Farse

        Era Gorgorin pînă într-atît bine legat, lat în spate, cu ceafă de taur, musculos, plin de vigoare, adevărată forţă a naturii, încît numele nu-i mai apărea decît pe afişe sau în actele oficiale. Toţi îl strigau numai după poreclă: Titanane. S-a lipit cîndva ca actor în corpul de ansamblu al unui teatru din provincie, apoi, nu ştiu prin ce minune, ne-am pomenit cu el coleg în Bucureşti. Băiat bun, n-ar fi omorît o furnică, dar cam naiv, peste măsură de naiv, dacă cineva îi povestea vreo chestie oricît de gogonată o lua drept bună şi o ducea senin mai departe, povestind-o la rîndul lui pînă ajungea de rîsul lumii. Mulţi îl socoteau oarecum arierat; personal consider că era mai degrabă vorba de o excesivă credulitate.
        Bunăoară, cineva l-a informat odată că nemţii au reuşit prin încrucişări repetate să selecteze un soi de porc cu treizeci şi două de antricoate în loc de şaisprezece, dar care atunci cînd încearcă să meargă se rupe în două din cauza lungimii sale exagerate, şi că tot nemţii se străduiesc să perfecţioneze această rasă, s-o facă din naştere cu şase picioare, ca să poată porcul circula. Nu peste multă vreme l-am auzit explicîndu-le maşiniştilor cum stă în Germania treaba cu porcii. Îl cunoşteau maşiniştii; se uitau la el cam cu neîncredere.
        Ne aflam cîndva într-un turneu în Danemarca. Multe drumuri între oraşele unde jucam le-am parcurs cu feribotul, drumuri ce durau uneori aproape o zi lumină. Pe feriboturi se găseau ici colo foi volante cu reclame pentru cîte şi mai cîte. Una, mai ales, arăta dichisit, tipărită pe hîrtie velină, groasă, în culori diferite, semănînd mai mult a bon de tezaur, numai bună pentru o farsă. Am luat un exemplar şi m-am înfăţişat la Titanane scobindu-mă în dinţi.
        — Bună masă! Ce zici ce bine a aranjat-o Cernescu şi pe-asta?
        A rămas Titanane ţeapăn ca motanul cînd dă bot în bot cu un dulău.
        — Ce masă?!
        — N-ai primit?!
        — Ce să primesc?!
        — Bon pentru masă la restaurantul feribotului.
        — Gratis?
        — Gratis. A aranjat Cernescu. Plăteşte impresarul; ca un surplus la diurnă.
        — Mie de ce nu mi-au dat?
        — Nu te-or fi văzut. Stai aici că-ţi aduc eu un bon.
        Am dispărut un timp, apoi m-am întors cu foicica aceea de reclamă.
        — Nu te-au văzut, măi Titanane. Uite bonul tău.
        — Şi cum fac?
        — Te aşezi la masă şi cînd vine chelnerul îi dai bonul. Te serveşte imediat.
        Cîţiva am urmărit scena de la distanţă. A făcut toţi banii. Titanane nu ştia nici o limbă străină, iar chelnerul nu poseda decît daneza. S-au folosit multe semne, strigăte, gesturi mari, sunete guturale, Titanane arăta cînd înspre bon, cînd către gură, cînd spre stomac, chelnerul indica alte părţi ale trupului, în special picioarele, totul, bineînţeles, fără nici un rezultat.
        La debarcare, oricît m-am ferit, tot m-a găbuit.
        — Ştii ce mi s-a întîmplat?
        — Cu ce, Titanane?
        — Cu bonul de masă. Cînd am ajuns eu se terminase mîncarea.
        Altă dată, după un spectacol ce îl jucasem în deplasare la o mare fabrică de confecţii, aşteptînd în cabină să se încarce decorul şi să pornim înapoi către sediu, printr-o înţelegere tacită, am început noi, actorii din trupă, să discutăm foarte serios în prezenţa lui Titanane despre gestul frumos al direcţiei fabricii care ne dăruise la alegere cîte un costum de haine actorilor şi cîte un costum taior actriţelor, drept mulţumire pentru minunatul spectacol oferit.
        — Tu ce-ai ales?
        — Unul la două rînduri din gabardină bej. Parcă e croit anume pe mine.
        — Tot de la mostre?
        — Da. Numai din mostre pot face ei cadouri. Şi fetele au primit taioare tot din modelele ultimei prezentări de modă. Tu ce culoare ai preferat?
        — Bleumarin. Ceva splendid.
        — Frumos gest din partea lor.
        — Au de unde. Nu se simte la milioanele de bucăţi care le fac ei.
        — Parcă acum îmi pare rău că n-am ales şi eu bleumarin. Ia să-l văd pe-al tău.
        — L-am dus la autobuz. E gata împachetat. Ce să-l mai desfac. Lasă că şi bejul e bun. La vară faci furori.
        Titanane trăgea cu urechea şi tăcea feţe-feţe. Se simţea, vezi bine, frustrat, mai mult figurant decît actor, mereu nebăgat în seamă, mereu dat deoparte. La un moment dat a ţîşnit pe uşă şi dus a fost. Puţin înaintea plecării, cînd tocmai ne suiam în autobuz şi ne întrebam unde o fi Titanane, l-am zărit venind tacticos dinspre birouri cu un costum verzui pe braţ: sacou, vestă şi pantalon.
        — Unde ai fost, mă?
        — La direcţie. Păi ce, eu sînt nimeni? Mie de ce să nu-mi dea? S-au codit ei, că nu e voie, că aşa şi pe dincolo, dar nu m-am lăsat, am ţinut-o una şi bună, de ce altora da şi mie nu, şi mi-au dat. Am stat să-l probez. De fapt, ăsta era singurul pe măsura mea. Dacă nu vă auzeam vorbind rămîneam cu buza umflată.
        Ca să vezi!
        Tot din prea multă credulitate ne-a şi părăsit. A cumpărat ciuperci de la o femeie din piaţă, le-a preparat şi le-a mîncat. Le-a crezut bune. Şi nu erau.

(Perpetuum comic ’88, pag. 169)

Vezi toată postarea

Zîmbind de-o amintire IV (pc86)

Scrisoare cu înlocuitori

        La vreo trei ani după război, Teatrul Armatei, unde eram angajat actor stagiar, a preluat, cu trupă cu tot, Teatrul Victoriei. Am devenit astfel coleg cu George Vraca. Pluteam în al nouălea cer, iar cînd mi-am văzut numele la avizier în aceeaşi distribuţie cu însuşi maestrul, m-am considerat intrat definitiv în istoria teatrului românesc. E adevărat, pe afiş nenea Gicu era primul iar eu ultimul; un valet cu o singură intrare în scenă. Dar aveam eu replică direct cu George Vraca? Aveam.
        Rolul meu nu-mi cerea mare efort; îi aduceam o scrisoare, iar el, oarecum obosit, mă ruga s-o deschid şi să i-o citesc. N-am învăţat textul scrisorii. Mi-o copiasem cu mîna mea, s-o descifrez uşor, recuziterul mi-o punea în plic, iar mie nu-mi rămînea decît să rup sigiliul, să scot foaia şi să turui conţinutul. În repetiţiile generale, nenea Gicu m-a luat la rost: „Nae, — aşa ne zicea el tuturor — memorează rîndurile alea, să nu dai de vreun bucluc." Pe-o ureche mi-a intrat, pe cealaltă mi-a ieşit La a douăzecea reprezentaţie, am desfăcut, ca de obicei, plicul şi am găsit în el o hîrtie goală. Nici o nenorocire, auzisem eu ce farse drăguţe fac actorii, aveam un al doilea exemplar pus bine în manşeta hainei mele de valet. L-am tras uşurel, să nu observe publicul, şi l-am desfăcut. Mare, cu litere desenate impecabil, statea scris: „TINERE, DE CE NU ÎNVEŢI TEXTUL?"
        Am zîmbit. Sînt un om prevăzător. Posedam o a treia scrisoare, într-un buzunar secret. Am înşfăcat-o fără fereală; cînd n-ai încotro, scoţi cămaşa pe unde poţi, dar cînd am despăturit-o, mi s-a golit creierul. Autorul înlocuirii îmi punea următoarea întrebare suavă: „Ei!? Acum ce te faci?" Nu ştiu ce m-aş fi făcut, dacă nu mă scotea George Vraca din groapa leilor. „Ce se întîmplă Alphons? Aa! Am înţeles! Dumneata nu ştii să citeşti Bine! Dă-mi-o mie. O citesc eu" Avea pe birou toate cele trei exemplare scrise de mine Nu mi-a stricat spaima aceea; m-a lecuit de încropeli.


*
        Aveam în repertoriu o piesă cu marinari. Acţiunea se petrecea pe puntea unui vas de război. Ovid Brădescu interpreta un şef de echipaj ce îl împuşca, la un moment dat, pe trădător. Scotea din toc ditai revolverul, cam cît o toporişcă, slobozea două focuri, trădătorul dădea un răcnet de groază, ducea mîinile la piept, apoi se prăbuşea peste bord, în apă, adică pe o saltea groasă de burete. Dramă puternică, în sală emoţie mare, succes asigurat. La spectacolul oficial, acela cu invitaţi şi cronicari, aşteptam, nerăbdători, momentul cu pricina. Contam, vezi bine, pe aplauze la scenă deschisă. În sfîrşit, soseşte, clipa speranţelor. Nenea Ovid, scoate arma, ocheşte, trădătorul duce, din obişnuinţă, mîinile la inimă, zbiară mai abitir ca oricînd, dar capsele nu iau foc. Trăseseră cumva umezeală sau dracul ştie ce altceva le făcea să rămînă moarte. Din fericire, trădătorul realizează situaţia, nu-şi dă drumul peste bord, aşteaptă să pocnească cele două capse pregătite ca rezerva în culise, pe o nicovală. Într-adevăr, regizorul tehnic le trăzneşte cu un ciocan, dar şi ele se dovedesc a fi umede; se aud doar două lovituri de fier pe fier. Toţi am înlemnit, cu respiraţia tăiată, sîngele nu ne mai circulă, deschide-te pămînt şi înghite-ne. Ei bine, aici, a intervenit dibacia actorului cu experienţă. Nenea Ovid cu revolverul întins spre victimă, a urlat din rărunchi: „Mori, cîine... paac... paac!...", şi a bătut de două ori cu piciorul în pămînt. Tradătorul s-a aruncat în gol, bucuros să scape dintr-o asemenea încurcătură. Din pacate, furat de emoţie, n-a nimerit salteaua. A urmat o bufnitură suspectă dublată de o văicăreală sfîşietoare; nu părea a fi vorba despre căderea în apă a unui mort... Satisfacut, nenea Ovid a pus arma la şold, în toc, s-a întors, a înaintat vreo trei paşi spre rampă şi, deabia atunci, cu întîrziere capsele din revolver au luat foc. Numai la una ca asta nu se aştepta Ovid Brădescu; a făcut urît de tot. Publicul a aplaudat frenetic. Ne aflam la vremea truvaiurilor regizorale.

(Perpetuum comic ’86, pag. 143)

Vezi toată postarea