ la braţ cu „modelele". Un marş vioi îi însoţi pînă în vecinătatea podiumului de premiere, în jurul căruia foştii pletoşi formaseră un careu. Apoi tobele răpăiră îndelung şi preşedintele juriului anunţă rezultatul concursului. Se acordară trei premii întîi: soţii Buceloiu şi tovarăşa Bubulac, cinci premii doi şi şapte premii trei, ceilalţi concurenţi primind menţiuni. Pe podiumul de premiere nu încăpură decît „modelele", frizerii stăteau deoparte, grămadă. Blitz-urile fulgerau, fanfara cînta, iar publicul se manifesta în felul lui, fluierînd şi bătînd din picioare. Tovarăşul Buceloiu îl îmbrăţişa pe Cotaie, aflat în plutonul celor de pe locul trei, chiar acolo, pe podium, fapt care-i determină pe toţi membrii cooperativei „Munca manuală”, prezenţi în sală, să-şi umfle piepturile cu mîndrie şi să strige „Bravo, şefu’"! Cotaie, roşu de emoţie, abia apucă să şoptească:
        — Păcat că n-a venit şi televiziunea!
        Antonel Buceloiu îl consolă sărutîndu-l pe frunte:
        — Lasă, Cotaie, că „acolo" o să fie şi televiziunea şi radioul şi cinematografia!
        — Vom merge, vom vedea şi vom învinge!
        — Mergeţi pe dracu’! Unde să mergeţi atîţia?
        Abia atunci tovarăşul Buceloiu îşi dădu seama că nimeni nu o să aprobe o plecare aşa, în bloc, nici măcar într-unul din oraşele cu care existau relaţii frăţeşti; de concursul „Prietenia frizerilor" nici nu putea fi vorba. El, oricum, avea aranjate trei-patru ieşiri pe an aşa că, după ce se regăsiră la bufet, se apropie tiptil de Cotaie şi-i atinse una de-i sări „pleata":
        — Te-ai tuns, te-ai...
        — M-am tuns, m-am uns şi nu mă laud, strigă Cotaie, dînd semnalul.
        Se produse îmbulzeală, cuiva îi veni ideea să stropească adversarii cu şampanie, ţipetele se auzeau pînă departe, în stradă, unde, în jurul bufetelor volante, publicul formase autentice grămezi de rugbi luptînd cu ardoare să apuce să înfulece mici, cîrnăciori şi să bea din berea leşioasă, încinsă peste măsură de soarele zilei trecute...

(Perpetuum comic ’85, pag. 36)

Vezi toată postarea

Lume mare, lume mică

După examenul de electronică

Cum n-a răspuns precis la un subiect
Se tot gîndea cît o să-i pună:
„Deh, pilă am avut eu bună
Dar circuitu-a fost defect"...

        DUMITRU GRIGORAŞ

Pană cu... pene

Biata pană concurată
Ieri de pana de maşină.
Este astăzi răzbunată
Crunt de pana de... benzină.

        GEO NICHITA


Transportul în comun

Cine-a zis-o nu importă
(C-a venit şi el pe scară),
I.T.B.-ul nu transportă,
Astăzi I.T.B.-ul cară!

Omenia (şefului meu)

Omenia este calea
Spre un sentiment etern,
Care trece-ades prin valea
Dintre şef şi subaltern.

        GEORGE ZARAFU

Altruistul

La munte merge-un îngîmfat
Din cauze pur sociale:
Ca aerul rarefiat
Să-l completeze... cu-ale sale.

        SORIN BEIU

(Perpetuum comic ’82, pag. 263)

Vezi toată postarea