Ce bine e să leneveşti în pat dimineaţa, măcar cu o jumătate de oră mai mult decît colegii de serviciu!
Nevastă-mea, care lucra la aceeaşi instituţie, mă semna în condică dacă întîrziam. După-amiaza rămîneam la o bere sau două cu vreun coleg, apoi soseam acasă unde mă aştepta mîncarea caldă; nu mă atingeam de ea pînă n-o vedeam în farfurie, cu tacîmuri şi şerveţele curate alături.
Copiii nu mă deranjau, nevasta îi lua în sufragerie să facă lecţiile cu ei iar eu puteam să moţăi în cameră, cu ochii pe un ziar sau pe un rebus.
Şi viaţa era dulce - dulce!
Dar, de la un timp, a trebuit să-mi schimb stilul de viaţă: mă trezeam cu o oră mai devreme să pregătesc de mîncare pentru copii, fiindcă nevastă-mea pleca în zori; apoi duceam copiii la şcoală după care alergam la instituţie să fiu punctual; acolo nu mă mai ascundeam după planşetă să citesc „Sportul" ci trăgeam tare la rezolvarea sarcinilor de serviciu
După-amiaza trebuia să trec prin piaţă - aveam mereu o listă la mine pentru cumpărături - şi să iau pîine.
Nu mai mergeam la bere că nu mai aveam cînd - trebuia să ajung repede acasă să le dau mîncare copiilor, să le cos cîte-un nasture sau să facem lecţiile, fiindcă nevastă-mea venea mai tîrziu.
De ce renunţasem la viaţa mea dulce?
Nu renunţasem, dar n-aveam încotro; nevastă-mea devenise şefa serviciului în care lucram...
(Perpetuum comic ’89, pag. 16)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu