Costică Paşitonu e chelner. În fiecare noapte ajunge acasă după ora zero cu FIAT-ul lui 850. Frînează în faţa blocului şi capul îi cade pe clacson preţ de cinci-zece minute, tu, tuuul... apoi se trezeşte pentru cîteva clipe şi bolboroseşte ceva încercînd să deschidă portiera pe undeva prin parbriz. Cade iar cu fruntea pe clacsonul care sună, sună pînă cînd doamna Paşitonu aude, se scoală - A venit Costică! — şi coboară în robe de chambre înflorată ca să-l care pînă sus. Cum liftul e mai tot timpul în revizie, Costică Paşitonu bocăne şi înjură împleticindu-se pe scări pînă la etajul şase. Odată intrat în casă, începe să se certe cu nevasta a cărei voce stridentă se derulează rapid ca banda de magnetofon cînd greşeşti viteza. Uneori, Costică o bate, o ia de păr şi o scoate pe balcon în pielea goală. Acolo, dumneaei strigă tare s-o audă toată lumea (cu voluptatea livrescă a Ziţei din momentul conflictului cu Ţîrcădău):
— Săriiiţi, mă omoară beţivu’, mă taie, săriţi!... ş.c.l., ş.c.l...
Costică o arde metodic, dar fără să-i lase urme (Marioara Paşitonu e subţirică şi destul de picantă). În acelaşi timp, cei trei copii urlă.
Pînă acum, toate intervenţiile Comitetului de bloc s-au soldat cu eşecuri. Ziua, Costică Paşitonu întîmpină reclamaţiile zîmbitor, politicos:
— Nu înţeleg, despre ce scandal e vorba?
Marioara adaugă privindu-l cumva de jos în sus:
— Noi? Noi nu ne certăm niciodată. Cine v-a spus?... Astea sînt minciuni.
Pe sub familia Paşitonu trăieşte familia profesorului Storin, de circa cincizeci de ani, o figură blajină cu multe dioptrii. Pe domnul Storin îl cheamă Aurelian, iar Costică (abia se mutaseră şi unii şi alţii în blocul nou, cu cincisprezece ani în urmă) îi zicea Aurică... bă, Aurică, pînă cînd acesta i-a atras atenţia foarte răspicat că nu-i permite să-i spună altfel decît domnul profesor Storin, sau domnul Storin, ori tovarăşul Storin, mă rog, dar în nici un caz pe numele mic. „Zăău!?" a zis Costică vexat de tonul ritos al vecinului şi de-atunci nu i-a mai dat nici măcar bună ziua.
Costică, e bine să ştim acest lucru, se enervează întotdeauna teribil cînd aude cuvîntul profesor pentru că-şi aduce aminte automat cum învăţătorul lui îl întreba într-a patra primară:
— Trei ori cinci?
Şi el repede:
— Douăşcinci...
Şi ăla:
— Întinde palma, boule!... şi... jart, jart cu nuiaua...
De obicei, scos din sărite de tămbălăul de deasupra şi blestemînd existenţa asta alveolară la care te obligă civilizaţia, pasămite, domnul Storin se ridică de lîngă Agatha şi urcă fioros pînă la uşa lui Paşitonu. Sună insistent. Zgomotele încetează o clipă şi Marioara întreabă cu voce smiorcăită:
— Cine e?
— Sînt eu, Storin, de la cinci, vă rog să deschideţi!
— Nu e nimeni acasă, ce vii şi suni la ora asta? zice Costică împingînd-o violent pe Marioara şi se iveşte în prag, în toată alcătuirea lui ciolănoasă. (E mai înalt cu un cap decît Aurelian).
— Domnu’ Paşitonu, te rog foarte mult să încetezi...
— Tovarăşu’, îl opreşte Costică sughiţînd, cetăţene!
— ...să termini odată cu gălăgia asta nocturnă infernală! Eu şi cu soţia mea nu ne-am mai odihnit ca lumea de nu mai ştiu cînd, te rog foarte mult!
— Oţule, face cu ochiul Costică, tu n-o laşi să doarmă! şi îi dă un pumn complice în piept.
— Domnule! strigă Storin. Nu-ţi permit!
— „Tovarăşe", îl corectează Paşitonu cu arătătorul ridicat didactic şi cu ochii aburiţi, „cetăţene!"...
— Nu-ţi dau voie, gîfîie Storin, să nu fii grobian că să stii că discutăm altfel...
— Băă, se burzuluieşte Paşitonu luîndu-l de piept şi săltîndu-l din călcîie (cuvîntul necunoscut îi răscolise vechea traumă!), să nu mă superi, auzi, că io odată întorc foaia, să ştii!
— Ia mîna de pe mine, bădăranule! se zbate Aurelian.
Pe palier au apărut deja cîteva capete zburlite, indignate, care întreabă cu ochii cîrpiţi de somn: Ce e, dom’ne, ce e? Ce-i cu gălăgia asta? Domnu’ Paşitonu, domnu’ Storin, să poate? E trei noaptea, domne!...
— Cîte costume de haine ai tu, bă, ia spune?
— Două, beţivanule! urlă scos din minţi domnul Storin. Două, analfabetule!!
— Păi vezi?... Şi mai vorbeşti şi urît că d-aia înjură fi-miu ca un tractorist... că v-aude la şcoală... vezi? Io am şase şi patru nici nu le-am îmbrăcat pîn-acuma, dacă vrei să ştii... da’ îţi dau, bă Aurică, şi ţie unu’... Îţi schimb şi tapetul... ţi-l fac cu bălceşti... da’ mîine, acu’ du-te, haide, valea!... Mă deranjezi în confortul meu conjugal la ora asta? Vrei să-mi sperii copiii? Să iasă lumea?... Îţi place scandalu’, asta e!
Chelnerul se întoarce cu spatele şi îi trînteşte uşa în nas din turnantă.
De trei ori mai furios ca la început, domnul Storin coboară spre apartamentul personal.
— Aurel, spune soţia îngrijorată, de ce faci aşa? De ce trînteşti? O să cadă tot varul.
— Vrei să zici... tapetul... Ce vrei cucoană? Ce vrei? Ce mă pisezi la cap?
— Aurel! exclamă şocată Agatha.
— „Aurel", se piţigăie domnul Storin. Lasă-mă-n pace, n-auzi?
— Ce s-a întîmplat acolo sus? Iar te-ai certat cu ăla? Ăsta nu e un motiv să fii mojic, să ştii.
Începe să plîngă. Agatha e mălăiaţă şi pufoasă ca o jimblă.
— Ai că e tare, face Aurelian perplex... Ce-ai, femeie, ce te-a apucat?
— ...!!!
— Ştii tu de cînd avem lustra asta, asta din sufragerie?
— Poftim!? spune Agatha.
— De cînd ne-am căsătorit. Ştii cît e de atunci? Nu mai boci că m-apucă toţi dracii!... Să-ţi spun eu: sînt douăzeci şi cinci de ani, bob numărat, două decenii şi jumătate... un sfert de secol, cucoană, îţi dai seama!?... UN SFERT DE SECOL!...
— Aurel, te rog, ce strigi aşa... nu suport... te rog...
— OOOF! Gata, las-o baltă, se moaie domnul Storin, hai să bem ceva, nişte coniac ar fi bun.
— La ora asta? Ce-ţi veni?
— Lasă, bătrînico, zice consolator domnul Storin (deşi Agatha n-are cincizeci de ani!), şi o bate pe umărul grăsuliu, lasă. Adă două pahare şi... dă-o-n paşitonu mă-sii de viaţă!
— Aurel, Aurel, şopteşte doamna Storin uscîndu-şi ochii roşii de plîns cu o batistă albă cu monogramă în timp ce scoate două pahare din bufet, ce-o fi cu tine?... Tu care nu vorbeai urît niciodată... de ce?
(Perpetuum comic ’89, pag. 152)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu